Secţiunea 7. Providenţa de restaurare şi progresul istoriei

Împărăţia Cerurilor pe pământ este o societate a cărei structură este formată după chipul unui om perfect. (cf. Creaţie 3.2) În mod asemănător, societatea decăzută o putem considera drept una formată după asemănarea unui om decăzut. Putem înţelege mai bine istoria societăţilor construite de către omenirea păcătoasă prin examinarea vieţii interioare a unui om decăzut.

O persoană decăzută posedă atât un suflet originar, care o îndeamnă să urmeze binele, cât şi un suflet malefic, care o umple de dorinţe rele şi care se răzvrăteşte împotriva intenţiilor sufletului originar. Indiscutabil, cele două suflete se află mereu în conflict între ele, îndreptându-ne câtre un comportament conflictual şi permanent schimbător. Din moment ce societatea umană este alcătuită din indivizi care sunt permanent în război cu ei înşişi, interacţiunile dintre ei nu pot fi decât pline de neînţelegere şi conflict. Istoria umană a constat din relaţiile sociale ale oamenilor bazate pe conflict care s-au schimbat permanent în decursul timpului. Prin urmare, ea s-a desfăşurat în mod inevitabil în lupte şi războaie.

Cu toate acestea, în mijlocul luptei continue dintre sufletul originar şi sufletul malefic, oamenii mereu se străduiesc să respingă răul şi să urmeze calea binelui. Pe măsură ce binele câştigă teren, eforturile lor dau roade prin fapte virtuoase. Datorită activităţii sufletului originar din interiorul său, chiar şi un om decăzut poate reacţiona la providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare, şi i se poate alătura în căutarea scopului binelui.

Astfel, progresul în istorie apare datorită persoanelor care, chiar şi în mijlocul vârtejului dintre bine si rău, depun eforturi ferme întru respingerea răului şi promovarea binelui. Prin urmare, lumea către care progresează istoria reprezintă Împărăţia Cerurilor, unde scopul binelui va fi realizat. Trebuie să înţelegem că războaiele şi conflictele sunt fenomene temporare pentru separarea binelui de rău, în urmărirea acestui scop ultim. Chiar dacă răul ar putea triumfa în unele momente, Dumnezeu îl va folosi pentru a îndrepta istoria către împlinirea unui bine suprem. În această privinţă, putem recunoaşte că progresul istoriei în direcţia binelui este condus de un proces de separare continuă a binelui de rău, potrivit providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare.

Între timp, pe baza legăturilor sale de sânge cu primii oameni, Satan a lucrat prin intermediul oamenilor decăzuţi pentru a realiza, înaintea Lui Dumnezeu, o formă pervertită a societăţii ideale pe care intenţionează Dumnezeu să o realizeze. Drept rezultat, în istoria umană întâlnim cazuri de dezvoltare a unor societăţi umane neprincipiale, care sunt construite pe baza versiunilor deformate ale Principiului. La sfârşitul istoriei umane, înainte ca Dumnezeu să restaureze Împărăţia Cerurilor pe pământ, Satan va construi o lume în afara principiului, ca imagine denaturată a Împărăţiei: aceasta nu este alta decât lumea comunistă. Aceasta este o dovadă a faptului că Satan, cel care era iniţiator în decursul istoriei, a imitat întotdeauna planurile lui Dumnezeu înaintea Lui. În decursul providenţei de restaurare, o asemănare falsă va precede apariţia a ceea ce este adevărat. (cf. Pregătirile 3.2; Pregătirile 4.1) Profeţia lui Isus, precum că Hristoşi falşi vor apărea înainte de a Doua Venire a lui Hristos (Matei 24:23:-24; cf. I Ioan 2:18) poate fi explicată prin acest aspect al Principiului.

7.1 Progresul istoriei în Epoca Providenţei de Restaurare

Unii istorici au susţinut că prima societate construită de către oamenii decăzuţi a fost o societate primitivă a comunităţii. Din punctul de vedere al providenţei lui Dumnezeu, societăţile primitive construite de oamenii decăzuţi erau centrate pe Satan. Chiar dacă Satan ar fi încercat să ridice o societate colectivă, unde oamenii să îşi împărtăşească posesiunile unii cu alţii, ea nu ar fi reprezentat decât o imitaţie imperfectă a societăţii pe care Dumnezeu doreşte să o construiască prin intermediul oamenilor cu un caracter perfect: o societate caracterizată de interdependenţă, bunăstare colectivă, şi împărtăşirea unor valori universale. Indiferent de formă, această societate satanică primitivă nu s-ar fi putut elibera de conflicte şi diviziune. Dacă conflictele şi diviziunea nu ar fi existat, ea şi-ar fi perpetuat existenta etern, fără a se schimba, iar providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare nu ar fi fost realizată niciodată.

În realitate, cele două suflete care se luptă în interiorul unui om decăzut, dau naştere la conflicte interioare care se manifestă prin acţiunile lui şi îl fac să fie în conflict cu ceilalţi oameni. De aceea, pentru societatea satanică primitivă care urmăreşte scopul coexistenţei colective ar fi fost imposibil să menţină pacea vreodată. Pe măsură ce societăţile primitive au evoluat, devenind societăţi mai dezvoltate cu relaţii sociale şi economice diferite, aceste conflicte au evoluat şi ele într-un mod corespunzător. Datorită activităţii sufletului originar care îi indemnă pe oameni să răspundă la providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare, separarea dintre binele relativ şi rău cu siguranţă a apărut în societăţile primitive, aflate sub dominaţia răului.

Atunci când examinăm calea dezvoltării sociale condusă de Satan, vedem că societăţile de clan au apărut din diviziunile dintre indivizi în cadrul comunelor primitive. Aceste societăţi au avut tendinţa de a-şi extinde teritoriul şi sfera de stăpânire, clanurile evoluând spre societatea feudală, iar apoi către societatea monarhică. Satan a preluat acest model de dezvoltare înaintea lui Dumnezeu, deoarece el a înţeles planul lui Dumnezeu de a chema oamenii buni din lumea păcătoasă şi de a-i pune să construiască o societate de clan de partea binelui, care urma să se dezvolte către o societate feudală a binelui, şi în cele din urmă sa atingă nivelul împărăţiei binelui cu teritoriu şi suveranitate suficientă pentru ca Mesia să vină şi să împlinească lucrarea lui.

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din lumea păcătoasă pentru a fi purtătorul de drapel al binelui şi l-a binecuvântat cu urmaşi care vor susţine Voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a crescut pe urmaşii lui Avraam pentru a forma prima societate de clan a Israelului. Ei au intrat în Egipt ca societate de clan, însă către timpul plecării din Egipt spre Canaan, se dezvoltaseră deja devenind o societate tribală. Societatea israelită din timpul judecătorilor era o societate feudală.

Societatea feudală din cadrul acestei discuţii se referă la o societate cu un sistem politic caracterizat printr-o relaţie de stăpân-slujitor de ascultare şi slujire, şi un sistem economic compus din unităţi independente, aşezate în regiuni mici, izolate. Acestea erau caracteristicile societăţii israelite în perioada judecătorilor. Când israeliţii au intrat în Canaan, fiecărui trib i-a fost repartizată o porţiune de teren. Judecătorii care conduceau aceste regiuni au jucat un rol asemănător cu cel al episcopilor şi seniorilor feudali din Europa medievală timpurie.

Este specific societăţii feudale ca poporul să îmbrăţişeze credinţa seniorului lor şi să se supună poruncilor lui. Atât timp cât seniorul rămâne credincios Voinţei lui Dumnezeu, poporul său îl va urma şi va fi de partea lui Dumnezeu. Trăind în cadrul unui sistem politic construit pe baza relaţiilor de stăpân-slujitor şi având o economie independentă în mare măsură izolată de restul lumii, el are destulă capacitate de a rezista invaziei din afară a lui Satan. Motivul principal pentru care o societate de clan se dezvoltă şi devine o societate feudală este de a readuce proprietatea şi oamenii, care au aparţinut lui Satan, înapoi de partea lui Dumnezeu. Prin extinderea teritoriului stăpânit de Dumnezeu, ei se află într-o poziţie mai sigură evitând invazia lui Satan. Înţelegând această providenţa divină, Satan a încercat să îşi păstreze dominaţia imitând providenţa lui Dumnezeu şi întemeind înaintea Lui propriile societăţi feudale, cu multe secole mai devreme.

Scopul providenţial al societăţii feudale a Israelului timpuriu a fost de a stabili fundamentul pentru întemeierea unei societăţi monarhice cu un teritoriu mai mare şi o suveranitate mai puternică. Societatea monarhică a unificat grupurile mai mici cu suveranitate politică şi economică care erau asigurate de către societatea feudală anterioară, în cadrul unui teritoriu unic, având o populaţie mai mare, o economie puternică şi o suveranitate bine apărată. Acest lucru a fost realizat odată cu întemeierea regatului unit al Israelului, fondat de către Regele Saul.

Isus trebuia să vină ca Rege al Regilor. (Apocalipsa 11:15) Dumnezeu a construit societatea monarhică în Israel, pentru a pregăti un fundament destul de puternic pentru ca el să poată veni ca Mesia şi să domnească ca un Rege al Regilor.

Cu mult înainte de aceasta, Satan a înţeles providenţa pentru primirea lui Mesia care determinase construcţia monarhiei şi şi-a format propriile societăţi monarhice pentru a împiedica providenţa lui Dumnezeu. Cu multe secole înainte de fondarea regatului unit al Israelului, a fost fondată prima dinastie a Egiptului, iar Egiptul condus de faraoni a durat de-a lungul a circa treizeci de dinastii. Regatul antic al Babilonului a stăpânit întreaga Mesopotamie în timpul domniei regelui Hamurapi, în secolul al optsprezecelea î. d.H., iar Hitiţii au stăpânit Orientul Apropiat, în regiunea Siriei, în decursul secolului al paisprezecelea î. d.H. Chiar şi în lumea satanică, a existat un război continuu dintre regatele relativ bune şi regatele relativ rele, fapt care a rezultat în separarea binelui de rău. Această tendinţă spre bine este înrădăcinată în sufletul originar, care răspunde la chemarea providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare.

Dacă Regele Solomon ar fi slujit Voinţei lui Dumnezeu până la sfârşit, el şi-ar fi putut exercita capacităţile politice dăruite de Dumnezeu pentru a unifica naţiunile Orientului Apropiat. El ar fi putut asimila civilizaţiile egipteană, mesopotamiană şi minoană, care erau slăbite în acele vremuri. Astfel, el ar fi construit o supremaţie mondială, unde Mesia ar fi putut veni şi ar fi putut realiza suveranitatea lui Dumnezeu pe pământ. Din păcate, Solomon a căzut pradă idolatriei. Prin urmare, Dumnezeu a trebuit să înceapă o providenţă de destrămare a acestei societăţi monarhice pe care El o construise cu atâta durere.

Dat fiind că împăraţii Regatului Unit al Israelului nu au stabilit fundamentul pentru Mesia şi nici nu au dus la bun sfârşit temelia pe care Dumnezeu ar fi putut să restaureze suveranitatea Sa, eventual Dumnezeu a separat regatul în două: Israelul la nord şi Iudeea la sud. Atunci când ei au continuat sa încalce Voinţa lui Dumnezeu, Dumnezeu a îngăduit ca regatul din nord, cel al Israelului, să fie distrus de mâna poporului păgân al Asirienilor. În secolul opt î. d H., Asirienii au cucerit aproape întregul Orient Apropiat antic, incluzând Egiptul, pentru a ridica primul imperiu mondial. Regatul Iudeei a susţinut Voinţa lui Dumnezeu pentru un timp, dar apoi s-a răzvrătit împotriva Lui. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit ca ei să cadă prada noului Imperiu Babilonian, care înlocuise Asiria, reprezentând cel de al doilea imperiu mondial.

După căderea Iudeii, Dumnezeu a păstrat vacant tronul Israelului şi a pus poporul evreu sub stăpânirea imperiilor păgâne succesive în perioada de până la venirea lui Mesia. Mai mult, Dumnezeu i-a plasat în sfera culturală elenistică, care a pus baza ideologică a democraţiei. Dumnezeu a modelat societatea Israelului sub formă de democraţie pentru ca atunci când va veni Mesia să poată fi întâmpinat ca rege al lor, prin voinţa poporului, care va trebui să îl salute din toată inima. Cu toate acestea, poporul evreu nu l-a susţinut pe Isus, iar fără sprijinul poporului acesta a fost crucificat. În consecinţă, la încheierea providenţei care a început cu două mii de ani în urma, odată cu chemarea din lumea păcătoasa a lui Avraam şi a urmaşilor lui, scopul acestei providenţe a fost atins numai pe plan spiritual.

7.2 Progresul istoriei în Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare

7.2.1 Providenţa de Restaurare şi istoria Occidentului

Imperiul Roman care persecutase creştinătatea, în cele din urmă, a îngenunchiat în faţa lui Isus cel crucificat, în secolul patru d. H., şi a adoptat creştinismul drept religie de stat. Totuşi, rolul providenţial iniţial al Imperiului Roman, care unificase lumea antică în jurul Mării Mediterane, trebuia să stabilească fundamentul pentru regatul lui Hristos pe pământ. Dacă poporul evreu ar fi crezut în Isus ca Mesia şi s-ar fi unit cu el, Imperiul Roman ar fi fost cucerit de către Isus în timpul vieţii lui. Isus ar fi fost slăvit pe tot cuprinsul imperiului ca Rege al Regilor. El ar fi întemeiat o împărăţie mondială, cu capitala la Ierusalim. Însă, din cauza necredinţei poporului evreu, Iudeea a fost distrusă, iar Imperiul Roman a fost sortit declinului. După un secol de invazii barbare, Imperiul Roman de Apus şi-a văzut sfârşitul în anul 476 d. H.

Astfel, centrul providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare s-a mutat din Iudeea, ţinutul care i-a adus lui Dumnezeu o durere amară, în Europa Occidentală, teritoriul Imperiului Roman de Apus de cândva, ocupat acum de către triburile germanice. În mod corespunzător, providenţa spirituală de restaurare bazată pe creştinism în mare parte s-a desfăşurat în Europa Occidentală. Numai în Europa Occidentală istoria acestei epoci a progresat urmând cu stricteţe modelul stabilit de către providenţa de restaurare. (In mod asemănător, cursul dezvoltării istorice, aşa cum este el tratat de către teoria marxistă a materialismului istoric, este de asemenea aplicabil numai istoriei Europei Occidentale.) Istoria creştinismului din Europa Occidentală ne oferă informaţii despre evenimentele care au modelat Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare.

7.2.2 Interacţiunea dintre istoria religiilor, istoria economică şi istoria politică

Pentru a-i face pe oameni capabili să conducă atât lumea spirituală, cât şi lumea fizică, Dumnezeu i-a creat ca entităţi duale care posedă eu spiritual şi eu fizic. (Cf. Creaţie 6.2) Dacă oamenii nu ar fi căzut, eul lor spiritual şi cel fizic ar fi atins perfecţiunea împreună. Intelectul lor spiritual şi cel fizic ar fi fost unite într-o armonie deplină în timpul vieţii pe pământ. După ce oamenii au căzut şi au devenit ignoranţi atât în ce priveşte lumea spirituală cât şi cea fizică, Dumnezeu a lucrat pentru a depăşi ignoranţa spirituală prin intermediul religiei, iar pe cea fizică - prin intermediul ştiinţei. (cf. Eshatologie 5.1)

Religiile au ajutat oamenii decăzuţi să depăşească treptat ignoranţa lor spirituală, prin stimularea activităţii sufletului originar. Ele învăţau oamenii să-şi concentreze vieţile asupra lumii cauzale invizibile, lumea lui Dumnezeu. Din moment ce nu toată lumea simte nevoia imediată a religiei, numai câţiva oameni excepţionali obţin conştiinţe spirituale în mod rapid. Pentru marea majoritate, dezvoltarea spirituală rămâne a fi un proces lent. Acest lucru reiese din faptul că şi astăzi, când religiile au căpătat o răspândire mondială, nivelul spiritual al oamenilor deseori nu este mai bun decât cel al oamenilor din antichitate.

Pe de alta parte, toţi sunt familiarizaţi cu descoperirile ştiinţei, care au sporit considerabil cunoştinţele noastre despre lumii fizică. Din moment ce ştiinţa se ocupă de probleme practice, fiecare simte o nevoie puternică pentru aceasta. Astfel, sporirea cunoştinţelor umane despre lumea fizică a cunoscut peste tot o răspândire rapidă.

Mai mult, în timp ce obiectul de studiu al religiei ţine de lumea intangibilă, transcendentă, lumea cauzei, cercetarea ştiinţifică examinează obiectele materiale din lumea rezultatului. Prin urmare, până în ziua de astăzi, religia şi ştiinţa rămân neîmpăcate din punct de vedere teoretic. Mai mult, deoarece Satan, care deţine stăpânirea asupra universului, atacă şi corupe oamenii prin viaţa lor lumească, religia ne învaţă să negăm lumea. Astfel, religiile nu se armonizau uşor cu ştiinţa, care încearcă să îmbunătăţească viaţa în această lume fizică.

Noi ştim ca la început, Dumnezeu a creat corpul fizic exterior al oamenilor, înainte de a le insufla spiritul interior. (Geneza 2:7) Providenţa de restaurare, care este o lucrare de re-creare, urmează acelaşi model, pornind de la exterior către interior. Din această perspectivă providenţială, este evident că în calea lor de dezvoltare religia şi ştiinţa sunt adesea pe poziţii diferite, şi chiar în conflict. (cf. Pregătirea 1)

Acelaşi dezacord este găsit şi în relaţia dintre viaţa religioasă şi cea economică a oamenilor. Asemenea ştiinţei, activităţile economice ţin de lumea practică. Progresul economic, cu adevărat, are o relaţie strânsă cu dezvoltarea ştiinţei. Prin urmare, istoria religiei, bazată pe dezvoltarea interioară a providenţei lui Dumnezeu, şi istoria economică, bazată pe dezvoltarea exterioară a providenţei Lui, s-au îndreptat în direcţii diferite şi au progresat în măsură diferită. De aceea, pentru a înţelege progresul istoriei Occidentului, care a urmat modelul stabilit de providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare, trebuie să examinăm istoria creştinismului şi istoria economică a Occidentului în mod separat.

La fel ca în cazul relaţiei dintre religie şi ştiinţă, religia şi economia sunt legate, în sensul că ambele sunt responsabile pentru restaurarea aspectelor interioare şi exterioare ale vieţii oamenilor decăzuţi. Cu toate că religia şi economia, asemenea religiei şi ştiinţei, par a se dezvolta în direcţii diferite, ele interacţionează în viaţa societăţii.

Astfel, a existat o careva influenţă reciprocă între istoria creştinismului şi istoria economică. Religia şi economia sunt integrate cu viaţa noastră în societate prin intermediul politicii. În special în Europa Occidentală, viaţa politică a căutat să conecteze dezvoltarea economică, care a urmat îndeaproape progresul ştiinţei, cu drumul creştinismului, căruia i-a lipsit adesea un sens clar al direcţiei sale providenţiale. Istoria politică occidentală a deschis calea prin care să armonizeze religia şi economia. Prin urmare, pentru a înţelege mai bine progresul istoriei, mişcându-se către scopul providenţei de restaurare, trebuie, de asemenea, să investigăm în mod separat istoria politicii.

Drept o ilustrare a modului în care căile de dezvoltare ale vieţii religioase, politice şi economice au progresat în mod separat, să schiţăm cadrul istoric din Europa Occidentală către sfârşitul secolului al XVII-lea.

În ce priveşte istoria religiei, valorile democratice deja se înrădăcinase în creştinismul acestei perioade. Creştinismul unui stat monarhic, aflat sub conducerea papalităţii, a fost fărâmiţat de Reforma Protestantă din 1517. Oamenii din Europa, a căror viaţă devotată era supusă în Evului Mediu ierarhiei papale, au fost eliberaţi treptat pentru a duce o viaţă creştină bazată pe propria înţelegere a Bibliei. În ce priveşte politica acestei perioade, monarhia absolută era în punctul ei culminant. Din punct de vedere economic, societatea feudală bazată pe sistemul seniorial s-a menţinut îndelung în multe regiuni ale Europei. Astfel, aceeaşi societate europeană devenea democratică în privinţa vieţii religioase, în timp ce rămânea monarhică în privinţa vieţii politice, şi feudală în privinţa vieţii economice.

La fel, ar trebui să clarificăm motivul pentru care dezvoltarea istoriei în decursul unei bune părţi ale Epocii Vechiului Testament nu era caracterizată de acest model al dezvoltării separate. În Israelul antic, progresul ştiinţei se desfăşura extrem de încet. Prin urmare, viaţa sa economică nu s-a dezvoltat mult, iar societatea din acele timpuri avea o specializare redusă. Oamenii duceau o viaţă simplă în cadrul unui sistem social în care religia era parte integrantă a vieţii lor cotidiene. Legaţi prin relaţii de stăpân-slujitor şi codul de legi sever al Legii Mozaice, ei trebuia să se supună stăpânilor lor atât în privinţa chestiunilor politice, cât şi a celor religioase. În acea epocă, religia, politica şi economia nu au progresat în mod separat.

7.2.3 Societatea de clan

Să studiem acum progresul istoriei legat de religie, economie şi politică în timpul Epocii Noului Testament.

Tendinţa sufletului originar de a răspunde la chemarea providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare, în general, duce la divizări în cadrul unei societăţi centrate pe Satan. Acei care urmează Voinţa lui Dumnezeu sunt separaţi în acest proces şi se pot aduna formând o societate de clan de partea lui Dumnezeu. Naşterea societăţii creştine de clan a urmat acest model. Odată cu crucificarea lui Isus, naţiunea evreiască a ajuns de partea lui Satan, iar Dumnezeu nu a putut să îşi continue providenţa de restaurare în acea societate şi în astfel de circumstanţe. Prin urmare, Dumnezeu a dezmembrat acea societate, chemându-i de acolo pe credincioşii devotaţi, pentru a stabili o societate creştină de clan.

În Epoca Vechiului Testament, cei doisprezece fii ai lui Iacov le-au condus pe cele şaptezeci de rude ale lui, pentru a forma societatea israelită de clan şi pentru a porni pe calea providenţei. În mod asemănător, în Epoca Noului Testament, cei doisprezece discipoli ai lui Isus i-au condus pe cei şaptezeci de adepţi, pentru a forma societatea creştină de clan şi pentru a începe noua providenţă a lui Dumnezeu. Societatea creştină de clan era alcătuită din comunităţi nedezvoltate, care nu aveau un sistem politic sau economic bine structurat. În această perioadă, religia, politica şi economia nu au progresat independent.

În ciuda persecuţiilor aspre, societatea creştină de clan a prosperat treptat în Imperiul Roman din jurul Mării Mediterane şi s-a dezvoltat devenind o societate tribală creştină. Bântuit de migraţiile în masă ale populaţiei, care au început în ultima jumătate a secolului al patrulea, Imperiul Roman de Apus a căzut în anul 476 d.H. Societatea creştină s-a extins considerabil pe măsură ce creştinismul era adus în triburile germanice care au migrat în acest teritoriu.

7.2.4 Societatea Feudală

Odată cu progresul istoriei, societatea de clan s-a dezvoltat devenind o societate feudală. Societatea feudală a apărut în Europa atunci când, odată cu căderea Imperiului Roman, autoritatea imperială a slăbit, iar imperiul s-a scufundat în haos. În această societate religia, economia şi politica se vor diviza, eventual, şi vor lua căi separate. În perioada timpurie a societăţii feudale, în special printre triburile germanice proaspăt creştinizate, ţăranii liberi şi ostaşii erau conduşi de prinţii locali.

Puterea politică era împărţită între numeroşi seniori, fiecare stăpânind asupra teritoriului lui, în absenţa vreunei autorităţi naţionale. Societatea feudală din Europa s-a dezvoltat mai apoi devenind un sistem politic bazat pe relaţii de stăpân-slujitor la fiecare nivel cum erau cele dintre seniorii de diferit rang şi cavalerii lor, şi pe o economie independentă a sistemului seniorial. După căderea Imperiului Carolingian, feudalismul ajuns la maturitate se va răspândi peste tot în Europa. Teritoriul era împărţit în multe moşii feudale, fiecare condusă de un senior feudal.

Aceşti seniori erau responsabili de toate aspectele vieţii în cadrul moşiilor lor şi deţineau autoritate judecătorească supremă. Fermierii comercializau pământul care era în proprietatea lor seniorilor sau mânăstirilor în schimbul protecţiei militare, iar proprietatea le era returnată sub formă de feudă. Cavalerii vasali primeau moşii de la seniorii lor feudali, ca răsplată pentru serviciul lor ca soldaţi ai seniorilor. În timp ce un cavaler de un rang inferior putea stăpâni o singură moşie, fiecare rege sau mare senior poseda sute sau mii de astfel de moşii, distribuite sub formă de feude vasalilor săi. Regii aveau o putere limitată şi nu erau mai mult decât mari seniori feudali.

Viaţa religioasă din Europa în timpul perioadei de conducere a bisericilor locale s-a dezvoltat asemenea vieţii economice şi politice din timpul feudalismului timpuriu; astfel ea mai poate fi numită şi creştinism feudal. Patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii au preluat poziţiile care corespundeau seniorilor feudali de rang superior, mediu şi inferior. Dat fiind că regele era doar unul dintre marii seniori feudali, papa era doar unul dintre cei cinci patriarhi. Structura politică din cadrul Bisericii Catolice Romane a fost fondată pe baza unor relaţii stricte de subordonare între stăpân şi slujitor. Un episcop sau un abate aveau un rang social şi o putere comparabilă cu a unui senior feudal secular. Acţionând în calitate de senior al proprietăţilor bisericii lui, în cazul în care era nevoie acesta putea să ridice o armată din rândurile vasalilor săi.

În ceea ce priveşte viaţa economică, această perioadă a început cu tranziţia de la societatea sclavagistă a Romei antice către sistemul senioriilor. În această perioadă o parte din pământuri a ajuns în posesia ţăranilor liberi. În termeni de posesiune a pământului, statutul oamenilor acestei perioade poate fi clasificat în patru clase: nobilimea, ţărănimea liberă, servii şi sclavii.

În acest fel, din cenuşa Imperiului Roman de Apus Dumnezeu a ridicat o societate feudalistă în mijlocul triburilor germanice proaspăt creştinizate, pe care El le-a ales să conducă providenţa. Prin întărirea unităţilor mici sub suveranitatea divină în sferele vieţii religioase, politice şi economice, Dumnezeu a pus temelia pentru stabilirea regatului lui Dumnezeu.

7.2.5 Societatea monarhică şi Imperialismul

Odată cu progresul istoriei, societatea feudală s-a dezvoltat devenind o societate monarhică. În ce fel a apărut societatea monarhică în Europa, din punct de vedere politic?

Regatele construite de către triburile germanice în Europa Occidentală au avut o istorie scurtă, cu excepţia Regatului Francilor. Regii Francilor din dinastia Merovingiană au primit creştinismul şi au absorbit realizările civilizaţiei romane cu scopul formarii unei lumi Romano-germanice în Europa Occidentală. După ce regii din dinastia merovingiană au pierdut puterea, Carol Martel a devenit conducătorul efectiv al Francilor. El a extins regatul prin învingerea Maurilor care invadaseră din sud-vest. Fiul său, Pepin cel Scurt, a devenit primul rege Carolingian şi a fost tatăl lui Carol cel Mare. Carol cel Mare care aprecia înalt viziunea Sfântului Augustin despre un regat creştin, a făcut-o principiu călăuzitor al domniei sale. Imperiul lui Carol cel Mare a unificat Europa occidentală şi centrală, aducând stabilitate unui teritoriu care, anterior, cunoscuse numai dezordine, din cauza migraţiilor în masă.

În sfera religiei, creştinismul monarhic, care a urmat creştinismul feudal, a reprezentat un regat spiritual care a depăşit graniţele naţionale. El a fost fondat sub conducerea papalităţii şi pe baza fundamentului spiritual pentru Mesia. În anul 800 d.H., Papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare împărat şi i-a dat binecuvântarea Bisericii. Prin aceasta, papa i-a transmis regelui responsabilitatea centrală pentru providenţă. Regatul spiritual sub stăpânirea papalităţii şi Regatul Francilor condus de Carol cel Mare s-au unit şi au format Imperiul Creştin.

Perioada Imperiului Creştin a fost paralelă cu perioada regatului unit al Israelului din Epoca Vechiului Testament. În ambele cazuri, o societate monarhică a urmat o societate feudală, cu scopul de a consolida o suveranitate mai mare, o populaţie şi un teritoriu mai mare de partea lui Dumnezeu. A fost explicat mai devreme că papa conducea Biserica din poziţia arhanghelului ca să pregătească calea unui regat pământesc. Însă, după încoronarea împăratului şi oferirea binecuvântării din partea lui Dumnezeu, papa urma să îl slujească pe acesta din poziţia lui Cain. (cf. Paralele 4) Împăratul, la rândul lui, trebuia să susţină învăţăturile papalităţii şi să îndeplinească lucrarea politică pentru a realiza un regat gata să-l primească pe Mesia. Daca ei ar fi construit astfel Imperiul Creştin în acord cu Voinţa lui Dumnezeu, această perioadă ar fi reprezentat Ultimele Zile ale istoriei umane, atunci când Mesia ar fi putut veni. Noul adevăr ar fi apărut atunci pentru a rezolva problemele religiei şi ştiinţei printr-un efort comun al oamenilor, călăuzind religia, politica şi economia să progreseze într-o singură direcţie unită pe baza idealului lui Dumnezeu. Pe această bază trebuia să fie stabilit fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia.

Mai mult, odată cu apariţia perioadei Imperiului Creştin, feudalismul trebuia să-şi încheie total existenţa. Cu toate acestea, papii şi împăraţii s-au abătut de la Voinţa lui Dumnezeu. Acest lucru a făcut imposibilă realizarea de către ei a idealul fondator al lui Carol cel Mare. Drept rezultat, societatea feudală nu s-a ruinat; din contra, ea a devenit şi mai puternică pe parcursul câtorva secole următoare. Religia, politica şi economia au rămas despărţite, iar regatul spiritual condus de papalitate intra adesea în conflict cu regatele seculare conduse de către regi.

Imperiul Creştin a eşuat în construirea unui regat unit, în care Mesia ar fi putu veni. Carol cel Mare a ridicat imperiul său atunci când fundamentul societăţii feudale timpurii era pregătit pentru a se consolida într-o societate monarhică puternică. Cu toate acestea, el niciodată nu a subjugat deplin seniorilor feudali cu putere legitimă. În schimb, sistemul feudal a devenit mai puternic, iar Sfântul Împărat Roman a devenit doar unul dintre marii seniori feudali. Sistemul feudal va domina Europa până în momentul apariţiei monarhiei absolute, în secolul al XVII-lea.

Odată cu declinul feudalismul, puterea seniorilor feudali care fusese descentralizată a fost concentrată în mâinile regilor unor naţiuni-state mari. Regii au ajuns să deţină puterea absolută şi o justificau prin dreptul divin al împăraţilor. Monarhiile absolute au înflorit până în timpul Revoluţiei Franceze din anul 1789.

Care au fost tendinţele din sfera istoriei religiei în timpul perioadei când creştinismul condus de papalitate avea o structură monarhică? Papii s-au abătut de la Voinţa Domnului şi au devenit seculari; ei erau pe calea declinului spiritual. Din cauza înfrângerilor repetate din timpul Cruciadelor, papalitatea şi-a pierdut autoritatea, iar în timpul exilului la Avignon a fost lipsită de demnitatea şi puterea ei. Odată cu Reforma Protestantă din 1517, creştinismul occidental a încetat a mai fi o monarhie spirituală unitară.

Când examinăm progresul vieţii economice, descoperim că ordinea economiei feudale s-a menţinut chiar şi în timpul când feudalismul politic a fost înlocuit de monarhia absolută. Capitalismul se dezvolta în oraşele mari şi orăşele, unde meşteşugarii şi comercianţii si-au unit forţele împreună cu regii şi au luptat împotriva sistemului feudal constrângător. O nouă rânduială legată de agricultură a apărut în zona rurală, unde fermierii independenţi căutau sprijinul regilor pentru a rezista dominaţiei seniorilor feudali. Însă, nici unul din aceste progrese economice nu au putut înlocui definitiv feudalismul, care a continuat până la Revoluţia Franceză.

În cadrul progresului istoriei economice, feudalismul a fost urmat de capitalism, care a fost însoţit de epoca cuceririlor coloniale. Aşa precum scopul monarhiei absolute era consolidarea suveranităţii politice, scopul capitaliştilor puternici era monopolizarea resurselor financiare şi a capitalului. Capitalismul a apărut odată cu răsăritul monarhiei absolute în secolul al XVII-lea şi a înflorit în timpul şi după Revoluţia Industrială. Scopul capitalismului în cadrul providenţei a fost de a promova acumularea de capital şi centralizarea activităţii economice, până la un nivel imposibil de atins în timpul feudalismului; acest lucru referindu-se şi mai mult la imperialism. Tendinţa imperialismului către extinderea coloniilor, care a început în această perioadă, a avut ca scop providenţial stabilirea unui fundament economic, politic şi religios mondial.

Această discuţie se referă numai la cazul imperialismului european, deoarece calea providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare a fost centrată pe Europa Occidentală.

Competiţia dintre naţiunile Europei Occidentale au condus la goana lor pentru colonii pe întregul glob, înainte de primul război mondial. Acest lucru a favorizat progresul întregii lumi către civilizaţia creştinismului occidental.

7.2.6 Democraţia şi Socialismul

Epoca monarhiei a cedat locul epocii democraţiei. Ne amintim că scopul societăţii monarhice a fost de a construi un regat care l-ar fi putut susţine pe Mesia şi domnia sa. Însă, când această providenţă nu a fost realizată în timpul imperiului Creştin, Dumnezeu a început un proces care, într-un final, va conduce la prăbuşirea societăţilor monarhice şi va ridica în locul lor democraţiile, pentru a iniţia o nouă providenţă de reconstruire a unei naţiuni suverane capabilă sa îl primească pe Mesia.

Democraţia se bazează pe suveranitatea poporului; ea reprezintă guvernarea poporului, de către popor, şi pentru popor. Scopul său este de a distruge monopolul politic al monarhiei, care s-a abătut de la Voinţa lui Dumnezeu, şi de a stabili un sistem politic nou, capabil să realizeze scopul providenţei de restaurare, şi anume, primirea şi susţinerea lui Mesia ca Rege al Regilor.

În ce mod îşi poate împlini democraţia scopul său? Odată cu dezvoltarea istoriei, spiritualitatea umană a devenit iluminată, datorită meritului epocii în providenţa de restaurare. Sufletele originare ale oamenilor răspund chemării providenţei şi sunt în căutarea religiei, adesea fără a şti de ce. Eventual, oamenii vor ajunge să primească creştinismul pe care Dumnezeu îl înalţă pentru a fi religia supremă. Astfel, lumea de astăzi se îndreaptă către formarea unei singure civilizaţii bazată pe idealurile creştine.

Pe măsură ce istoria se apropie de finalul ei, voinţa poporului se orientează spre valorile creştine. Guvernele democratice care se menţin prin voinţa poporului treptat devin şi ele creştine. Astfel, atunci când Mesia se va reîntoarce în societăţile conduse de guvernele democratice, bine maturizate de spiritul creştinismului, el va putea stabili suveranitatea lui Dumnezeu pe pământ, bucurându-se de tot sprijinul oamenilor. Aceasta va fi Împărăţia Cerurilor pe pământ. Trebuie să înţelegem că democraţia s-a născut să submineze monopolul satanic al puterii, pentru scopul providenţei finale a lui Dumnezeu de a restaura prin voinţa poporului, o suveranitate divină în centru cu Hristos cel reîntors. Mişcările democratice care s-au ridicat împotriva monarhiei absolute din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea au dat naştere revoluţiilor în Anglia, America şi Franţa. Aceste revoluţii au distrus societăţile monarhice şi au dat naştere societăţilor democratice de astăzi.

Formele diferite pe care le-a luat democraţia, potrivit tendinţelor providenţiale ale iudaismului şi elenismului, vor fi discutate în capitolul următor. (cf. Pregătirea 3.1-2)

Progresul istoriei în cadrul sferei religioase s-a deplasat către etapa creştinismului democratic, după ce creştinismul monarhic a fost zdrobit de către Reforma Protestantă din 1517. Prin intermediul Reformei, forţele democratice din cadrul creştinismului au desfiinţat regatul spiritual asupra căruia papalitatea avea autoritatea supremă.

Dorinţa iniţială a lui Dumnezeu era ca Imperiul creştin să se unească cu creştinismul monarhic al papalităţii pentru a construi regatul în care sa poată veni Mesia. Cu toate acestea, atunci când papii au eşuat în îndeplinirea responsabilităţii lor, creştinismul monarhic asupra căruia aceştia aveau autoritate supremă a trebuit sa fie desfiinţat. Aceasta a fost misiunea creştinismului democratic, la fel precum misiunea democraţiei politice a fost aceea de a distruge suveranitatea absolutistă a monarhiei seculare. Prin urmare, după Reforma Protestantă, a fost deschisă larg calea pentru ca oamenii să-L caute liber pe Dumnezeu, prin intermediul propriei lecturi a Bibliei, fără mijlocirea preoţimii. Oamenii nu s-au mai supus autorităţii altora în viaţa lor religioasă, ci îşi puteau căuta în mod liber propria cale a credinţei.

Creştinismul democratic a creat astfel mediul social care îngăduie tuturor oamenilor să îl caute liber pe Hristos la reîntoarcerea sa, indiferent de modul în care acesta ar veni.

În mod similar, odată cu progresul istoriei economice, au apărut idealurile socialiste, care au subminat imperialismul şi au dezvoltat o formă democratică de economie. Cu toate că anumiţi istorici au considerat Primul Război Mondial drept un război dus de câtre naţiunile imperialiste asupra coloniilor lor, de fapt, la scurt timp după încheierea lui, spiritul democraţiei s-a făcut proeminent şi a început să submineze politica colonialistă. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, marile puteri au început să se lepede de colonii, şi să elibereze naţiunile aflate sub controlul lor. Odată cu căderea imperialismului, capitalismul a început să evolueze către o forma de economie care să poată asigura bunăstarea comună si egală.

Pentru domeniul satanic, care a atins său apogeul în comunism, este firesc să promoveze socialismul. Acest lucru se întâmplă deoarece Satan încearcă întotdeauna să realizeze, înaintea lui Dumnezeu, o imitaţie pervertită a planului divin. Planul lui Dumnezeu este de a dezvolta o economie socialistă, însă, cu o formă şi un conţinut total diferite de socialismul de stat pe care l-a stabilit de fapt comunismul.

Potrivit idealului creaţiei lui Dumnezeu, El conferă fiecărei persoane aceeaşi valoare originară. Aşa cum părinţii îşi iubesc toţi copiii în mod egal, Dumnezeu doreşte să asigure un mediu plăcut şi condiţii de trai egale pentru toţi copiii Lui. Mai mult, într-o societate ideală, producţia, distribuţia şi consumul ar trebui să aibă aceeaşi relaţie organică care există între funcţiile digestivă, circulatorie şi metabolică în corpul uman. Astfel, competiţia nu ar trebui să aibă un caracter distructiv din cauza supra-producţiei, iar distribuţia nu ar trebui să fie nedreaptă, şi sa conducă către acumulare excesivă şi consum, lucruri contrare scopului binelui public. Ar trebui să existe o producţie suficientă a bunurilor necesare şi utile, o distribuţie corectă şi eficientă a acestor bunuri, şi un consum raţional, care să fie în armonie cu scopul întregului. Aşa cum ficatul asigură o rezervă de hrană pentru corpul uman, ar trebui menţinute rezerve adecvate de capital pentru a asigura o funcţionare cât mai omogenă a întregii economii.

Deoarece oamenii sunt creaţi pentru a trăi într-o societate ideală, ei vor urmări în mod inevitabil un ideal socialist în timp ce luptă pentru libertate şi democraţie şi explorează natura lor originară. Acest lucru este adevărat în special în momentul încheierii istoriei providenţiale, atunci când acest ideal poate fi cu adevărat realizat. Dat fiind că această dorinţă firească răsare din interior, viaţa politică în cadrul democraţiei, care este modelată după voinţa oamenilor, se va mişca în aceeaşi direcţie. Într-un final, va fi fondată o societate socialistă, care întruchipează idealul lui Dumnezeu.

Primii creştini trăiau conform acestui ideal în anumite privinţe, împărţind în comun toate bunurile lor. (Fapte 4:32-35) Utopia, scrisă de Thomas More în Anglia secolului al XVI-lea, şi socialismul umanist al lui Robert Owen din timpul Revoluţiei Industriale din Anglia au exprimat fiecare o viziune a idealului socialist. Mişcările socialiste catolice şi protestante, de asemenea, au împărtăşit această viziune, unul dintre exemple fiind propagarea de către Charles Kingsley a socialismului creştin în Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Înclinaţia lor către socialism a provenit din impulsul natural al sufletului originar care urmăreşte idealul creaţiei.

7.2.7 Idealurile interdependenţei, bunăstării reciproce şi valorilor universal recunoscute vis-a-vis de Comunism

Meritul epocii în cadrul providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare a favorizat dezvoltarea naturii originare a omului, care nu s-a manifestat din cauza influentei pe care a avut-o Satan asupra vieţii omului. Răspunzând chemărilor din adâncul inimilor lor, oamenii de pretutindeni au aspirat cu ardoare la lumea idealului lui Dumnezeu în care scopul creaţiei este împlinit. Căutând o societate socialistă de partea Cerurilor, sufletul lor originar i-a atras către idealurile interdependenţei, prosperităţii reciproce şi cele ale valorilor universal recunoscute. Lumea în care aceste idealuri vor fi în sfârşit realizate nu este alta decât Împărăţia Cerurilor pe pământ, în centru cu Hristos cel revenit.

Deoarece Satan imită anticipat providenţa lui Dumnezeu, partea satanică a sprijinit „socialismul ştiinţific”, bazat pe teoriile materialismului dialectico-istoric, şi a construit lumea comunistă. Teoria materialismului istoric susţine că istoria omenirii a început sub forma unei societăţi colective primitive, şi se va sfârşi prin crearea unei societăţi comuniste ideale.

Erorile evidente ale acestei teorii se datorează faptului că ea nu i-a în considerare cauza fundamentală a progresului istoric. După crearea fiinţelor umane, Dumnezeu a promis să realizeze Împărăţia Cerurilor. Însă, deoarece Satan a creat relaţii de rudenie cu oamenii înainte ca Dumnezeu sa facă aceasta, Dumnezeu a trebuit să-i permită să construiască o lume în afara principiului cu ajutorul oamenilor decăzuţi, sub forma unei imitaţii deformate a societăţii ideale pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze pe pământ. Lumea comunistă reprezintă această lume în afara principiului, construită de către Satan.

Cele două tipuri de democraţii au apărut cu scopul de a demonta monarhia absolută şi de a transfera suveranitatea poporului. La fel, mişcările de promovare a idealurilor interdependenţei, a bunăstării reciproce şi a valorilor universal recunoscute au apărut de partea lui Dumnezeu, în timp ce comunismul s-a născut de partea lui Satan; scopul lor era de a distruge sistemele economice care concentrau averea societăţii în mâinile câtorva privilegiaţi. Fiecare dintre aceste mişcări au căutat să stabilească un sistem care să distribuie averea în mod egal printre oameni. Aspiraţiile către socialism ale ambelor tabere au apărut din efortul providenţial depus de ele pentru realizarea unei societăţi bazate pe un sistem economic cu adevărat democratic.

Aşa cum a fost explicat şi mai devreme, în istoria Europei Occidentale care a fost dirijată de providenţa de restaurare, cele trei aspecte, religia, economia şi politica au progresat în mod separat, urmând propriile căi de dezvoltare. În ce mod se pot ele uni într-un singur punct la încheierea istoriei providenţiale, pentru a stabili fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Hristos?

O cauză fundamentală a acestei dezvoltări separate a reprezentat-o divergenţa dintre religie şi ştiinţă, care reprezintă eforturile de a depăşi ignoranţa spirituală şi fizică a omenirii. Pentru ca drumurile religiei, economiei şi politicii să se întâlnească şi să realizeze idealul lui Dumnezeu, trebuie să apară o nouă formă de exprimare a adevărului, care să integreze deplin religia şi ştiinţa. Religia fondată pe baza acestui adevăr va conduce întreaga omenire, pentru a deveni una în inimă cu Dumnezeu. Asemenea oameni vor construi o economie în corespundere cu idealul divin. Acestea vor reprezenta bazele pentru o nouă ordine politică care să poată împlini idealul creaţiei. Acesta va fi regatul mesianic construit pe principiile interdependenţei, ale bunăstării reciproce şi ale valorilor universal recunoscute.