Secţiunea 1. Perioada de sclavie în Egipt şi perioada de persecuţii în Imperiul Roman

După ce Iacov a intrat în Egipt împreună cu cei doisprezece fii ai săi şi şaptezeci de rude, urmaşii lor au suferit un abuz teribil din partea Egiptenilor timp de patru sute de ani. Aceasta a fost necesar pentru restaurarea perioadei de patru sute de ani de la Noe la Avraam – perioadă necesară pentru separarea de Satan – care fusese pângărită din cauza greşelii lui Avraam în aducerea ofrandei lui. Perioada de persecuţii în Imperiul Roman, corespunzătoare acesteia, a fost necesară pentru restaurarea acestei perioade anterioare, prin condiţii paralele de răscumpărare. Cei doisprezece apostoli şi cei şaptezeci de discipoli ai lui Isus au fost primii dintre multiplele generaţii de creştini care au suferit persecuţii cumplite în Imperiul Roman în decursul unei perioade de patru sute de ani. Îndurând aceste suferinţe, ei restaurau prin răscumpărare perioada de patru sute de ani de pregătire pentru venirea lui Mesia – perioadă pentru separarea de Satan – pângărită din cauza greşelii poporului evreu, care nu l-a onorat pe Isus ca sacrificiu viu, ci l-a trimis pe cruce.

În timpul perioadei de sclavie în Egipt, poporul ales al Primului Israel s-a păstrat pur prin intermediul circumciziei, (Iosua 5:2-5) prin aducerea de sacrificii, (Exod 5:3) şi, odată cu părăsirea Egiptului, prin respectarea Sabatului. (Exod 16:23) În timpul perioadei de persecuţii în Imperiul Roman, creştinii, cel de al Doilea Israel, au dus o viaţă a purităţii prin înfăptuirea tainei botezului şi a sfintei împărtăşanii, oferindu-se pe ei înşişi ca sacrificii şi respectând Sabatul. În ambele perioade ei au trebuit să urmeze această cale a credinţei pure, pentru a-l separa pe Satan, care îi asalta fără încetare, din cauza condiţiilor reieşite din greşelile anterioare ale lui Avraam şi ale poporului evreu.

La sfârşitul perioadei de sclavie a Israelului în Egipt, Moise l-a făcut pe Faraon să îngenuncheze în faţa lui prin puterea celor trei semne şi zece urgii. El i-a scos apoi pe israeliţi din Egipt şi s-au pornit spre ţinutul Canaanului. În mod asemănător, către sfârşitul perioadei de persecuţii în Imperiul Roman, după ce creştinii au băut cupa suferinţei până la ultima picătură, Isus a mărit numărul credincioşilor mişcându-le inimile cu puterea şi graţia sa. Mişcând inima Împăratului Constantin, Isus l-a făcut pe acesta să recunoască creştinismul în anul 313 d.H. Isus l-a inspirat pe Teodosie I să stabilească creştinismul drept religie de stat în anul 392 d.H.. Astfel, creştinii au restaurat spiritual Canaanul în interiorul Imperiului Roman, care reprezenta lumea satanică.

În Epoca Vechiului Testament, Dumnezeu a lucrat prin intermediul condiţiilor de răscumpărare exterioare, stabilite de Legea Mozaică; astfel, Dumnezeu l-a pus pe Moise să îl înfrângă pe Faraon prin intermediul puterii exterioare a miracolelor. În Epoca Noului Testament, când Dumnezeu a lucrat prin condiţiile interioare de răscumpărare a credinţei, El Şi-a manifestat puterea în mod interior mişcând inimile oamenilor.

Când perioada de sclavie în Egipt a luat sfârşit, Moise a primit pe Muntele Sinai cele Zece Porunci şi Cuvântul lui Dumnezeu revelat prin Lege, care au constituit esenţa Scripturilor Vechiului Testament. Prin stabilirea şi onorarea tablelor de piatră, a Chivotului Făgăduinţeişi a Cortului, el a deschis calea pentru ca poporul lui Israel să se pregătească pentru venirea lui Mesia. În mod asemănător, la încheierea perioadei de persecuţii în Imperiul Roman, creştinii au adunat scripturile care le-au fost lăsate de către apostoli şi evanghelişti, şi au stabilit canonul Noului Testament. Pe baza acestor scrieri, ei căutau să realizeze în mod spiritual idealurile lui Dumnezeu, idealuri care au fost păstrate cu sfinţenie prin cele Zece Porunci şi Cort în Epoca Vechiului Testament. Ei au construit biserici extinzându-şi fundamentul ca pregătire pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia. După înălţarea lui Isus la cer, Isus cel înviat şi Sfântul Duh au călăuzit creştinii în mod direct. Prin urmare, Dumnezeu nu a numit o altă persoană în calitate de figură centrală responsabilă pentru întreaga Sa providenţă, aşa cum a procedat anterior.