Secţiunea 3. Perioada Regatului Unit şi Perioada Imperiului Creştin

Când perioada judecătorilor s-a apropiat de sfârşit şi Primul Israel a intrat în perioada regatului unit, funcţiile judecătorului au fost repartizate în slujbele profetului, preotului şi ale regelui. Profeţii primeau instrucţiuni direct de la Dumnezeu, preoţii continuau să conducă Cortul şi mai târziu Templul, iar regele guverna naţiunea. Fiecare a purtat o misiune aparte în călăuzirea Israelului pentru a împlini scopul providenţei de restaurare. Scopul perioadei Imperiului Creştin a fost de a restaura perioada regatului unit prin condiţii paralele de răscumpărare. Astfel, când perioada conducerii bisericii regionale a luat sfârşit, misiunile acestor lideri au fost împărţite în slujbele liderilor monahali care corespundeau profeţilor, ale papei care corespundea marelui preot, şi ale împăratului care conducea poporul. Ei erau responsabili să călăuzească cel de al Doilea Israel pentru a împlini scopul providenţei de restaurare.

În perioada anterioară, Biserica Creştină a fost împărţită în cele cinci patriarhii ale Ierusalimului, Antiohiei, Alexandriei, Constantinopolului şi a Romei, ultima fiind dominantă în Apus. Papa, aşa cum era numit patriarhul Romei, conducea toţi episcopii şi abaţii din Europa Apuseană.

În perioada regatului unit, regii au stabilit regatul Israelului în jurul Templului, prin aceasta exprimând idealul Cortului lui Moise, care fusese conceput pentru prima dată în timpul Exodului. Aceasta a reprezentat calea de tip imagine pentru construirea Împărăţiei Cerurilor condusă de Isus, pe care într-o bună zi El va veni s-o stabilească, ca Rege al Regilor. (Isaia 9:6) În mod asemănător, în perioada Imperiului Creştin, Imperiul lui Carol cel Mare a realizat idealul statului creştin, aşa cum a fost descris în Cetatea lui Dumnezeu, scrisă de Sf. Augustin – care a trăit atunci când creştinii tocmai fuseseră eliberaţi de sub opresiunea Imperiului Roman, o perioadă paralelă cu cea a lui Moise. Din nou, aceasta a reprezentat calea de tip imagine pentru construirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care Hristos, ca Rege al Regilor, se va întoarce să o stabilească într-o bună zi. Prin urmare, în această perioadă, împăratul şi papa trebuiau să realizeze statul creştin ideal unindu-se cu toată inima, pentru a urma Voinţa lui Dumnezeu. Regatul spiritual condus de papa, care fusese întemeiat pe fundamentul spiritual pentru Mesia, şi regatul secular condus de împărat trebuiau să se unească în baza învăţăturilor lui Hristos. Dacă ar fi procedat astfel, religia, economia şi politica s-ar fi armonizat, iar fundamentul pentru a Doua Venire a lui Hristos ar fi fost stabilit în timpul acela.

În perioada regatului unit al Israelului, regele era figura centrală pentru restaurarea fundamentului credinţei. El era responsabil de îndeplinirea Cuvântului lui Dumnezeu care era dat prin profeţi. Înainte ca regele să fie uns, profetul şi marele preot trebuiau să reprezinte şi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, aflându-se astfel în poziţia de Abel. Misiunea lor, aşa cum o cerea providenţa de restaurare, era să restaureze lumea fizică din poziţia arhanghelului, reprezentând lumea spirituală. Cu toate acestea, după ce au stabilit fundamentul pe care să poată sta regele, şi după ce l-au uns şi l-au binecuvântat ca rege, ei trebuiau să preia rolul lui Cain în faţa acestuia. Regele trebuia să conducă regatul său conform îndrumărilor profeţilor, iar profeţii trebuiau să se supună regelui ca supuşi şi sfetnici ai lui.

La aproximativ opt sute de ani după ce urmaşii lui Avraam au intrat în Egipt, la porunca lui Dumnezeu profetul Samuel l-a uns pe Saul, ca prim rege al Israelului. (I Samuel 8:19-22, 10:1-24) Regele Saul a stat pe fundamentul celor patru sute de ani de conducere a judecătorilor. Dacă ar fi împlinit cei patruzeci de ani de domnie a sa în acord cu dorinţele lui Dumnezeu, el ar fi ocupat poziţia de a fi restaurat prin răscumpărare cei patru sute de ani de sclavie în Egipt şi cei patruzeci de ani petrecuţi de Moise la palatul Faraonului. Prin aceasta, Regele Saul ar fi împlinit providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan şi ar fi stabilit fundamentul credinţei. Dacă, aflându-se pe acest fundament, Regele Saul ar fi construit şi slăvit Templul, imaginea lui Mesia, el s-ar fi aflat atunci în poziţia pe care ar fi trebuit să o ocupe Moise, dacă nu ar fi eşuat în prima cale naţională de restaurare a Canaanului, ci ar fi construit Templul în Canaan şi l-ar fi glorificat. Dacă israeliţii ar fi stat pe acest fundament al credinţei şi l-ar fi urmat cu credinţă pe Regele Saul în timp ce acesta onora Templul, ei ar fi stabilit fundamentul substanţial. Fundamentul pentru Mesia ar fi fost stabilit în timpul acela.

Cu toate acestea, deoarece Regele Saul nu s-a supus poruncilor lui Dumnezeu, date prin profetul Samuel, (I Samuel 15:1-23) el nu a ocupat poziţia din care să construiască Templul. Din cauza eşecului său, Regele Saul a nimerit în aceeaşi poziţie ca şi Moise, după ce acesta eşuase în prima cale naţională de restaurare a Canaanului. La fel ca în cazul lui Moise, providenţa de restaurare prin Regele Saul a fost prelungită. A trebuit să treacă patruzeci de ani de domnie a regelui David şi patruzeci de ani de domnie a regelui Solomon, înainte de a putea fi stabilit fundamentul credinţei şi Templul construit. Mai mult, aşa cum am discutat mai devreme, Regele Saul s-a aflat de asemenea în poziţia lui Avraam. La fel, precum Voinţa încredinţată lui Avraam a fost în sfârşit împlinită prin Isaac şi Iacov, Voinţa lui Dumnezeu de a construi Templul prin intermediul Regelui Saul a trebuit să fie continuată prin domnia regelui David, şi, în cele din urmă, împlinită în timpul domniei Regelui Solomon. Cu toate acestea, Regele Solomon a părăsit poziţia de Abel pentru ofranda substanţială, atunci când a căzut în desfrâu cu numeroasele sale soţii din alt neam, care l-au îndepărtat de Dumnezeu. (I Regi 11:3-7) Prin urmare, Israelul nu a reuşit să stabilească fundamentul substanţial. Fundamentul pentru Mesia, care trebuia stabilit în perioada regatului unit, nu a fost realizat.

În perioada Imperiului Creştin, toate condiţiile care caracterizau regatul unit au trebuit să fie restaurate prin condiţii paralele de răscumpărare. Încă odată, figura centrală care trebuia să restaureze fundamentul credinţei era împăratul. El era responsabil pentru realizarea idealurilor creştine, proclamate de către liderii religioşi şi Papă. In ceea ce-l privea pe Papa, el ocupa o poziţie comparabilă cu cea ocupată de către Marele Preot al Israelului, care primea poruncile lui Dumnezeu prin profeţi. El era răspunzător de stabilirea fundamentului spiritual, pe baza căruia Împăratul ar fi putut realiza statul ideal creştin. După încoronarea şi binecuvântarea Împăratului, Papa trebuia să i se supună fiind slujitorul lui în probleme lumeşti. Împăratul, la rândul lui, trebuia să înalţe şi să încurajeze lucrarea spirituală a papalităţii în domeniul său. Papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare şi l-a binecuvântat drept prim Împărat al Lumii Creştine în anul 800 d.H.

Carol cel Mare stătea pe fundamentul perioadei de patru sute de ani de conducere a bisericii regionale, care a restaurat prin răscumpărare, sub formă de paralele substanţiale, perioada de patru sute de ani a judecătorilor. Prin urmare, asemenea Regelui Saul, el a stat pe fundamentul unei providenţe a numărului patruzeci pentru separare de Satan. Ducând o viaţă de credinţă conform învăţăturilor lui Hristos în lucrarea sa de realizare a idealului unui stat creştin, el trebuia să stabilească fundamentul credinţei.

Într-adevăr, atunci când Carol cel Mare a fost încoronat Împărat, el a realizat acest fundament. Dacă cel de al Doilea Israel ar fi crezut şi l-ar fi urmat la modul absolut pe Carol cel Mare, fundamentul substanţial ar fi fost stabilit, iar prin aceasta şi fundamentul pentru Mesia. Altfel spus, regatul spiritual condus de către Papa şi regatul pământesc condus de către Împărat trebuia să se unească deplin pe fundamentul spiritual pentru Mesia deja existent. Atunci, Hristos ar fi revenit pe această bază solidă şi ar fi construit Împărăţia sa. Totuşi, împăraţii nu au păstrat ascultarea faţă de Voia lui Dumnezeu şi au părăsit poziţia de Abel pentru ofranda substanţială. Aşadar, nici fundamentul substanţial, şi nici fundamentul pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia nu a fost stabilit.