Paralelele dintre cele două Epoci ale Providenţei de Restaurare

Din moment ce scopul ultim al providenţei de restaurare este de a stabili fundamentul pentru Mesia, în cazul în care aceasta este prelungită, providenţele de restaurare a acestui fundament trebuie repetate. Noi ştim că pentru a stabili fundamentul pentru Mesia, o figură centrală trebuie să aducă o ofrandă simbolică acceptată de Dumnezeu folosind un obiect pentru condiţie şi trecând printr-o perioadă de timp necesară. În plus, ea trebuie să stabilească fundamentul substanţial prin aducerea unei ofrande substanţiale acceptate de Dumnezeu, pe baza îndeplinirii condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. În decursul providenţei, repetarea providenţelor de restaurare a fundamentului pentru Mesia a însemnat, de fapt, repetarea providenţelor de restaurare prin intermediul răscumpărării, a ofrandei simbolice şi a ofrandei substanţiale. Relatările istorice elucidează paralelele dintre perioadele providenţiale cauzate de repetarea evenimentelor providenţiale pentru restaurarea prin răscumpărare a fundamentului pentru Mesia. Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare a trebuit să restaureze Epoca Providenţei de Restaurare prin intermediul condiţiilor paralele de răscumpărare de tip substanţial. Să studiem acum din acest punct de vedere caracteristicile comparabile ale fiecărei perioade providenţiale.

Mai întâi, însă, trebuie să identificam care grupuri de oameni au purtat responsabilitatea centrală pentru providenţa lui Dumnezeu şi sursele istorice, care pot arunca lumina asupra istoriei acestor grupuri.

Istoria umană constă din istoriile a nenumărate popoare. Cu toate acestea, Dumnezeu a ales în mod special anumite popoare, pentru a urma calea model de restaurare pentru stabilirea fundamentului pentru Mesia. Dumnezeu le plasează în centrul providenţei Sale şi le îndrumă potrivit Principiului Său. La rândul ei, istoria lor dirijează calea istoriei umane în întregime. O naţiune sau un popor căruia i s-a încredinţat o asemenea misiune este numit popor ales al lui Dumnezeu.

Primul popor ales al lui Dumnezeu îl alcătuiau descendenţii lui Avraam, Isaac şi Iacov, care au stabilit fundamentul familial pentru Mesia. Prin urmare, naţiunea centrală responsabilă de providenţa lui Dumnezeu în Epoca Providenţei de Restaurare a fost Israelul. Vechiul Testament, care relatează istoria Israelului, ne oferă surse de materiale pentru studierea istoriei providenţiale din acea epocă.

Cu toate acestea, din momentul în care l-a respins pe Isus, poporul evreu şi-a pierdut calificarea de a fi principalul responsabil de providenţa lui Dumnezeu. Prevăzând acest lucru, Isus a rostit parabola viei, spunând: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.­ (Matei 21:43) Sf. Pavel, fiind plin de durere, i-a spus neamului său, poporului evreu: Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam …Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. (Romani 9:6-8)

Într-adevăr, poporul care a devenit principalul responsabil pentru providenţă în Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare nu au fost Evreii, ci, mai degrabă, creştinii. Ei şi-au asumat misiunea de împlinire a providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare, care nu fusese realizată. Prin urmare, istoria creştinismului ne asigură cu sursa de materiale pentru înţelegerea istoriei providenţiale din această epocă. În acest sens, urmaşii lui Avraam din Epoca Vechiului Testament pot fi consideraţi Primul Israel, iar creştinii din Epoca Noului Testament pot fi numiţi cel de al Doilea Israel. (Tit. 2:14; I Petru 2:9-10)

Când comparăm Vechiul şi Noul Testament, cele cinci cărţi ale Legii (de la Geneză până la Deuteronom), cele douăsprezece cărţi de istorie (de la Iosua până la Estera), cele cinci cărţi de psalmi şi înţelepciune (de la Iov până la Cântarea Cântărilor), şi cele şaptesprezece cărţi de profeţii (de la Isaia până la Maleahi) din Vechiul Testament corespund Evangheliilor, Faptelor, Scrisorilor Apostolilor, şi, respectiv, Apocalipsei. Cu toate acestea, în timp ce cărţile istoriei din Vechiul Testament relatează în mare parte despre cei două mii de ani de istorie a Israelului, Cartea Faptelor relatează numai despre istoria primilor creştini, din generaţia ce a urmat după moartea lui Isus. Pentru a găsi relatările istorice legate de lucrarea lui Dumnezeu pentru restaurare în Epoca Noului Testament, care să aibă un scop comparabil cu cele găsite în Epoca Vechiului Testament, trebuie să consultăm suplimentar întreaga istorie a Creştinismului, din timpul lui Isus şi până în zilele noastre.

Pe această bază putem compara istoriile Primului şi celui de al Doilea Israel şi impactul pe care l-au avut ele asupra caracterului fiecărei perioade din cadrul celor două epoci providenţiale. Recunoscând existenţa unui model al perioadelor paralele, putem ajunge să înţelegem mai clar că istoria a fost modelată după legile sistematice ale providenţei lui Dumnezeu Cel viu.