Secţiunea 2. Perioada Judecătorilor şi Perioada conducerii bisericii regionale

Moştenind misiunea lui Moise, Iosua i-a condus pe israeliţi în ţara Canaanului. Pentru următorii patru sute de ani, cincisprezece judecători au condus triburile israeliţilor; treisprezece judecători de la Otniel până la Samson înscrişi în Cartea Judecătorilor, precum şi Eli şi Samuel. Judecătorii îndeplineau diversele responsabilităţi de profet, preot şi rege, care au devenit funcţii oficiale separate în perioadele ulterioare. În această perioadă Israelul era o societate feudală care nu avea nici o autoritate politică centrală. În Epoca Noului Testament, perioada conducerii bisericii regionale a fost stabilită pentru a restaura perioada judecătorilor prin condiţii paralele de răscumpărare. În această perioadă, liderii bisericii regionale – patriarhi, episcopi şi abaţi –conduceau societatea creştină. Asemenea judecătorilor din Epoca Vechiului Testament, ei aveau îndatoriri similare cu cele ale profetului, preotului şi regelui. La fel ca pe timpul judecătorilor, societatea creştină din această perioadă era o societate feudală supusă acestor autorităţi locale.

În epoca care l-a precedat pe Isus, când Dumnezeu lucra cu Primul Israel pentru a stabili fundamentul naţional pentru Mesia, atât spiritual cât şi fizic, politica, economia şi religia tindeau spre nivelul naţional. Pe de altă parte, în epoca care a urmat după Isus, creştinii construiau o împărăţie spirituală în centru cu Isus, care stătea pe fundamentul spiritual pentru Mesia. Loialitatea lor a depăşit barierele naţionale, deoarece ei îl slujeau pe Isus înviat ca pe Regele Regilor.

Prin urmare, împărăţia spirituală a lui Isus nu s-a limitat la o singură naţiune, ci s-a extins către cele mai îndepărtate colţuri ale globului.

Perioada judecătorilor a început după ce israeliţii au fost eliberaţi de sclavia din Egipt, iar generaţia mai tânăra s-a unit strâns în centru cu Iosua şi Caleb pentru a intra în Canaan. Ei au împărţit teritoriul între triburile şi clanurile lor. Aşezându-se în satele unite în jurul judecătorilor, poporul s-a consolidat formând naţiunea aleasă şi a stabilit o societate feudalistă simplă. În mod asemănător, perioada conducerii biserici regionale a erei creştine a început după eliberarea creştinilor de sub persecuţiile Imperiului Roman, care reprezenta lumea satanică. Creştinii au răspândit Evanghelia printre popoarele germanice, multe dintre care au migrat către Europa Apuseană în secolul al patrulea, pentru a scăpa de invazia hunilor. Pe noile teritorii ale Europei Apusene, Dumnezeu a educat triburile germanice ca pe un nou popor ales şi a stabilit o formă timpurie a societăţii feudale, care mai târziu s-a maturizat devenind feudalismul Evului Mediu.

Precum am discutat mai devreme, atunci când s-au pornit spre Canaan, israeliţii au construit mai întâi Cortul, ca simbol al lui Mesia şi obiect al condiţiei care va decide cine se va afla în poziţia de Abel pentru fundamentul substanţial. (cf. Moise şi Isus 2.2.2.3) În perioada judecătorilor, israeliţii trebuiau să slăvească Cortul şi să rămână supuşi direcţiunii judecătorilor. Totuşi, în loc să distrugă cele şapte triburi ale canaaniţilor, israeliţii au trăit printre ei şi au fost influenţaţi de obiceiurile acestora. Ei au început chiar să se închine la idolii lor, astfel provocând o mare confuzie în credinţa lor. În mod asemănător, în perioada conducerii bisericii regionale, creştinii trebuiau să slăvească Biserica, care reprezenta imaginea lui Mesia, şi să urmeze direcţiunile episcopilor ei şi ale liderii monahali. Biserica reprezenta obiectul condiţiei care determina cine va ocupa poziţia de Abel. Cu toate acestea, ei au fost influenţaţi de religia şi cultura triburilor germanice păgâne, ceea ce a cauzat o mare confuzie în credinţa creştină.