Secţiunea 5. Perioada de exil şi întoarcere a Israelului şi perioada de exil şi întoarcere a papilor

Căzând în necredinţă fără a se pocăi, poporul lui Israel a eşuat în realizarea idealului naţiunii lui Dumnezeu fondată pe baza Templului. Pentru a întreprinde o nouă încercare de împlinire a acestei Voinţe, Dumnezeu a lăsat poporul să îndure greutăţi ca exilaţi în Babilon. Aceasta a fost similar cu situaţia în care Dumnezeu i-a lăsat pe Israeliţi să sufere ca sclavi în Egipt, pentru a restaura prin răscumpărare greşeala lui Avraam legată de ofranda simbolică.

În perioada Imperiului Creştin, Dumnezeu a lucrat prin intermediul Papei şi a Împăratului pentru a stabili o împărăţie pregătita pentru Domnul celei de a Doua Veniri. Intenţia lui Dumnezeu a fost ca, în cele din urmă, aceştia să-i transmită imperiul şi tronul lui Mesia, atunci când el va veni ca Rege al Regilor şi va construi Împărăţia lui Dumnezeu, (Isaia 9:6; Luca 1:33) pe acel fundament. Însă, împăraţii şi papii au devenit corupţi şi nu s-au pocăit. Papii nu au stabilit fundamentul spiritual pe care împărăţii să fi putut sta ca figuri centrale pentru fundamentul substanţial. De aceea, fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Hristos nu a fost stabilit. Pentru a începe o nouă providenţă de restaurare a acestui fundament, Dumnezeu a permis ca papii să fie luaţi în captivitate şi să sufere.

În perioada paralelă anterioară, s-au scurs aproape şaptezeci de ani din momentul în care Regele Nabucodonosor al Babilonului i-a luat în captivitate pe Regele Ioachim şi familia sa regală, inclusiv pe profeţii Daniel şi Ezechiel, pe preoţi, pe slujbaşi, pe meşteşugari şi pe mulţi alţi Israeliţi, şi până la căderea Babilonului şi eliberarea lor prin decretul regal al Regelui Cirus. (II Regi 24; 25; II Cronici. 36; Ieremia 29:10; 39:1-10) Apoi a fost nevoie de încă o sută patruzeci de ani ca exilaţii să se întoarcă în ţinuturile natale, în trei torente, şi să se reformeze deplin ca naţiune unificată în jurul Voinţei lui Dumnezeu, precum era proclamat în profeţia mesianică a lui Maleahi. De aici încolo, ei au început pregătirea pentru venirea lui Mesia. În perioada de exil şi reîntoarcere a papilor, care trebuia să restaureze această perioadă prin răscumpărare sub formă de paralelele substanţiale, Creştinismul Apusean trebuia să urmeze o cale similară.

Papii şi preoţii, cufundaţi în imoralitate, au pierdut treptat încrederea poporului. Autoritatea papalităţii a scăzut şi mai mult din cauza înfrângerilor repetate ale Cruciadelor. Sfârşitul cruciadelor a însemnat prăbuşirea treptată a sistemului feudal din Europa şi apariţia naţiunilor-state moderne. Odată cu creşterea monarhiilor seculare, conflictul dintre papalitate şi regi s-a înteţit. În cazul unuia dintre conflicte, Regele Filip al IV-lea, „cel Frumos”, al Franţei l-a întemniţat pentru un timp pe Papa Bonifaciu al VIII-lea. În 1309, Filip l-a obligat pe Papa Clement al V-lea să mute scaunul papal de la Roma, la Avignon, în sudul Franţei. Timp de şaptezeci de ani un şir succesiv de papi au trăit acolo supuşi regilor Franţei până în anul 1377, când Papa Grigore al XI-lea a reîntors reşedinţa papală la Roma.

După moartea lui Grigore XI-lea, cardinalii au ales un italian, Arhiepiscopul de Bari, fiind Papa Urban al VI-lea. Totuşi, un grup de cardinali, cei mai mulţi dintre ei francezi, l-au respins, alegând un alt papă, pe Clement al VII, şi au stabilit o curte papală rivală la Avignon. Marea Schismă a continuat în decursul secolului următor. Pentru a rezolva acest impas, cardinalii din ambele tabere au organizat un consiliu la Pisa, în Italia, în 1409, care a respins ambii papi, atât pe cel de la Avignon, cât şi pe cel de la Roma, şi l-au numit pe Alexandru al V-lea drept papă legitim. Însă, cei doi papi au refuzat să dea demisia şi au creat pentru scurt timp un spectacol al unor trei papi rivali. La scurt timp după aceasta, cardinalii, episcopi, teologi, feţe regale şi trimişii lor s-au adunat la Consiliul General de la Constanţa (1414-1417). Acest consiliu i-a respins pe toţi trei papi şi l-a ales pe Martin al V-lea ca papă nou, punând capăt cu succes Marii Schisme.

Consiliul Constanţei a insistat asupra autorităţii supreme a consiliilor generale ale Bisericii, mai mare decât cea a papei şi cu puterea de a alege s-au a-l da jos pe acesta, şi a hotărât ca următoarele consilii să se ţină la intervale regulate de timp. Astfel, el a căutat să reorganizeze Biserica Romană ca o monarhie constituţională. Însă, în 1431, atunci când delegaţii s-au adunat la Basel, în Elveţia, pentru următorul consiliu, papa a încercat să întrerupă adunarea. Delegaţii au refuzat să plece şi au continuat în absenta papei, însă fără nici un rezultat; în 1449 ei s-au împrăştiat într-un sfârşit. Planul de instituţionalizare a unei monarhii constituţionale în Biserica Romană a eşuat, iar papalitatea şi-a recuperat autoritara pe care o pierduse în 1309.

Liderii mişcării consiliilor din secolul cincisprezece au încercat să reformeze papalitatea coruptă, stabilind un consiliu reprezentativ format din episcopi şi laici şi oferindu-i autoritate supremă. În ciuda acestui fapt, papalitatea a ajuns să-şi reafirme autoritatea sa completă, de care nu se mai bucurase dinaintea exilului. Mai mult, aceste consilii au dezaprobat reformele fundamentale ca cele promovate de către John Wycliffe (1330-1384) şi Jan Hus (1373-1415), care a fost invitat să ia parte la Consiliul de la Constanţa, numai pentru a fi mai apoi ars pe rug. În acel moment, moartea lui a provocat izbucnirea Reformei Protestante.

Această perioadă de aproximativ două sute zece ani a început din 1309 cu exilul de şaptezeci de ani al papalităţii la Avignon, trecând prin Marea Schismă, prin mişcarea conciliilor şi prin restaurarea autorităţii papale din cadrul Bisericii Romane, şi a durat până în preajma Reformei Protestante, iniţiată de către Martin Luther, în 1517. Scopul ei a fost de a restaura prin răscumpărare, sub formă de paralele substanţiale, perioada de două sute zece ani a exilului şi a reîntoarcerii poporului lui Israel – pornind de la cei şaptezeci de ani de exil al Israelului în Babilon, trecând prin stadiile reîntoarcerii sale şi reconstruirii Templului, până în timpul reformării religiei şi politicii în centru cu Ezra, Neemia şi a profetului Maleahi.