Secţiunea 1. Perioada Reformei (1517-1648)

Perioada de o sută treizeci de ani a Reformei a început în anul 1517, odată cu ridicarea de către Martin Luther a stindardului Reformei Protestante în Germania, şi a durat până când războaiele religioase au fost rezolvate prin Tratatul de la Westfalia în anul 1648. Caracterul acestei perioade a fost modelat de către Renaştere, şi de către Reformă, ambele fiind produsele societăţii feudale medievale. Când scopul providenţei lui Dumnezeu nu a fost împlinit prin intermediul societăţii medievale, direcţia istoriei providenţiale s-a schimbat, şi Dumnezeu a lucrat pentru a stabili din nou fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia prin intermediul Renaşterii şi al Reformei. Prin urmare, nu putem înţelege natura acestei perioade fără a studia aceste două evenimente. Să începem de la o privire retrospectivă asupra societăţii medievale şi o examinare a influenţelor pe care le-a avut aceasta asupra naturii originare a oamenilor din acea epocă, care i-a făcut să iniţieze Renaşterea şi Reforma Protestantă.

Către sfârşitul Evului Mediu, sufletul originar al omului era reprimat, dezvoltarea lui liberă fiind blocată de mediul social al feudalismului şi de către secularizarea şi corupţia bisericii Romane. Credinţa reprezintă calea pe care fiecare om trebuie să o urmeze în căutarea lui Dumnezeu. Credinţa trebuie cultivată printr-o relaţie verticală directă dintre Dumnezeu şi fiecare individ. Însă, în acea epocă, papalitatea şi preoţii, prin ritualurile şi dogmele lor, constrângeau viaţa de credinţă a oamenilor. Mai mult, stratificarea socială rigidă a feudalismului nu permitea libertatea religioasă. Totodată, funcţiile religioase erau vândute şi cumpărate. Episcopii şi preoţii adesea se foloseau de poziţiile lor pentru a duce o viaţă luxoasă şi decadentă. Drept consecinţă, papalitatea şi-a pierdut sfinţenia şi nu se deosebea prin nimic de celelalte instituţii ale puterii seculare. Ea a pierdut capacitatea de a călăuzi vieţile spirituale ale oamenilor.

Astfel, conjunctura socială de la sfârşitul Evului Mediu a blocat calea prin care natura originară a oamenilor putea fi restaurată. Constrânşi de asemenea circumstanţe, europenii medievali au fost îndemnaţi de impulsul venit din adâncul inimii lor să distrugă mediul social în care se aflau, pentru a deschide calea restaurării naturii lor originare. Natura noastră originară posedă două aspecte: interior şi exterior. Să examinăm acest lucru cu referire la Principiul creaţiei.

Ca parteneri obiect substanţiali ai lui Dumnezeu la nivel de imagine, noi intrăm în rezonanţă cu caracteristicile Sale duale şi purtăm asemănarea cu natura Sa interioară originară şi forma Sa exterioară originară. Acţiunea de dare şi primire dintre natura noastră interioară şi forma exterioară constituie baza existenţei şi a prosperării noastre. Prin urmare, natura noastră originară căută să împlinească două tipuri de dorinţe: interioare şi exterioare. Când conduce providenţa restaurării noastre, Dumnezeu ţine cont de aceste două tendinţe ale naturii noastre originare.

Dumnezeu a creat eul fizic al primilor oameni înainte de a crea eul lor spiritual. (Geneza 2:7) Astfel, în cadrul providenţei de restaurare, Dumnezeu ne recreează, restaurând mai întâi ceea ce este exterior şi apoi ceea ce este interior. Aşa cum a fost explicat mai devreme, (cf. Fundaţia 1.3) noi, oamenii decăzuţi, putem aduce ofranda substanţială, care este de ordin interior, numai după ce împlinim cu succes ofranda simbolică, care este de ordin exterior. După ce aceste lucruri sunt obţinute, stabilim fundamentul pentru Mesia, care este de o profunzime interioară şi mai mare. Procesul restaurării relaţiei oamenilor decăzuţi cu Dumnezeu, de asemenea, a progresat de la exterior către interior. Dumnezeu mai întâi a restaurat oamenii în poziţia de slugă a slugilor, (Geneza 9:25) în perioada care a precedat Epoca Vechiului Testament, făcându-i pe aceştia să aducă sacrificii. Apoi, El a restaurat oamenii în poziţia de slugi (Leviticul 25:55) în tipul Epocii Vechiului Testament, prin intermediul Legii Mozaice. În Epoca Noului Testament, Dumnezeu ne-a restaurat în poziţia de copiii adoptivi (Romani 8:23) prin credinţa noastră. În cele din urmă, în Epoca Testamentului Desăvârşit, El ne va restaura în poziţia de copii adevăraţi, prin intermediul inimii. (cf. Moise si Isus 3.3.2)

În acelaşi mod, Dumnezeu mai întâi a lucrat pentru a restaura mediul nostru social exterior prin intermediul ştiinţei, iar apoi a lucrat pentru a restaura spiritualitatea noastră prin intermediul religiei. Conform ordinii creaţiei, îngerii, care sunt exteriori, au fost creaţi înaintea oamenilor, care sunt interiori. În cadrul restaurării, Dumnezeu ridică mai întâi lumea angelică, care este exterioară, şi o mobilizează pentru a restaura lumea fizică, exterioară, centrată pe corpul uman, şi mai apoi lumea spirituală, interioară, centrată pe spiritul uman.

Europenii Evului Mediu trebuiau să-şi restaureze natura originară dăruită de Dumnezeu, mai întâi prin ruperea legăturilor lor cu Satan, care pângărise societatea atunci când papalitatea eşuase în împlinirea responsabilităţii ei interioare de a restaura fundamentul credinţei, şi se scufundase în imoralitate. Pe măsura ce oamenii urmăreau recuperarea aspectului exterior şi interior al naturii lor originare, sistemul de gândire al epocii s-a ramificat în două mişcări de recuperare a moştenirii trecutului, pe care noi le distingem prin termenii relativi: de tip Abel şi de tip Cain. Mişcarea de tip Cain a început ca o renaştere a elenismului, care reprezenta cultura Greciei şi Romei antice. Aceasta a contribuit la apariţia Renaşterii, („Renaissance” provine din limba franceza, şi înseamnă renaştere) a cărei valoare fundamentală era umanismul. Mişcarea de tip Abel a început ca o renaştere a moştenirii ebraice a Israelului şi a Bisericii Creştine timpurii. Aceasta a dat naştere Reformei Protestante, a cărei valoare fundamentală era credinţa în Dumnezeu.

Aşa tendinţe ca ebraismul şi elenismul s-au format cu mult timp înainte şi s-au întâlnit de câteva ori în decursul istoriei trecutului.

Începând cu anul 2000 î.d.H., civilizaţia minoică a înflorit pe insula Creta, urmată fiind de civilizaţia miceniană de pe teritoriul Greciei continentale. Către secolul al unsprezecelea, aceste civilizaţii au creat o civilizaţie elenă de tip Cain, a cărei ideologie de frunte era umanismul.

În jurul aceleiaşi perioade, în Orientul Apropiat s-a născut civilizaţia ebraică de tip Abel, având ca ideologie de frunte monoteismul iudaic. Aceasta a fost perioada regatului unit. Dacă regii Israelului din acea perioadă ar fi stabilit fundamentul pentru Mesia şi l-ar fi primit, această civilizaţie ebraică înfloritoare ar fi putut asimila civilizaţia elenă aflată în declin, pentru a forma o civilizaţie unică mondială. Totuşi, atunci când regii au eşuat în împlinirea Voinţei lui Dumnezeu, această providenţă nu a fost realizată. În schimb, după ce au fost luaţi captivi în Babilon, Evreii s-au reîntors doar pentru a ajunge sub jugul grecilor în anul 333 î.d.H., şi apoi sub jugul Romei în anul 63 î.d.H. Astfel, în decursul secolelor care au urmat, incluzând şi timpul lui Isus, ebraismul s-a aflat sub dominaţia elenismului.

Dacă poporul evreu l-ar fi onorat pe Isus şi s-ar fi unit în centru cu el, Imperiul Roman ar fi devenit regatul mesianic aflat în centru cu Hristos. Atunci ebraismul ar fi asimilat elenismul, pentru a forma o civilizaţie ebraică unică la nivel mondial. Însă, atunci când Isus a fost respins şi această providenţă a fost zădărnicită, ebraismul a rămas sub dominaţia elenismului.

În anul 313 d.H., Împăratul Constantin a recunoscut oficial creştinismul, prin Edictul de la Milano. Din acel moment, ebraismul treptat a început să prevaleze asupra elenismului. La începutul secolului opt, în cadrul lui s-au format două civilizaţii: ortodoxia răsăriteană şi creştinismul catolic apusean.

Dacă papii şi împăraţii, care erau responsabili de restaurarea fundamentului credinţei în perioada carolingiană, nu şi-ar fi pierdut credinţa, fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia ar fi fost stabilit în timpul acela. ebraismul ar fi asimilat în întregime elenismul formând o civilizaţie mondială unică. Însă, lipsa lor de credinţă şi imoralitatea i-au permis lui Satan să corupă ideologia călăuzitoare a Evului mediu, care fusese fondată pe baza ebraismului. Drept consecinţă, Dumnezeu a trebuit să conducă o nouă providenţă pentru separarea de Satan. Aşa cum Dumnezeu l-a împărţit pe Adam cel decăzut în Cain şi Abel, pentru a-l separa pe Satan, Dumnezeu a divizat şi ideologia preponderentă a Evului Mediu în două curente de gândire: mişcarea de renaştere a elenismului de tip Cain, şi a ebraismului de tip Abel. Acestea au dat roade, respectiv, în Renaştere şi Reformă.

Sistemul de gândire al elenismului, renăscut prin umanismul Renaşterii, a luat foarte curând o poziţie dominantă asupra gândirii filozofice ebraice. Această perioadă trebuia să restaureze astfel prin condiţii paralele de răscumpărare acea etapă a perioadei de pregătire pentru venirea lui Mesia când poporul evreu se afla sub stăpânirea grecilor, iar ebraismul era sub influenţa elenismului. Ne aducem aminte că separarea lui Adam de Satan era posibilă numai prin supunerea lui Cain în faţa lui Abel, stabilind prin aceasta fundamentul substanţial necesar pentru primirea lui Mesia în cadrul familiei lui Adam. În mod asemănător, numai prin supunerea elenismului de tip Cain faţă de ebraismul de tip Abel, Satan putea fi separat de spiritul predominant al epocii. Atunci, fundamentul substanţial necesar pentru primirea Domnului celei de a Doua Veniri putea fi stabilit la nivel mondial.

1.1 Renaşterea

A fost explicat mai sus că Renaşterea a răsărit din căutările (tendinţele, aspiraţiile) exterioare ale naturii originare. Ce valori urmăreau oamenii Evului Mediu? În ce fel şi de ce urmăreau ei acele valori?

Potrivit Principiului creaţiei, noi suntem creaţi pentru a atinge perfecţiunea prin îndeplinirea responsabilităţii ce ne este dată, din voinţa noastră liberă, fără ajutorul direct al lui Dumnezeu. Apoi trebuie să atingem unitatea cu Dumnezeu şi să câştigăm autonomia adevărată. De aceea, a căuta libertatea şi autonomia este chemarea naturii noastre originare. O persoană cu un caracter perfect înţelege Voinţa lui Dumnezeu şi o pune în practică prin intermediul propriei intuiţii şi raţiuni, fără a avea nevoie să se bazeze pe revelaţiile ce vin de la Dumnezeu. Prin urmare, este firesc ca noi să urmăm căile raţiunii şi ale înţelegerii. Noi, de asemenea, suntem înzestraţi de la Dumnezeu cu dreptul de a stăpâni lumea naturală, de a o îmblânzi şi a o cultiva, pentru a crea un mediu de viaţă plăcut, cercetând legile ascunse ale naturii prin intermediul ştiinţei. Prin urmare, noi apreciem lumea naturală, urmăm căile ştiinţei şi respectăm viaţa practică.

În societatea feudală medievală, natura umană originară a fost reprimată un timp îndelungat. Prin urmare, oamenii erau cu atât mai înflăcăraţi în urmărirea acestor valori, care au apărut din năzuinţele exterioare ale naturii lor originare. Ei au început să cerceteze moştenirea clasică a elenismului, pe care l-au importat din lumea musulmană, ca rezultat al extinderii legăturilor cu Orientul, după încheierea cruciadelor. Grecii si romanii clasici au urmărit aspiraţiile exterioare ale naturii umane originare. Ei preţuiau libertatea, independenţa, raţiunea, lumea naturală şi viaţa practică. Ei au dezvoltat ştiinţa într-o măsură considerabilă. Din moment ce acestea erau în perfectă armonie cu dorinţa naturii originare din interiorul omului medieval, a luat foc mişcarea pentru renaşterea moştenirii elenismului. umanismul Renaşterii s-a ridicat în acest fel la suprafaţă.

Renaşterea a apărut în Italia secolului al XIV-lea, care era centrul de studiere a moştenirii elenismului clasic. Cu toate că a început ca o mişcare care imita gândirea şi viaţa Greciei şi Romei antice, ea s-a dezvoltat curând într-o mişcare de amploare, care a transformat modul de viaţă din Evul Mediu. Ea s-a extins dincolo de sfera culturală şi a cuprins fiecare aspect al societăţii, incluzând politica, viaţa economică şi religia. De fapt, ea a devenit forţa motrice exterioară pentru construirea lumii moderne.

1.2 Reforma

Providenţa de restaurare care avea în centrul ei papalitatea medievală nu a dat roade, din cauza secularizării şi decadenţei conducerii Bisericii. Prin urmare, promovând umanismul, oamenii s-au revoltat de asemenea împotriva ritualismului şi regulilor Bisericii care constrângeau libertatea vieţii lor religioase. Ei au luptat împotriva sistemului feudal stratificat şi a autorităţii papale, care îi lipsea de autonomie. Ei au protestat împotriva viziunii medievale care susţinea că credinţa cere supunere absolută faţă de ordinele Bisericii în toate sferele vieţii, şi care respingea dreptul oamenilor de a-l slăvi pe Dumnezeu potrivit conştiinţei lor, pe baza propriilor lecturi ale Bibliei. De asemenea, ei au pus sub semnul întrebării şi idealul vieţii ascetice din cadrul mânăstirii orientat spre lumea de dincolo, care devaloriza lumea naturală, ştiinţa şi aspectele practice ale vieţii. Având aceste nemulţumiri, mulţi dintre creştinii Evului Mediu s-au răzvrătit împotriva stăpânirii papalităţii.

Aşadar, pe măsură ce europenii Evului Mediu căutau să realizeze aspiraţiile exterioare ale naturii lor originare, ei au început la fel să urmărească şi aspiraţiile ei interioare, care fuseseră reprimate. Ei chemau la renaşterea spiritului primilor creştini, când credincioşii entuziasmaţi trăiau pentru Voinţa lui Dumnezeu, călăuziţi de cuvintele lui Isus şi ale apostolilor.

Această mişcare medievală de renaştere a ebraismului a fost iniţiată de către John Wycliffe (1324 – 1384), profesor de teologie la Universitatea din Oxford, cel care a tradus Biblia în engleză. El a susţinut că nici papalitatea şi nici preoţimea nu putea să determine standardul credinţei, ci numai Biblia singură. Demonstrând că multe dintre dogmele, ritualurile şi regulile Bisericii nu aveau nici o bază în Scripturi, el a denunţat preoţimea pentru decadenţa ei, exploatarea oamenilor şi abuzul de putere.

Astfel, rădăcinile Reformei Protestante s-au tras din Anglia secolului al XIV-lea, când demnitatea papalităţii era la un nivel foarte jos. Mişcări similare care chemau la reformă au apărut şi în secolul al XV-lea în Italia şi Boemia, însă ele au fost zdrobite, iar liderii lor executaţi. Ca să colecteze fonduri pentru ridicarea Bisericii Sf. Petru, Papa Leon al X-lea a început să vândă indulgenţe, pe care doctrina catolică le considera capabile de a anula pedeapsa pentru păcate pe lumea cealaltă. Când această indulgenţă a fost proclamată în Germania în anul 1517, s-a aprins o mişcare de protest împotriva acestui abuz, care a explodat prin Reforma Protestantă în centru cu Martin Luther (1483 – 1546), un profesor de teologie biblică de la Universitatea din Wittenburg. Flăcările Reformei au căpătat putere şi s-au răspândit curând în Elveţia, unde erau conduse de Ulrich Zwingli (1484 – 1531), în Franţa, conduse de John Calvin (1509 – 1564), şi alte ţări, printre care Anglia şi Ţările de Jos.

Războaiele religioase care s-au rotit ca un vârtej în jurul mişcării protestante au continuat mai bine de o sută de ani, până în 1648, când Tratatul de la Westfalia a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Protestantismul a triumfat în Europa de Nord, în timp ce printre popoarele din sudul Europei şi-a consolidat influenţa Biserica romano-catolică.

Războiul de Treizeci de Ani dintre protestanţi şi catolici a fost purtat pe teritoriul Germaniei. Însă, acest conflict nu a fost doar un război religios. Mai mult decât atât, el a reprezentat un conflict civil şi politic pentru a hotărî soarta statelor Germane. Tratatul de la Westfalia, care a pus capăt acestui război, a fost atât un acord religios, care a stabilit un compromis între protestanţi şi catolici, cât şi o înţelegere politică, care a rezolvat disputele teritoriale internaţionale dintre aşa ţări ca Austria, Franţa, Suedia şi Spania.