Secţiunea 2. Providenţa de restaurare în centru cu Moise
2.1 Privire generală asupra providenţei conduse de Moise
Providenţa de restaurare condusă de Moise a fost construită pe baza fundamentului pentru Mesia, stabilit în familia lui Avraam. Cu toate acestea, conform Principiului, mai era necesar ca Moise însuşi să stabilească fundamentul pentru Mesia, restaurând prin răscumpărare fundamentul credinţei şi fundamentul substanţial. De fiecare dată când figura centrală a providenţei se schimbă, noua figură centrală nu poate moşteni Voinţa providenţială fără a îndeplini mai întâi o responsabilitate asemănătoare la rândul ei. Mai mult, în acest caz, fundamentul a trebuit să fie stabilit din nou, deoarece scopul providenţei s-a extins de la nivelul familiei la nivelul naţiunii. Aşa cum vom vedea, în providenţa de restaurare condusă de Moise, condiţiile de răscumpărare necesare pentru stabilirea acestor fundamente au fost diferite de cele precedente.
2.1.1 Fundamentul credinţei
2.1.1.1 Figura centrală pentru restaurarea fundamentului credinţei
Moise a fost figura centrală pentru restaurarea fundamentului credinţei. Fundamentul credinţei a trebuit stabilit din nou, pentru a începe calea de întoarcere pe pământul promis al Canaanului la sfârşitul celor patru sute de ani petrecuţi în sclavie din cauza greşelii lui Avraam în aducerea ofrandei simbolice. Înainte de a studia felul în care a stabilit Moise fundamentul credinţei, să examinăm mai întâi poziţia providenţială a lui Moise faţă de Isus, şi în secţiunea următoare să investigăm cum se deosebea el de toate figurile centrale precedente, chemate să stabilească fundamentul credinţei.
În primul rând, Moise a fost pus în poziţia în care îl reprezenta pe Dumnezeu, acţionând în numele Lui. Dumnezeu i-a spus lui Moise că trebuie să fie ca Dumnezeu pentru Aaron. (Exod 4:16) El i-a mai spus, „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău.” (Exod 7:1)
În al doilea rând, Dumnezeu l-a stabilit pe Moise pentru a-l prefigura pe Isus. Plasându-l pe Moise în poziţia de Dumnezeu faţă de Aaron şi Faraon, Dumnezeu l-a desemnat să îl prefigureze pe Isus, unica întruchipare a lui Dumnezeu. Prefigurându-l pe Isus, Moise a deschis calea pe care Isus avea să o urmeze într-o bună zi. Asemenea lui Ioan Botezătorul mai târziu, (Ioan 1:23) Moise trebuia să îndrepte calea pentru Isus.
Ca descendent al lui Iacov, cel care stabilise fundamentul pentru Mesia, Moise putea servi drept figură centrală în cadrul Epocii Providenţei de Restaurare. În calea sa providenţială, Moise s-a bazat pe tradiţia şi faptele strămoşului său Iacov. Căile lor au servit drept modele pentru calea pe care avea să meargă mai târziu Isus.
Moise stătea, de asemenea, pe fundamentul stabilit de Iosif atunci când acesta a intrat în Egipt. Viaţa lui Iosif, de asemenea, a prefigurat-o pe cea a lui Isus. Ca fiu al Rahelei (soţia lui Iacov de partea lui Dumnezeu) şi fratele mai mic faţă de fii Leii (soţia lui Iacov de partea lui Satan), Iosif a ocupat poziţia de Abel. El abia de a scăpat de planul fraţilor săi mai mari de a-l ucide, şi apoi a fost vândut negustorilor, intrând în Egipt ca sclav. Însă către vârsta de treizeci de ani el s-a ridicat la rangul de prim ministru al Egiptului. Fraţii săi împreună cu tatăl au venit în Egipt şi s-au închinat în faţa lui cu smerenie, împlinind visul profetic pe care îl avuse el în copilărie. (Geneza 37:5-11) Pe baza acestei victorii providenţiale, israeliţii au intrat în Egipt şi au început perioada greutăţilor pentru a tăia legăturile cu Satan.
Calea lui Iosif a prevestit calea pe care avea să meargă mai târziu Isus. După venirea sa în lumea satanică, Isus va îndura calea greutăţilor şi se va ridica ca Împărat al Împăraţilor la vârsta de treizeci de ani. El trebuia să supună întreaga omenire, inclusiv pe strămoşii săi, să taie toate legăturile lor cu lumea satanică şi să-i restaureze în sfera lui Dumnezeu.
Copilăria lui Moise, tinereţea şi moartea sa, de asemenea, au prefigurat calea lui Isus. La naşterea sa, Moise s-a aflat în pericolul de a fi ucis de mâinile Faraonului. După ce mama sa l-a îngrijit în taină, Moise a intrat în palatul Faraonului şi a fost crescut în siguranţă printre duşmanii săi. La fel, Isus s-a născut într-un moment de pericol, când putea fi omorât de Regele Irod. Mama lui Isus l-a luat, a fugit cu el în Egipt, şi l-a crescut acolo pe ascuns. Mai târziu, ea l-a adus înapoi în ţara lui Irod, unde Isus a crescut în siguranţă, în mijlocul duşmanilor săi. După moartea lui Moise, nimeni nu a ştiut locul în care se afla trupul său; (Deut 34:6) aceasta prevestind ceea ce se va întâmpla cu trupul lui Isus după moartea sa.
Sub aceste aspecte, calea lui Moise de restaurare a Canaanului la nivel naţional a constituit un model pentru calea lui Isus de restaurare a Canaanului la nivel mondial.
Aşa cum am menţionat mai devreme, Biblia confirmă prin cuvintele lui Moise (Deut 18:18-19) şi ale lui Isus, (Ioan 5:19) că Dumnezeu a dezvăluit prin viaţa lui Moise un model pentru Isus, prevestind calea pe care va merge Isus în viitor.
2.1.1.2 Obiectul pentru condiţie în restaurarea fundamentului credinţei
Moise s-a aflat într-o poziţie diferită de cea a figurilor centrale anterioare, cărora le-a fost încredinţată stabilirea fundamentului credinţei. Spre deosebire de Abel, Noe şi Avraam, Moise nu a mai trebuit să aducă o ofrandă simbolică. În loc de aceasta, el a putut restaura fundamentul credinţei doar prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în timp ce îndeplinea providenţa separării de Satan în baza numărului patruzeci. (In mod literal, acest termen poate fi citit ca “fundamentul de patruzeci de zile pentru separare de Satan.” Pentru a păstra claritatea textului, noi am transcris “providenţa separării de Satan în baza numărului patruzeci” din următoarele motive. În primul rând, cele “patruzeci de zile” se referă la potopul lui Noe, când această condiţie a fost stabilită pentru prima dată (cf. Fundamentul 2.1.2. şi nu la durata perioadei necesare pentru îndeplinirea acestei condiţii, care poate acoperi patruzeci de ani, sau chiar patru sute de ani. În al doilea rând, cu toate că un fundament este stabilit ca rezultat, textul foloseşte acest termen pentru a discuta o providenţă cu durată prestabilită. – Ed. eng.) Există trei motive ale acestei deosebiri.
În primul rând, Moise stătea pe fundamentul celor trei ofrande simbolice reuşite, aduse de către Abel, Noe şi Isaac. Ei au încheiat providenţa ce se baza pe aducerea ofrandelor simbolice.
În al doilea rând, ofrandele simbolice reprezentau obiectele condiţiei necesare pentru a substitui Cuvântul, deoarece după ce primii strămoşi ai omenirii au pierdut Cuvântul lui Dumnezeu în momentul Căderii, oamenii nu l-au mai putut primi în mod direct. Aşadar, în timpul Epocii Providenţei de stabilire a Fundamentului pentru Restaurare (epoca de la Adam la Avraam), sacrificiile au fost oferite ca obiecte ale condiţiei în stabilirea fundamentului credinţei. În timpul lui Moise însă acea epocă s-a încheiat. Omenirea a intrat într-o nouă eră, Epoca Providenţei de Restaurare (epoca Vechiului Testament), când a putut primi din nou Cuvântul lui Dumnezeu în mod direct. Astfel, nu mai era nevoie de ofrandă simbolică în stabilirea fundamentului credinţei.
În al treilea rând, deoarece providenţa care a început cu familia lui Adam a fost prelungită din nou şi din nou, erau necesare anumite condiţii de răscumpărare pentru a restaura perioadele providenţiale care au fost pângărite de Satan. Atunci când Noe stabilea fundamentul credinţei, el a trebuit să treacă prin providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan în timp ce se afla în arcă. Avraam a putut aduce ofranda simbolică pentru stabilirea fundamentului credinţei numai după ce a restaurat perioada anterioară de patru sute de ani, astfel plasându-se pe fundamentul providenţei numărului patruzeci pentru separare de Satan. Israeliţii au suferit patru sute de ani de sclavie în Egipt cu scopul de a îndeplini providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan şi a restaura astfel fundamentul credinţei revendicat de Satan din cauza greşelii lui Avraam. În acelaşi mod, în Epoca Providenţei de Restaurare, figura centrală putea stabili fundamentul credinţei doar atunci când stătea ferm pe baza împlinirii providenţei numărului patruzeci pentru separare de Satan, ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece nu mai era nevoie de un obiect pentru condiţie care să-l înlocuiască.
2.1.2 Fundamentul substanţial
În Epoca Providenţei de Stabilire a Fundamentului pentru Restaurare, Dumnezeu a lucrat pentru a stabili fundamentul substanţial la nivel de familie. Odată cu intrarea în Epoca Providenţei de Restaurare, Dumnezeu a lucrat pentru stabilirea fundamentului substanţial la nivel naţional. Deoarece Moise era ca Dumnezeu pentru popor şi îl reprezenta pe Isus, el ocupa poziţia de părinte faţă de israeliţi atunci când a stabilit fundamentul credinţei la nivel naţional. În acelaşi timp, Moise a fost profetul care a avut misiunea de a pregăti calea pentru Isus. Prin urmare, el s-a aflat în poziţia unui copil al lui Isus, care trebuia să vină în chip de Părinte Adevărat. Prin urmare, faţă de israeliţi, Moise ocupa poziţia de Abel, ca figură centrală a fundamentului substanţial la nivel naţional.
Ne aducem aminte ca Abel a făcut ofranda simbolică din poziţia de părinte, în locul lui Adam, şi astfel i s-a încredinţat să facă ofranda substanţială din poziţia de copil. La fel şi Moise a stat în cele două poziţii, de părinte şi de copil. Când a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei, el stătea în poziţia de părinte, prin aceasta, asigurând poziţia de Abel pentru fundamentul substanţial, pentru care stătea în poziţia de copil.
Odată ce Moise a asigurat poziţia de Abel, israeliţii, care se aflau în poziţia de Cain, trebuiau sa îndeplinească condiţia naţională de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute prin supunerea lor faţă de Moise. Procedând astfel, ei aveau să stabilească fundamentul substanţial la nivel naţional.
2.1.3 Fundamentul pentru Mesia
Moise trebuia să restaureze prin răscumpărare fundamentul credinţei la nivel naţional, iar israeliţii, în centru cu Moise, trebuiau să restaureze prin răscumpărare fundamentul substanţial la nivel naţional. Aceasta ar fi constituit fundamentul pentru Mesia la nivel naţional şi baza pentru o naţiune suverană, în care Mesia putea să vină. Apoi israeliţii trebuiau să-l primească pe Mesia, să renască prin el, să fie purificaţi de păcatul originar şi să restaureze natura lor originară unindu-se în inimă cu Dumnezeu. În acest fel ei aveau să atingă scopul final de a deveni întrupări perfecte.
2.2 Căile naţionale de restaurare a Canaanului în centru cu Moise
Moise i-a scos pe Evrei din Egipt, lumea satanică, cu ajutorul miracolelor şi al semnelor, i-a condus prin Mărea Roşie şi a rătăcit cu ei prin pustiu înainte de a intra în Canaan, pământul făgăduinţei. Aceasta a prefigurat calea pe care Isus va conduce într-o bună zi Creştinii, cel de al Doilea Israel. Cu ajutorul miracolelor şi al semnelor, Isus îi va scoate pe creştini din viaţa de păcat şi îi va conduce în siguranţă peste marea răului plină de suferinţe. El îi va purta printr-un pustiu lipsit de apa dătătoare de viaţă înainte de a-i conduce în Gradina Edenului promisă de Dumnezeu.
Aşa cum calea naţională pentru restaurarea Canaanului în centru cu Moise a fost prelungită de trei ori din cauza lipsei de credinţă a Israeliţilor, calea mondială de restaurare a Canaanului în centru cu Isus a trebuit să fie reluată de trei ori, din cauza necredinţei lui Ioan Botezătorul şi a poporului evreu din acele timpuri. Pentru a evita surplusul de explicaţii, nu vom face aici o comparaţie detaliată a căii lui Moise şi a lui Isus. Totuşi, paralelele vor fi evidente în cazul comparării acestei secţiuni cu următoarea.
2.2.1 Prima cale naţională de restaurare a Canaanului
2.2.1.1 Fundamentul credinţei
După patru sute de ani de sclavie în Egipt, perioada de răscumpărare cerută de la Israeliţi, din cauza greşelii lui Avraam, s-a încheiat. Pentru ca Moise să devină figura centrală în restaurarea fundamentului credinţei şi pentru a fi calificat să îi scoată pe Israeliţi din Egipt, el trebuia ca individ să moştenească perioada de răscumpărare la nivel naţional de patru sute de ani şi să împlinească o providenţă bazată pe numărul patruzeci pentru separare de Satan. În plus, Moise trebuia să restaureze prin răscumpărare numărul patruzeci pe care Adam nedecăzut trebuia să îl împlinească pentru a stabili fundamentul credinţei. (Cf. Perioade 2.4) Pentru a atinge aceste scopuri, Moise a fost adus la palatul Faraonului, centrul lumii satanice, unde a petrecut patruzeci de ani. (Fapte 7:23)
În timp ce se afla la palat, Moise a fost educat de către mama sa, care, neştiută de nimeni, a fost angajată să îi fie dădacă. Ea în taină i-a împărtăşit conştiinţa şi mândria de apartenenţă la poporul ales. În pofida confortului vieţii de palat, Moise şi-a păstrat loialitatea neclintită şi fidelitatea faţă de neamul lui Israel. După patruzeci de ani el a părăsit palatul, „alegând mai degrabă să împărtăşească suferinţa poporului lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile trecătoare ale păcatului.” (Evrei 11:25) Prin urmare, în decursul celor patruzeci de ani de viaţă petrecuţi la palatul Faraonului, Moise a împlinit providenţa bazată pe numărul patruzeci pentru separare de Satan, şi astfel a restaurat fundamentul de credinţă.
2.2.1.2 Fundamentul substanţial
Moise ocupa dubla poziţie de părinte şi copil. Când a stabilit fundamentul credinţei, el, de asemenea, a asigurat şi poziţia de Abel pentru fundamentul substanţial. Israeliţii, care se aflau în poziţia de Cain, trebuiau să îl urmeze cu credinţă şi să i se supună lui Moise. Moştenind Voinţa lui Dumnezeu de la Moise şi multiplicând binele, ei ar fi îndeplinit condiţia naţională de răscumpărare pentru a înlătura natura decăzută şi a stabili fundamentul substanţial la nivel naţional. Israeliţii trebuiau să stabilească fundamentul substanţial urmându-l pe Moise din momentul în care au părăsit Egiptul şi până când vor fi intrat în ţinutul binecuvântat al Canaanului.
Dumnezeu a lansat providenţa de începere a căii cu uciderea de către Moise a unui egiptean. Văzând că unul dintre fraţii săi israeliţi este maltratat de către un supraveghetor egiptean, Moise a fost împins de dragostea arzătoare pentru poporul său; el l-a lovit şi l-a ucis pe om. (Exod 2:11-12) Într-un fel, aceasta a fost o expresie a inimii lui Dumnezeu care ardea de indignare în timp ce privea la suferinţa poporului Său. (Exod 3:7) În acel moment, faptul, dacă s-ar fi unit israeliţii cu Moise sau nu, ar fi determinat succesul lor în începerea căii de întoarcere în Canaan.
Atunci când Moise l-a ucis pe egiptean, Dumnezeu a folosit această faptă pentru a obţine următoarele: În primul rând, arhanghelul a fost acel care i-a împins pe primii oameni să cadă şi pe Cain să îl omoare pe Abel; acestea au fost condiţiile prin care Satan a controlat progresul istoriei pline de păcat din poziţia fiului mai mare. Prin urmare, înainte ca Dumnezeu să poată începe providenţa de restaurare a Canaanului, cineva de partea lui Dumnezeu trebuia să îndeplinească condiţia prin care să restaureze aceasta prin răscumpărare triumfând asupra cuiva de partea lui Satan, care ocupă poziţia fiului mai mare. În al doilea rând, această faptă a rupt definitiv orice ataşament tânjitor al lui Moise faţă de palatul Faraonului şi l-a pus în situaţia de a nu se mai putea întoarce vreodată. În final, prin această faptă, Dumnezeu a dorit să-i facă pe israeliţi să se încreadă în Moise, arătându-le că el era un israelit patriot. Aşa cum vom vedea, aceste lucruri erau comparabile cu motivele pentru care în cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului Dumnezeu a lovit pe toţi primii născuţi din rândul Egiptenilor şi şeptelul lor.
Israeliţii, fiind martorii faptei lui Moise de ucidere a Egipteanului, trebuiau să fie inspiraţi profund de dragostea lui faţă de Israel, precum era şi Dumnezeu. Dacă ar fi simţit astfel, ei l-ar fi respectat pe Moise, ar fi avut încredere în el şi l-ar fi urmat cu ardoare. Atunci, prin intermediul lui Moise ca conducător, Dumnezeu i-ar fi adus direct în ţinutul Canaanului, unde aceştia ar fi stabilit fundamentul substanţial. De fapt, ei nu ar fi trebuit să traverseze Marea Roşie, sau să rătăcească prin pustiul Sinai, ci ar fi luat drumul direct spre Canaan trecând prin ţinutul Filistinilor. Printr-o cale de douăzeci şi una de zile ei ar fi restaurat cei douăzeci şi unu de ani ai lui Iacov în Haran.
Mai târziu, în cea de a doua cale naţională, Dumnezeu a avut motive să-i trateze pe Israeliţi cu neîncredere, deoarece eşecul lor anterior în a-l urma pe Moise a zădărnicit prima cale naţională. Sta scris, „După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara Filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: "S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt.” (Exod 13:17) În timpul celei de a doua căi naţionale de restaurare a Canaanului, Dumnezeu a condus oamenii de-a lungul Marii Roşii şi i-a făcut să înconjoare prin pustiu, deoarece El avea motive să se teamă că ei ar putea să-şi piardă credinţa şi să se întoarcă în Egipt fără sa-şi fi încheiat călătoria.
2.2.1.3 Eşecul primei căi naţionale de restaurare a Canaanului
Dacă Israeliţii (Cain) i s-ar fi supus din toată inima lui Moise (Abel) şi l-ar fi urmat pentru a se întoarce în Canaan, ei ar fi îndeplinit condiţia naţională de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi ar fi stabilit fundamentul substanţial. Însă, dimpotrivă, atunci când l-au văzut pe Moise lovind şi ucigându-l pe Egiptean, ei au înţeles greşit fapta sa şi l-au vorbit de rău: „A ieşit şi în ziua următoare; şi iată că doi Evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: "Pentru ce loveşti pe semenul tău?" Şi omul acela a răspuns: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe Egipteanul acela?" Moise s-a temut şi a zis: "Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut. Faraon a aflat ce se petrecuse, şi căuta să omoare pe Moise.” (Exod 2:13-15) Lui Moise nu i-a fost lăsată altă soluţie decât să scape de la Faraon. Părăsindu-i pe Israeliţi împotriva voinţei lui, el a fugit în pustiul Madianului. Fundamentul substanţial a fost ruinat, iar calea israeliţilor de restaurare a Canaanului în centru cu Moise va trebui să fie repetată a doua oară şi, eventual, a treia oară.
2.2.2 Cea de-a doua cale naţională de restaurare a Canaanului
2.2.2.1 Fundamentul credinţei
Atunci când prima cale naţională de restaurare a Canaanului s-a sfârşit cu eşec, din cauza necredinţei israeliţilor, Satan a putut pretinde la cei patruzeci de ani petrecuţi de Moise la palatul Faraonului, în timpul cărora el stabilise fundamentul credinţei. Prin urmare, pentru ca să înceapă cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului, Moise trebuia să stabilească din nou fundamentul credinţei împlinind o altă perioadă de patruzeci de ani pentru a restaura prin răscumpărare cei patruzeci de ani petrecuţi de el la palat şi pierduţi. Acesta a fost scopul celor patruzeci de ani petrecuţi de Moise în pustiul Madianului. (Fapte 7:30) În decursul acestei perioade de patruzeci de ani, vieţile Israeliţilor în Egipt au devenit şi mai mizerabile ca pedeapsă pentru necredinţa lor în Moise.
Moise a trecut printr-o a doua providenţă a numărului patruzeci pentru separare de Satan în timpul celor patruzeci de ani petrecuţi de el în pustiul Madianului. Acolo el a restaurat fundamentul credinţei, necesar pentru a începe cea de a doua cale de restaurare a Canaanului. Atunci Dumnezeu a apărut înaintea lui Moise şi i-a spus: „Am văzut asuprirea poporului Meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile pe care le locuiesc Canaaniţii …Iată că strigătele Israeliţilor au ajuns până la Mine, şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel." .” (Exod 3:7-10)
2.2.2.2 Fundamentul substanţial
Odată ce a restaurat fundamentul credinţei în pustiul Madianului, Moise a asigurat, de asemenea, şi poziţia de Abel. Prin urmare, la fel ca şi în prima cale naţională de restaurare a Canaanului, dacă poporul israelit în poziţia de Cain ar fi crezut în Moise şi l-ar fi urmat cu credinţă şi supunere absolută faţă de el, ei ar fi intrat în ţara făgăduinţei, pământul unde curge lapte şi miere. Astfel, ei ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi ar fi stabilit fundamentul substanţial.
Dumnezeu a înfăptuit providenţa de începere a primei căi naţionale de restaurare a Canaanului atunci când Moise l-a lovit şi l-a ucis pe un egiptean. În mod asemănător, pentru a înfăptui providenţa de începere a celei de a doua căi naţionale de restaurare a Canaanului, Dumnezeu i-a dat lui Moise trei semne şi zece urgii cu care să triumfe asupra Egiptenilor.
Precum s-a explicat deja, motivele pentru care Dumnezeu l-a pus pe Moise să lovească partea satanică erau: în primul rând, pentru a restaura prin răscumpărare poziţia fiului mai mare, pe care Satan o pângărise; în al doilea rând, pentru a rupe ataşamentul israeliţilor faţă de Egipt; în al treilea rând, pentru a-i face pe israeliţi să înţeleagă că Moise era trimis de Dumnezeu. (Exod 4:1)
Totuşi, a mai existat un motiv pentru care Moise a putut să îi lovească pe egipteni. Cu toate că israeliţii împliniseră deja perioada necesară de răscumpărare de patru sute de ani ca sclavi în Egipt, ei au îndurat încă treizeci de ani de suferinţe. (Exod 12:41) Dumnezeu le-a auzit plânsetele şi suferinţa şi le-a răspuns cu compasiune. (Exod 2:24-25)
Cele trei semne pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise şi Aaron să le îndeplinească au prefigurat lucrarea lui Isus.
Primul semn a fost dat atunci când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-şi arunce toiagul şi acesta s-a transformat într-un şarpe. (Exod 4:3-9) Mai târziu, când Aaron a înfăptuit acest semn în faţa Faraonului la porunca lui Moise, Faraonul şi-a adunat magii şi le-a poruncit să îşi arunce şi ei toiegele, care au devenit şi acestea şerpi, însă şarpele lui Aaron a înghiţit şerpii lor. (Exod 7:10-12)
Acest semn la modul simbolic a prefigurat că Isus va veni ca Salvator şi va distruge lumea satanică. Toiagul îl simboliza pe Isus. La fel cum toiagul şi-a arătat puterile miraculoase în faţa lui Moise, care îl reprezenta pe Dumnezeu, Isus, la rândul lui, urma să vină cu o asemenea putere şi să înfăptuiască miracole înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Mai mult, un toiag oferă protecţie şi sprijin pentru oameni; el loveşte în nedreptate şi conduce oamenii pe calea cea dreaptă. Simbolizându-l pe Isus, toiagul lui Moise a dezvăluit misiunile pe care urma să le împlinească Isus la venirea sa.
Transformarea toiagului lui Moise într-un şarpe a simbolizat, de asemenea, lucrarea lui Isus. Isus s-a comparat pe sine cu un şarpe, spunând, „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.” (Ioan 3:14) El le-a mai spus discipolilor: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii.” (Matei 10:16) Prin aceste cuvinte Isus intenţiona să spună că el a venit asemenea şarpelui bun al înţelepciunii, cel care îi atrage pe oameni şi îi conduce pe calea binelui. El trebuia astfel să restaureze prin răscumpărare Căderea cauzată de şarpele răului care i-a ispitit cu viclenie pe primii strămoşi umani. De aceea, discipolii săi trebuiau să înveţe din înţelepciunea lui Isus şi să călăuzească oamenii păcătoşi pe calea binelui. Mai mult, când şarpele lui Moise i-a înghiţit pe şerpii celorlalţi magi, aceasta a semnificat că Isus va veni în chip de şarpe ceresc pentru a-l înghiţi şi pentru a-l distruge pe Satan, şarpele răului.
Cel de al doilea semn a fost dat atunci când Moise, la porunca lui Dumnezeu, şi-a pus mâna în sân şi ea a devenit leproasă. Apoi Dumnezeu i-a poruncit să îşi mai pună o dată mâna în sân, şi aceasta s-a vindecat. (Exod 4:6-7) Acest miracol a prefigurat în mod simbolic că Isus va veni ca cel de al doilea Adam, şi împreună cu presupusa lui Mireasă (cea de a doua Evă, manifestată mai târziu prin Sfântul Duh) (cf. Hristologie 4.1. Când descrie prefigurarea căii lui Isus, textul coreean foloseşte termenul de “Sfântul Duh” cu referire la partenera feminină a lui Isus. Totuşi, Sfântul Duh a devenit partenera feminină spirituală a lui Isus numai după ce acesta a fost crucificat, fără a fi împlinit providenţa iniţială a lui Dumnezeu, care presupunea să ia o Mireasă pe pământ. Împreună Isus şi presupusa lui Mireasă, trebuiau să fi realizat Nunta Mielului şi să fi devenit Părinţi Adevăraţi. Pentru claritate vom folosi “presupusa lui Mireasă” atunci când textul face aluzie la Mireasa intenţionată pentru Isus pe pământ. – Ed.) va înfăptui lucrarea de salvare.
Când Moise şi-a pus mâna în sân pentru prima oară şi ea a devenit leproasă, aceasta a simbolizat că Arhanghelul a îmbrăţişat-o pe Eva la sânul lui, fapt care a pângărit întreaga umanitate cu un păcat greu de vindecat. A doua oară când Moise şi-a pus mâna în sân şi ea s-a vindecat, acest lucru a prefigurat că Isus, Tatăl Adevărat, va veni şi va restaura Mireasa sa, Mama Adevărată, şi că împreună ei vor îmbrăţişa omenirea pentru a o renaşte “cum îşi strânge găina puii sub aripi.” (Matei 23:37) Atunci restaurarea va fi desăvârşită.
Pentru a înfăptui cel de al treilea semn, Dumnezeu l-a instruit pe Moise să toarne apă din Nil pe pământ, şi aceasta se va preface în sânge. (Exod 4:9) Simbolismul acestui semn constă în aceea că apa, substanţă neorganică, a fost transformată în sânge, substanţa vieţii. Apa reprezintă simbolul biblic pentru gloatele decăzute (Apocalipsa 17:15) care nu au viaţă în ele. Astfel, acest semn prefigura că Isus şi Sfântul Duh vor veni şi vor învia omenirea decăzută, lipsită de viaţă, pentru a deveni copiii vii ai lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a pus pe Moise şi pe Aaron să înfăptuiască aceste trei semne pentru a îndeplini condiţiile simbolice de răscumpărare pe baza cărora Isus împreună cu Sfântul Duh vor fi venit mai târziu la poporul lui Israel ca Părinţi Adevăraţi. Ei vor fi restaurat fundamentul celor patru poziţii originar, pierdut în favoarea lui Satan, şi vor fi renăscut întreaga omenire ca pe copiii lor.
Când Moise, care nu era foarte priceput la vorbă, l-a rugat pe Dumnezeu să îi găsească pe cineva care să vorbească în locul lui, Dumnezeu i l-a dat pe Aaron, fratele mai mare al lui Moise, (Exod 4:14) şi pe Miram, prezicătoarea, sora lui Aaron. (Exod 15:20) Acest lucru a prefigurat în mod simbolic faptul că Isus şi presupusa sa Mireasă, întrupări ale Cuvântului, (Ioan 1:14) vor veni şi vor restaura oamenii, care pierduseră Cuvântul în timpul Căderii, făcându-i întrupări ale Cuvântului. De-a lungul căii de restaurare a Canaanului, Aaron şi Miriam au primit misiunea de a susţine voinţa lui Moise, care se afla în poziţia lui Dumnezeu, şi de a fi conducători în numele lui. În viitor, Isus şi Sfântul Duh vor susţine Voinţa Domnului în decursul căii mondiale de restaurare a Canaanului şi îşi vor asuma misiunea de răscumpărare a păcatului nostru.
La porunca lui Dumnezeu, Moise a plecat să se întâlnească cu Faraonul. În drumul lui, Dumnezeu i s-a înfăţişat şi a încercat să îl omoare. Viaţa lui Moise a fost salvată în momentul în care soţia sa, Sefora, l-a circumcis pe fiul lor. (Exod 4:24 -26) Ea l-a ajutat pe Moise să depăşească această încercare şi a salvat familia lor. Această circumcizie a făcut posibil ca israeliţii să fie eliberaţi din Egipt. Aceasta a prevestit faptul că chiar şi atunci când va veni Isus, lucrarea lui Dumnezeu de salvare nu va putea fi realizată, dacă oamenii nu vor depăşi o circumcizie interioară.
Să studiem semnificaţiile mai profunde ale circumciziei. Atunci când primii strămoşi ai omului au căzut printr-o relaţie sexuală cu Satan, ei au moştenit sângele morţii prin organul sexual masculin. În calea de restaurare a oamenilor decăzuţi în poziţia de copii ai Lui, Dumnezeu a stabilit ritualul circumciziei ca o condiţie de răscumpărare: tăind prepuţul organului sexual masculin şi lăsând sângele să curgă din el. Circumcizia semnifică îndepărtarea sângelui morţii. Circumcizia este, de asemenea, un semn de restaurare a dreptului de stăpânire a omului şi un semn al promisiunii că Dumnezeu va restaura oamenii în chip de copii adevăraţi ai Lui. Există trei tipuri de circumcizie: circumcizia inimii, (Deuteron 10:16) circumcizia pielii, (Geneza 17:10) şi circumcizia tuturor lucrurilor. (Levitic 19:22-23)
Prin intermediul celor zece urgii, Dumnezeu l-a făcut pe Moise să îi elibereze pe israeliţi din Egipt. (Exod 7:14-12:36) Acest lucru, de asemenea, a prefigurat faptul că în viitor Isus va veni cu miracole şi semne, pentru a salva poporul ales al lui Dumnezeu. Când Iacov a îndurat douăzeci şi unu de ani de greutăţi în Haran, Laban l-a înşelat pe Iacov de zece ori, şi nu i-a dat acestuia plata pe care o merita. (Geneza 31:7) În mod asemănător, în calea lui Moise, care a avut ca model calea lui Iacov, Faraonul nu numai că a continuat să îi chinuiască pe israeliţi dincolo de perioada prestabilită, el i-a şi înşelat de zece ori cu o promisiune falsă ca îi va elibera. Drept recompensă pentru acest fapt, Dumnezeu avea dreptul să-l lovească pe Faraon cu cele zece urgii.
Printre acestea, a noua şi a zecea au avut o semnificaţie aparte.
În timpul celei de a noua urgii, Dumnezeu a învăluit în întuneric tot Egiptul timp de trei zile, în timp ce în locurile în care locuiau israeliţii era lumină. (Exod 10:21-23) Acest lucru a prefigurat că atunci când va veni Isus, întunericul va învălui sfera lui Satan, în timp ce lumina va străluci peste poporul lui Dumnezeu, şi cele două părţi vor fi separate.
Pentru a zecea pedeapsă, Dumnezeu a ucis pe toţi nou născuţii din rândul egiptenilor împreună cu vitele acestora, în timp ce pe israeliţi i-a învăţat să vopsească cu sânge de miel pragul şi stâlpii uşilor de la casele lor, astfel ca îngerul morţii să le ocolească casa. Primii născuţi ai Egiptenilor, aflaţi de partea lui Satan, ocupau poziţia de Cain. Dumnezeu i-a lovit pentru a-i restaura pe israeliţi din poziţia de al doilea fiu, Abel, în poziţia fiului mai mare. Satan pusese mâna pe poziţia fiului mai mare şi astfel preluase întâietatea în decursul istoriei, lăsându-L în urmă pe Dumnezeu care-l urmărea. (cf. Paralele 7) Această pedeapsă a prefigurat că odată cu venirea lui Isus, partea lui Satan va pieri, iar partea lui Dumnezeu, în poziţia celui de al doilea fiu, va fi salvată prin sângele răscumpărării plătite de Isus.
Moise a adus o mare bogăţie din Egipt. (Exod 12:35-36) Acest lucru a prefigurat restaurarea tuturor lucrurilor, care va avea loc odată cu venirea lui Isus.
După fiecare pedeapsă, Dumnezeu împietrea inima Faraonului. (Exod 4:21; 10:27) Acest lucru s-a întâmplat din mai multe motive. În primul rând, prin manifestarea repetată a puterilor Sale, Dumnezeu a vrut să le arate israeliţilor că El era Dumnezeu. (Exod 10:1-2) În al doilea rând, Dumnezeu dorea ca Faraonul să depună cele mai mari eforturi pentru a-i reţine pe israeliţi, înainte de a-l forţa să le dea drumul, atunci Faraonul ar fi înţeles cât de neputincios era şi ar fi renunţat la orice ataşament îndelungat faţă de israeliţi după ce aceştia ar fi plecat. În al treilea rând, Dumnezeu îşi dorea ca israeliţii să se dezică de ataşamentul lor faţă de Egipt, provocându-le nişte sentimente puternice de ostilitate faţă de Faraon.
Dumnezeu a înfăptuit providenţa de începere a primei căi naţionale de restaurare a Canaanului atunci când Moise l-a ucis pe egiptean. Totuşi, această cale a suferit eşec atunci când oamenii şi-au pierdut credinţa în Moise. În cadrul providenţei de începere a celei de a doua căi naţionale, Dumnezeu le-a acordat israeliţilor cele trei semne şi cele zece urgii. Fiind martorii acestor miracole, israeliţii au ajuns să creadă că Moise era cu adevărat trimis de Dumnezeu, pentru a le fi conducător. Ei au crezut şi l-au urmat pe Moise, figura de tip Abel, care stabilise fundamentul credinţei la nivel naţional. Prin urmare, israeliţii erau gata să înceapă cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului.
Cu toate acestea, condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute a necesitat mai mult decât credinţa de scurtă durată şi ascultarea faţă de Moise în timp ce acesta săvârşea aceste miracole. Din cauza eşecului lor anterior de a îndeplini această condiţie, Satan a pretins la întreaga cale providenţială de restaurare a Canaanului. De data aceasta, israeliţii trebuiau să restaureze acea cale rămânând credincioşi şi supuşi lui Moise pe parcursul întregii călătorii. Numai în acest mod ei ar fi îndeplinit condiţia naţională de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Fundamentul naţional de substanţă nu putea fi stabilit, până când ei nu ar fi traversat pustiul cu o credinţă neclintită în Moise şi nu ar fi intrat în ţara Canaanului.
Providenţa de începere a celei de a doua căi de restaurare a Canaanului a fost condusă cu o graţie mai mare decât cea a primei căi. Însă, dat fiind că prelungirea a avut loc din cauza lipsei lor de credinţă, condiţia de răscumpărare pe care israeliţii trebuiau să o îndeplinească în mod corespunzător era mai grea. În prima cale, dacă israeliţii l-ar fi urmat pe Moise, ei ar fi fost conduşi pe drumul direct prin ţara Filistinilor şi ar fi intrat in Canaan în douăzeci şi una de zile – o perioadă care corespundea căii de douăzeci şi unu de ani petrecuţi de Iacov în Haran. Totuşi, în cea de a doua cale, Dumnezeu nu i-a condus pe oameni pe drumul direct. El se îngrijora că atunci când se vor întâlni cu filistinii războinici, israeliţii vor fi tentaţi să renunţe iarăşi la credinţă şi să se întoarcă în Egipt. (Exod 13:17) În schimb, Dumnezeu i-a condus peste Marea Roşie şi prin pustiu, făcând un lung înconjur. Dumnezeu a plănuit să-i aducă în Canaan după douăzeci şi una de luni.
Astfel, israeliţii au început o cale de douăzeci şi una de luni prin pustiu în centru cu Moise.
Să cercetăm această cale şi să vedem cum a servit ea drept cale model pentru Isus care urma să conducă omenirea pe calea mondială de restaurare a Canaanului.
În momentul în care Faraonul în silă i-a dat permisiunea lui Moise pentru ca israeliţii să aducă sacrificii în Egipt, Moise a cerut mai mult, spunând: „Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe, care sunt o urâciune pentru Egipteni. Şi dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru Egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie, şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.” (Exod 8:26-27)
Moise a cerut permisiunea să plece pentru trei zile, cu intenţia de a îl înşela pe Faraon şi a scoate tot poporul din Egipt. Această perioadă de trei zile a avut aceeaşi semnificaţie cu cea a călătoriei de trei zile a lui Avraam către Muntele Moria, de care acesta avuse nevoie pentru a rupe legăturile cu Satan înainte de a-l fi putut oferi pe Isaac ca sacrificiu. Din timpul lui Avraam, această perioadă a reprezentat perioada de răscumpărare necesară pentru separarea de Satan la începutul unei căi providenţiale. Atunci când Iacov a pornit calea de restaurare a Canaanului, a existat o perioadă de trei zile în care el a rupt legăturile cu Satan, prin înşelarea lui Laban şi părăsirea Haranului. (Geneza 31:19-22) În mod similar, la începutul acestei căi naţionale, Moise a cerut permisiunea pentru o plecare de trei zile, cu intenţia de a-l păcăli pe Faraon şi a-şi elibera poporul din sclavie. Isus, de asemenea, va începe calea spirituală de restaurare numai după ce va trece prin trei zile pentru separarea de Satan înainte de învierea sa victorioasă.
Israeliţii, care, potrivit Bibliei, numărau aproape şase sute de mii de oameni, au plecat de la Ramses în a cincisprezecea zi a primei luni după calendarul evreiesc. (Exod 12:37; Num. 33:3)
Ei s-au condus de Voinţa lui Dumnezeu pe parcursul călătoriei de trei zile către prima lor tabără, cea de la Sucot. Din acel moment, Dumnezeu le-a acordat graţia Sa printr-un stâlp de nor care să le călăuzească calea pe parcursul zilei, şi un stâlp de foc care să le călăuzească calea în timpul nopţii. (Exod 13:21) Stâlpul de nor care îi călăuzea pe israeliţi în decursul zilei (yang) îl simboliza pe Isus, care într-o bună zi va călăuzi poporul lui Israel pe calea mondială de restaurare a Canaanului. Stâlpul de foc din timpul nopţii (yin) simboliza Sfântul Duh, care îi va călăuzi în chip de Spirit feminin.
Pe malul Mării Roşii, la porunca lui Dumnezeu, Moise şi-a întins toiagul şi a despărţit apele; apoi i-a condus pe israeliţi dincolo pe fundul uscat al mării. Egiptenii care veneau în urmărirea lor au fost înecaţi împreună cu carele lor de luptă atunci când apele s-au închis la loc şi i-au înghiţit. (Exod 14:21-28) Aşa cum a fost explicat şi mai înainte, Moise îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa Faraonului, (Exod 7:1) iar toiagul lui Moise îl simboliza pe Isus, cel care în viitor va manifesta puterea lui Dumnezeu. Prin urmare, acest miracol a prefigurat ceea ce avea să se întâmple odată cu venirea lui Isus. Satan îi va urmări pe credincioşii care l-au urmat pe Isus în calea mondială de restaurare a Canaanului, însă Isus va ridica toiagul de fier (Apocalipsa 2:27; Psalmi2:9. Toiagul de fier simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu; cf. Eshatologie 3.2.2) şi va lovi marea zbuciumată (Biblia foloseşte apa ca simbol pentru lumea păcătoasă. (Apocalipsa 17:15) Astfel, această lume este asemănată uneori unei „mari zbuciumate”.) a acestei lumi. Apele se vor despărţi şi vor dezvălui o cale netedă pe care vor merge credincioşii, în timp ce Satan rămânând în urmă, va pieri.
În ziua a cincisprezecea a celei de a doua luni, israeliţii au traversat Marea Roşie şi au ajuns în pustiul Sin. De atunci şi până în ziua în care au ajuns pe un teritoriu locuit, Dumnezeu i-a hrănit numai cu mană şi prepeliţe. (Exod 16:13-35) Mana şi prepeliţele semnificau trupul şi sângele dătător de viaţă al lui Isus, pe care Dumnezeu îl va asigura în timpul căii mondiale de restaurare a Canaanului. Astfel, Isus spunea: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit… Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; … dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. ”– Ioan 6:49-53
Când israeliţii au părăsit pustiul Sin şi şi-au aşezat tabăra la Refidim, acolo nu era apă pentru oameni de băut. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să lovească stânca din Horeb astfel ca să izvorască apa din ea. Moise a procedat întocmai şi le-a dat oamenilor apa care le-a salvat viaţa. (Exod 17:6) Sfântul Pavel scria, „Şi Stânca era Hristos.” (I Corintei 10:4) Prin urmare, miracolul apei izvorâte din stâncă a prefigurat faptul că Mesia va salva întreaga omenire cu apa vieţii, despre care Isus a spus, „Dar oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.” (Ioan 4:14)
Cele două table de piatră pe care Moise le-a primit pe Muntele Sinai îl simbolizau pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă; stânca, care reprezenta rădăcina tablelor de piatră, îl simboliza pe Dumnezeu. Când Moise a lovit stânca şi i-a dat poporului apă, aceasta a stabilit fundamentul pe care Moise a putut primi tablele de piatră şi a construit Chivotul Făgăduinţei şi Cortul.
` Iosua a luptat cu amaleciţii la Refidim. De fiecare dată când Moise îşi ridica mâinile, israeliţii învingeau; iar atunci când Moise dădea mâinile în jos israeliţii, din contra, sufereau înfrângere. Aaron şi Hur l-au pus pe Moise să se aşeze pe o movilă de pietre şi i-au ţinut mâinile ridicate de partea stângă şi de cea dreaptă, astfel permiţându-i lui Iosua să învingă pe regele amaleciţilor şi trupele sale. (Exod 17:10-13) Acest lucru, de asemenea, a prefigurat ce se va petrece odată cu venirea lui Isus. Iosua simboliza credincioşii, amaleciţii simbolizau lumea satanică, iar Aaron şi Hur îi simbolizau pe Isus şi pe Sfântul Duh. Faptul că Aaron şi Hur au ţinut ridicate mâinile lui Moise şi i-au permis lui Iosua să învingă amaleciţii a prefigurat că oamenii credincioşi, care venerează Sfânta Treime – pe Dumnezeu, Isus şi Sfântul Duh – vor învinge toţi diavolii care li se opun.
2.2.2.3 Providenţa de restaurare şi Cortul
Israeliţii au primit tablele de piatră, Cortul şi Chivotul Legământului. Să examinăm mai întâi modul în care le-au primit ei. Israeliţii au ajuns în pustiul Sinai la începutul celei de a treia luni după victoria lor asupra Amaleciţilor. (Exod 19:1) Moise atunci a luat şaptezeci de bătrâni şi s-au urcat pe Muntele Sinai pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Moise de unul singur fusese chemat în vârful Muntelui Sinai, unde Dumnezeu i-a poruncit să postească timp de patruzeci de zile, pentru a primi cele Zece Porunci înscrise pe tablele de piatră. (Exod 24:9-10, 18) În timpul postului, Moise a primit instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la Chivotul Făgăduinţei şi Cort. (Exod 25-31) Când postul de patruzeci de zile a luat sfârşit, Moise a primit două table de piatră, pe care erau înscrise de degetul Domnului cele Zece Porunci. (Exod 31:18)
Când a coborât de pe Muntele Sinai cu cele două table de piatră şi s-a înfăţişat israeliţilor, Moise i-a găsit venerând un viţel de aur. În lipsa lui Moise, ei l-au instruit pe Aaron să le facă un viţel de aur şi după ce Aaron l-a modelat, ei l-au proclamat drept zeu care i-a scos din Egipt. Moise s-a aprins de furie când a văzut acest lucru. El a aruncat în pământ tablele de piatră şi le-a spart la poalele muntelui. (Exod 32:1-19) Dumnezeu i s-a arătat din nou lui Moise şi i-a spus să cioplească o pereche nouă de table identică cu prima, pe care Dumnezeu a promis să înscrie din nou cele Zece Porunci. Moise s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pe munte şi a postit patruzeci de zile a doua oară. Dumnezeu i-a dictat lui Moise cele zece porunci, şi Moise le-a scris pe table. (Exod 34:1, 27-28) Moise a luat aceste table şi a venit încă o dată în faţa israeliţilor. De data aceasta ei l-au onorat pe Moise şi, ascultând de poruncile acestuia, au construit Chivotul Făgăduinţei şi Cortul. (Exod 35-40)
2.2.2.3.1 Semnificaţia şi scopul tablelor de piatră, a Cortului şi a Chivotului Făgăduinţei
Ce anume semnificau tablele de piatră? Când Moise a primit tablele de piatră pe care era înscris Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta a semnificat încheierea Epocii Providenţiale de Stabilire a Fundamentului pentru Restaurare, când oamenii decăzuţi puteau crea relaţii cu Dumnezeu numai prin intermediul sacrificiilor, şi începutul Epocii Providenţiale pentru Restaurare, când ei puteau stabili relaţii cu Dumnezeu prin intermediul Cuvântului revelat. Explicasem mai devreme că dacă Adam şi Eva, care au fost creaţi prin Cuvânt, ar fi devenit perfecţi, ei ar fi devenit întrupări ale Cuvântului. Însă, ei au căzut şi au pierdut Cuvântul. (cf. Restauraţiei 1.2.1)
Moise a primit cele două table pe care era înscris Cuvântul la sfârşitul perioadei de patruzeci de zile de separare de Satan. Acest lucru semnifica restaurarea simbolică a lui Adam şi a Evei ca întrupări ale Cuvântului. Prin urmare, cele două table îi simbolizau pe Adam şi Eva restauraţi, şi, la fel, pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă, care urmau să vină ca întrupări ale Cuvântului. Hristos este simbolizat în Biblie printr-o piatră albă, (Apocalipsa 2:17) şi este scris: „Şi Stânca era Hristos.” (I Corintei 10:4) Fiind simboluri ale lui Isus şi ale presupusei sale Mirese, tablele de piatră simbolizau în acelaşi timp cerul şi pământul.
În continuare, ce semnificaţie a avut Cortul? Isus şi-a asemănat corpul său cu Templul din Ierusalim. (Ioan 2:19-21) Noi, acei care credem în el, ne numim temple ale lui Dumnezeu. (I Corintei 3:16) Astfel Templul era o reprezentare a lui Isus ca imagine. Dacă israeliţii ar fi obţinut succes în prima cale de restaurare a Canaanului în centru cu Moise, atunci imediat ce ar fi păşit în Canaan, ei ar fi construit Templul şi s-ar fi pregătit să îl primească pe Mesia. Însă, din cauza lipsei lor de credinţa, prima cale a eşuat încă de la început. În cea de a doua cale, Dumnezeu i-a condus pe un drum ocolit, peste Marea Roşie şi prin pustiu. Dumnezeu nu i-a putut face să construiască Templul, în schimb a trebuit să stabilească Cortul, care putea fi purtat din loc în loc, ca înlocuitor pentru Templu. Asemenea Templului, Cortul îl reprezenta la nivelul de simbol pe Isus. Atunci când i-a poruncit lui Moise să ridice Cortul, Dumnezeu i-a spus, „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exod 25:8)
Cortul era împărţit în două părţi: locul sfânt (sfânta) şi cel mai sfânt loc (sfânta sfintelor). Numai marele preot putea să intre în cel mai sfânt loc, şi aceasta numai odată pe an, atunci când aducea sacrificiul pentru Ziua Ispăşirii. Sfânta sfintelor era locul unde se păstra Chivotul Legământului. Aici era locul în care Dumnezeu Se făcea prezent. El simboliza spiritul lui Isus. Sfânta conţinea un sfeşnic, un altar al tămâierii şi o masă pentru pâinile punerii înainte, care va fi îngrijită zilnic de către preoţi. Sfânta simboliza corpul lui Isus. În continuare, sfânta sfintelor simboliza lumea spirituală, în timp ce sfânta simboliza lumea fizică. Atunci când Isus a fost crucificat, perdeaua dintre sfântă şi sfânta sfintelor a fost ruptă în două, de sus până jos. (Matei 27:51) Acest lucru a însemnat că răstignirea lui Isus a pus bazele salvării spirituale, atunci când a fost deschisă poarta dintre trup şi spirit, sau dintre cer şi pământ.
Ce simboliza Chivotul Legământului? Păstrat cu sfinţenie în sfânta sfintelor, Chivotul conţinea mărturiile legământului lui Dumnezeu. El conţinea cele două table de piatră, care îi simbolizau pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă, şi cerul şi pământul. De asemenea, conţinea mana, principalul produs al israeliţilor în decursul căii lor prin pustiu, care simboliza trupul lui Isus. Mana se afla în interiorul unui vas de aur, care simboliza gloria lui Dumnezeu. Chivotul Făgăduinţei mai conţinea şi toiagul lui Aaron, care a demonstrat puterea lui Dumnezeu prin înmugurire şi înfrunzire. (Evrei 9:4) Astfel, Chivotul reprezenta cosmosul şi, în acelaşi timp, era o reprezentare mai mică a Cortului.
Capacul ispăşirii era aşezat în vârful Chivotului Legământului. Doi heruvimi făcuţi din aur bătut au fost puşi la fiecare din colţurile lui, acoperindu-l cu aripile lor. Dumnezeu a promis că va apărea El Însuşi deasupra capacului ispăşirii între heruvimi şi de acolo va da îndrumări israeliţilor. (Exod 25:17-22) Acest lucru a prefigurat faptul că atunci când Isus şi Mireasa lui, simbolizaţi de tablele de piatră, vor veni şi vor curăţa lumea de păcate, Dumnezeu va apărea deasupra capacului ispăşirii şi va deschide calea dintre heruvimul care blocaseră accesul către pomul vieţii în Grădina Edenului. (Geneza 3:24) Întreaga lume va putea atunci să vină înaintea lui Isus, pomul vieţii, şi să primească Cuvântul Domnului în deplinătatea lui.
Cu ce scop a dat Dumnezeu tablele de piatră, Cortul şi Chivotul Legământului? Când israeliţii au pornit calea prin pustiu, după împlinirea perioadei de răscumpărare de patru sute de ani, necesară din cauza greşelii lui Avraam în aducerea ofrandei, Dumnezeu i-a lovit pe egipteni cu semne şi urgii şi a înecat armata egipteană, care încerca să îi urmărească pe israeliţi peste Marea Roşie. Israeliţii nu mai puteau să se întoarcă în Egipt, nu numai din cauză că aceasta era interzis prin Voia lui Dumnezeu, ci şi din cauză că deveniseră duşmanii de moarte ai egiptenilor. Ei nu au avut de ales decât să-şi încheie călătoria ajungând în Canaan; Dumnezeu i-a condus până în punctul din care nu au mai avut cale de întoarcere.
Cu toate acestea, israeliţii în repetate rânduri şi-au pierdut credinţa pe parcursul călătoriei lor. Spre sfârşit, exista pericolul că şi Moise chiar ar putea acţiona fără credinţă. Pentru a rezolva aceasta situaţie, Dumnezeu a stabilit un obiect al credinţei, unul care să rămână neschimbat, chiar dacă oamenii s-ar putea schimba. Atât timp cât măcar un singur om venera obiectul cu credinţă absolută, Dumnezeu Îşi putea continua Voinţa providenţială prin intermediul lui. Acea persoană moştenea misiunea de a sluji obiectul credinţei, aşa cum ştafeta este preluată de un alt alergător în cadrul unei competiţii.
Acest obiect al credinţei era Cortul, în care se păstra Chivotul Făgăduinţei şi tabletele de piatră. Din moment ce Cortul îl reprezenta pe Mesia, când israeliţii au ridicat acest Cort, aceasta semnifica faptul că Mesia venise deja în sens simbolic.
Israeliţii trebuiau să venereze şi să onoreze Cortul, ca şi cum acesta era Mesia, şi să se întoarcă pe pământul binecuvântat al Canaanului în centru cu Moise. Astfel ei vor fi stabilit fundamentul naţional de substanţă. Chiar dacă toţi Evreii ar fi pierdut credinţa în decursul acestei căi, atât timp cât Moise continua să slăvească Cortul, oamenilor le-ar fi fost permis să răscumpere lipsa lor de credinţă şi să fie restauraţi pe fundamentul intact al lui Moise. Mai mult, dacă chiar şi Moise şi-ar fi pierdut credinţa, atât timp cât măcar un singur israelit ar fi slăvit Cortul în locul lui Moise, Dumnezeu ar fi putut lucra prin acea persoană pentru a restaura întreg poporul.
Dacă israeliţii ar fi avut încredere în Moise şi ar fi intrat în Canaan în cadrul primei căi naţionale, familia lui Moise ar fi slujit în rolul de Cort, iar Moise însuşi ar fi îndeplinit rolurile pe care le-au avut tablele de piatră şi Chivotul Legământului. Familia lui Moise ar fi devenit purtătorul legii cereşti. Atunci israeliţii ar fi putut construi Templul pe pământul Canaanului, fără a mai avea nevoie de table, de Chivot, sau de Cort. Acestea le-au fost oferite ca mijloace de salvare numai după ce oamenii şi-au pierdut credinţa. Cortul, ca reprezentare simbolică a lui Isus şi a presupusei sale Mirese, a fost necesar numai până la construirea Templului. Templul, ca reprezentare în imagine a lui Isus şi a presupusei sale Mirese, a fost necesar numai până la venirea lui Mesia ca Templu întrupat.
2.2.2.3.2 Fundamentul pentru Cort
La fel, cum trebuie stabilit un fundament pentru a-l putea primi pe Mesia, un fundament a trebuit să fie stabilit şi înainte ca israeliţii să poată construi şi slăvi Cortul, reprezentarea simbolică a lui Mesia. Mai mult, pentru a stabili fundamentul pentru Cort, trebuiau stabilite fundamentele de credinţă şi de substanţă pentru Cort. Să examinăm acum modul în care israeliţii trebuiau să stabilească aceste două fundamente în centru cu Moise.
Moise trebuia să urmeze instrucţiunile lui Dumnezeu şi să stabilească fundamentul credinţei pentru Cort prin post şi rugăciune timp de patruzeci de zile, o perioadă necesară pentru separarea de Satan. Pe baza acestui fundament al credinţei pentru Cort, israeliţii trebuiau să i se supună cu credinţă şi să îl susţină pe Moise în timp ce el lucra pentru a realiza idealul Cortului. În acest fel, ei ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi ar fi stabilit fundamentul substanţial pentru Cort. Cortul, din acest punct de vedere, include tablele de piatră şi Chivotul Legământului.
2.2.2.3.2.1 Primul fundament pentru Cort
Oamenii au fost creaţi în a şasea zi pentru a deveni întrupări ale Cuvântului. (Ioan 1:3) Prin urmare, pentru a dărui Cuvântul re-creării oamenilor decăzuţi, cu scopul restaurării lor, Dumnezeu trebuia mai întâi să restaureze numărul şase ce reprezenta perioada creaţiei pângărită de Satan. Din acest motiv, Dumnezeu a sfinţit Muntele Sinai acoperindu-l cu norii slavei timp de şase zile, iar în a şaptea zi El a apărut şi l-a chemat pe Moise din mijlocul norilor. Din acel moment, Moise a început postul său de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Exod 24: 16-18) Dumnezeu l-a îndreptat pe Moise către stabilirea unei perioade de patruzeci de zile de separare de Satan pentru a putea pune fundamentul credinţei pentru Cort, simbolul lui Mesia. Dumnezeu a considerat aceasta necesar, din cauză că israeliţii căzuseră în necredinţă după traversarea Mării Roşii. (Exod 16:1-12; 17:2-4)
După cum am menţionat şi mai sus, condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute din timpul căii israeliţilor de restaurare a Canaanului nu a putut fi îndeplinită prin credinţa şi ascultarea lor faţă de Moise doar pe o perioadă scurtă de timp, când acesta a manifestat puterea lui Dumnezeu. Mai curând, îndeplinirea condiţiei cerea ca poporul să păstreze o astfel de credinţă şi ascultare până intrau în Canaan, construiau Templul şi îl primeau pe Mesia. De asemenea, pentru a îndeplini condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi a stabili fundamentul substanţial pentru Cort, israeliţii ar fi trebuit să i se supună cu credinţă lui Moise din momentul în care el a urcat pe munte pentru a face postul de patruzeci de zile şi până când ei ar fi încheiat construirea Cortului. Totuşi, în timp ce Moise postea şi se ruga pe munte, toţi oamenii au pierdut credinţa şi au început să se închine la un viţel de aur. În consecinţă, fundamentul substanţial pentru Cort nu a putut fi stabilit.
Dat fiind că oamenii singuri au pierdut bazele pentru Cuvânt, ţine de partea lor de responsabilitate să recupereze bazele pe care vor putea să primească Cuvântul din nou. Aşadar, Dumnezeu nu intervine în acţiunile oamenilor atunci când ei lucrează pentru a restaura Cuvântul. Din acest motiv, cu toate că Dumnezeu i-a condus pe israeliţi cu ajutorul semnelor şi al miracolelor, El nu a intervenit când aceştia au păcătuit. Atunci când a văzut oamenii care se închinau la un idol şi dansau în jurul lui, Moise s-a înfuriat peste măsură. El a aruncat tablele, sfărâmându-le (Exod 32:19).
Ca rezultat, Satan a invadat fundamentul credinţei pentru Cort. Precum s-a explicat mai sus, cele două table de piatră îl simbolizau pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă care trebuiau să vină ca al doilea Adam şi a doua Evă restauraţi. Acest eveniment a prefigurat faptul că, dacă Isus va veni şi va găsi poporul evreu fără credinţă, ar fi putut să moară pe cruce fără să împlinească misiunea sa originară dată de Dumnezeu împreună cu presupusa sa Mireasă.
Necredinţa de care au dat dovadă israeliţii lângă Muntele Sinai a subminat providenţa lui Dumnezeu de stabilire a fundamentului pentru Cort. Aceasta a redus la zero eforturile înflăcărate ale lui Dumnezeu de a-l separa pe Satan din oameni şi de a cultiva credinţa lor în Moise. Din cauza necredinţei lor repetate, providenţa lui Dumnezeu de stabilire a fundamentului pentru Cort a trebuit să fie prelungită prin a doua şi apoi prin a treia încercare.
2.2.2.3.2.2 Al doilea fundament pentru Cort
Israeliţii s-au dovedit a fi lipsiţi de credinţă în providenţa pentru primirea tablelor de piatră, şi, deci, pentru construirea Cortului, însă, dat fiind că au stat pe fundamentul faptului că au băut apă din stânca de la Refidim – rădăcina simbolică a tablelor – le-a fost acordată o a doua şansă. Dumnezeu a apărut în faţa lui Moise după ce acesta a sfărâmat tablele şi i-a promis o altă înscriere a Cuvântului Lui. De data aceasta, Dumnezeu a cerut ca Moise să cioplească singur tablele goale, pe care El va face inscripţia. Mai mult, Moise nu putea restaura tablele de piatră sau construi Cortul în jurul lor, fără a restaura mai întâi fundamentul credinţei pentru Cort, împlinind încă o dată o providenţă a numărului patruzeci pentru separarea de Satan. Prin urmare, Moise a trebuit să postească pentru încă patruzeci de zile, înainte de a fi putut obţine o a doua pereche de table cu înscrierea celor Zece Porunci (Exod 34:28) şi a fi putut stabili Cortul ca obiect al credinţei. De data aceasta, israeliţii au aşteptat cu credinţă ca Moise să revină.
Eforturile victorioase ale lui Moise în timpul postului de patruzeci de zile, pentru restaurarea tablelor sfărâmate, împreună cu credinţa israeliţilor în el, au prefigurat că Isus, deşi crucificat, se va putea reîntoarce şi deschide un nou început în lucrarea lui de salvare, dacă credincioşii vor îndeplini cu devotament condiţia de răscumpărare de a-l primi în decursul celor patruzeci de zile ale învierii Domnului – o providenţă a numărului patruzeci pentru separarea de Satan.
Păstrând credinţa în timp ce Moise postea pe munte, şi apoi supunându-se instrucţiunilor lui de a construi Cortul, israeliţii au îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Acest lucru a stabilit fundamentul substanţial pentru Cort, şi prin aceasta, fundamentul pentru Cort. Cortul a fost construit în prima zi a primei luni a anului al doilea. (Exod 40:17)
Cu toate acestea, precum a fost menţionat mai sus, fundamentul substanţial în cea de-a doua cale de restaurare a Canaanului necesita mult mai mult decât simpla construire a Cortului. În realitate, până când ar fi intrat în Canaan şi ar fi construit Templul, israeliţii trebuiau să onoreze Cortul mai mult decât preţuiau propria lor viaţă; ei trebuiau să păstreze aceeaşi credinţă până când îl primeau pe Mesia.
În ziua a douăzecia a lunii a doua, a anului al doilea, israeliţii au pornit din pustiul Sinai, aranjaţi în grup în jurul Cortului şi conduşi de stâlpul de nor. (Numeri 10:11-12) Însă, nu a trecut mult timp până când au început să se plângă de greutăţile lor şi să se revolte împotriva lui Moise. Chiar şi atunci când Dumnezeu le-a distrus tabăra furios la culme, israeliţii nu s-au pocăit. Ei au continuat să fie nemulţumiţi şi să se plângă că nu au nimic altceva de mâncare în afară de mană. Ei nutreau resentimente faţă de Moise şi tânjeau după carnea, fructele, legumele şi bogăţiile Egiptului. (Numeri 11:1-6) Astfel, israeliţii nu au reuşit să păstreze cel de al doilea fundament pentru Cort, şi acesta a fost invadat de către Satan. Providenţa de restaurare a acestui fundament a fost prelungită prin a treia încercare.
2.2.2.3.2.3 Al treilea fundament pentru Cort
Cu toate că Satan pângărise cel de al doilea fundament pentru Cort, credinţa lui Moise şi devotamentul lui pentru Cort rămaseră neschimbate. De aceea, Cortul stătea ferm pe fundamentul credinţei pe care l-a stabilit Moise, în timp ce israeliţii stăteau pe fundamentul faptului că au băut apă din stâncă de la Refidim. (Exod 17:6) Precum ne amintim, stânca era rădăcina tablelor de piatră care se aflau în centrul Cortului. Pe baza acestui fundament, israeliţilor le-a fost permisă o nouă încercare de a împlini providenţa numărului patruzeci pentru separarea de Satan. Prin supunerea faţă de Moise, care încă venera Cortul, ei trebuiau să restaureze prin răscumpărare fundamentul pentru Cort prin cea de a treia încercare. Misiunea de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului Canaanului a fost dată ca o condiţie pentru a obţine aceasta.
Dumnezeu l-a pus pe Moise să aleagă câte un conducător din fiecare dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel şi să-i trimită să iscodească ţinutul Canaanului timp de patruzeci de zile. (Numeri 13:1, 25) Când aceştia s-au întors, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, toţi au prezentat rapoarte lipsite de credinţă: „Poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari… [acesta] este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă… înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste." - Numeri 13:28. 13:32-33 Ei au tras concluzia că israeliţii nu vor putea captura oraşele fortificate ale Canaanului şi nu vor putea să învingă poporul lui. Auzind acest raport, israeliţii au protestat iarăşi împotriva lui Moise. Ei au cerut un alt conducător care să îi ducă înapoi în Egipt.
Numai, Iosua şi Caleb i-au îndemnat pe oameni că nu trebuie să le fie frică şi că trebuie să îi atace pe locuitorii Canaanului, ascultând porunca lui Dumnezeu: Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!" (Numeri 14:9) Israeliţilor nu le-a fost pe plac un asemenea îndemn şi au încercat să îi bată cu pietre pe Iosua şi Caleb. În acel moment slava lui Dumnezeu a apărut înaintea tuturor oamenilor şi Dumnezeu i-a spus lui Moise: Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? – Numeri 14-11 Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. . (Numeri 14:31-34)
Ca rezultat al lipsei lor de credinţă, cel de al treilea fundament pentru Cort s-a sfârşit printr-un eşec. Calea lor de douăzeci şi una de luni prin pustiu s-a extins până la patruzeci de ani.
2.2.2.4 Eşecul celei de-a doua căi naţionale de restaurare a Canaanului
Din cauza lipsei de credinţă a israeliţilor, fundamentul pentru Cort a fost invadat de către Satan de trei ori. De aceea, condiţia naţională de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute nu a fost împlinită, şi fundamentul substanţial pentru cea de-a doua cale naţională de restaurare a Canaanului nu a fost stabilit. Prin urmare, cea de-a doua cale naţională de restaurare a Canaanului în întregime s-a sfârşit printr-un eşec. Providenţa lui Dumnezeu a fost prelungită prin a treia cale naţională.
2.2.3 Cea de-a treia cale naţională de restaurare a Canaanului
2.2.3.1 Fundamentul credinţei
Deoarece israeliţii s-au dovedit a fi laşi când au auzit raportul iscoadelor necredincioase, cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului a sfârşit printr-un eşec. Cei patruzeci de ani pe care Moise i-a petrecut în deşertul Madianului, pentru a restaura fundamentul credinţei, au fost invadaţi de Satan. Ca rezultat al eşecului misiunii de iscodire a ţinutului, oamenii au trebuit să rătăcească prin pustiu timp de patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi a misiunii de iscodire de patruzeci de zile, până s-au întors la Cadeş-Barnea. Pentru Moise această perioadă de patruzeci de ani a fost necesară pentru a-l separa pe Satan, care invadase fundamentul credinţei anterior, şi pentru a restaura prin răscumpărare fundamentul credinţei pentru cea de a treia cale. Moise a onorat Cortul cu credinţă şi loialitate în decursul întregii perioade de patruzeci de ani de rătăcire în pustiu. În momentul în care s-a reîntors la Cadeş-Barnea, el împlinise fundamentul credinţei pentru cea de a treia cale naţională de restaurare a Canaanului. Prin urmare, el a asigurat, de asemenea, şi poziţia de Abel pentru fundamentul substanţial.
2.2.3.2 Fundamentul substanţial
Fundamentul substanţial pentru cea de a doua cale s-a sfârşit cu eşec atunci când, din cauza lipsei de credinţă repetate a oamenilor, Satan a pângărit fundamentul pentru Cort. Cu toate acestea, a rămas cel puţin fundamentul credinţei pentru Cort, păstrat graţie devotamentului continuu al lui Moise. Dacă, pe acest fundament, israeliţii l-ar fi urmat cu credinţă pe Moise de-a lungul celor patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu, punând astfel bazele separării de Satan, atunci ei ar fi stabilit fundamentul substanţial pentru Cort şi ar fi împlinit fundamentul pentru Cort. Dacă, mai apoi, ei l-ar fi onorat şi i s-ar fi supus lui Moise şi ar fi intrat în Canaan plini de credinţă, ei ar fi desăvârşit fundamentul substanţial pentru a treia cale naţională de restaurare a Canaanului.
Pentru Moise cei patruzeci de ani de rătăcire în pustiu au reprezentat perioada necesară stabilirii fundamentului credinţei pentru cea de a treia cale naţională. Pentru israeliţi scopul acestei perioade a fost de a realiza providenţa de începere a celei de a treia căi. Ei trebuiau să facă acest lucru prin stabilirea fundamentului pentru Cort, astfel, întorcându-se la starea de graţie de care s-au bucurat în timpul celei de a doua căi, când au construit Cortul prima dată sub îndrumarea lui Moise.
2.2.3.2.1 Fundamentul substanţial centrat pe Moise
Tablele, Cortul şi Chivotul Făgăduinţei au devenit necesare în cea de a doua cale numai din cauză că israeliţii îşi pierduseră credinţa în timp ce rătăceau prin pustiu. Curând, după ce au traversat Marea Roşie, ei au uitat de cele trei semne pe care Dumnezeu le dăruise atunci când înfăptuia providenţa de începere a căii. Pentru a restaura aceasta prin răscumpărare, Dumnezeu i-a pus la încercare pe oameni printr-o perioadă de patruzeci de zile în timp ce Moise s-a aflat pe munte. El le-a dăruit atunci trei manifestări ale graţiei divine: tablele de piatră, Chivotul Făgăduinţei şi Cortul. Mai mult, Dumnezeu le-a acordat cele zece urgii, care trebuiau să restaureze cele zece înşelăciuni aplicate de Laban lui Iacov atunci când acesta se afla în Haran. Însă, atunci când israeliţii şi-au pierdut credinţa chiar şi după ce fuseseră martorii acestor lucruri, Dumnezeu a încercat sa restaureze cele zece urgii prin răscumpărare, oferind cele Zece Porunci.
Dacă israeliţii şi-ar fi reînnoit credinţa, onorând cele trei manifestări ale graţiei divine şi, supunându-se celor Zece Porunci, ei s-ar fi întors la starea de graţie de care se bucurau când părăsiseră Egiptul sub puterea acestor miracole. Prin urmare, în cea de a treia cale israeliţii trebuiau să împlinească perioada de răscumpărare de patruzeci de ani urmându-l cu credinţă şi ascultare pe Moise în timp ce rătăceau în pustiu. După ce s-au întors la Cadeş-Barnea, ei ar fi trebuit să stea împreună cu Moise pe fundamentul pentru Cort, slăvind tablele, Cortul şi Chivotul. Dacă ar fi procedat astfel, ei s-ar fi aflat în poziţia de care s-au bucurat la împlinirea providenţei de începere a celei de a doua căi, atunci când Dumnezeu i-a lovit pe egipteni cu cele trei semne şi zece urgii.
Tablele erau o reprezentare mai mică a Chivotului; Chivotul era o reprezentare mai mică a Cortului, prin urmare, tablele erau o reprezentare mai mică a Cortului. Chivotul şi Cortul pot fi astfel reprezentate de către table, sau de rădăcina lor, stânca. De aceea, a treia cale naţională de restaurare a Canaanului trebuia să înceapă la Cadeş-Barnea, împlinind o providenţă de începere bazată pe stâncă. De aici încolo, dacă israeliţii ar fi onorat Cortul cu credinţă şi devotament şi l-ar fi urmat pe Moise în Canaan, ei ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, cerută de fundamentul substanţial în cadrul celei de a treia căi naţionale.
Cum intenţiona Dumnezeu să înfăptuiască providenţa de începere a căii, bazată pe stâncă? În timpul celor patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu, israeliţii au dat dovadă iarăşi de lipsă de credinţă şi nemulţumire. Pentru a-i salva, Dumnezeu l-a instruit pe Moise să lovească în stâncă cu toiagul său, astfel ca ea să poată da apă şi să le dea oamenilor să bea. (Numeri 20:4-5, 8)
Moise trebuia să lovească stanca numai o singură dată. Atunci, israeliţii, cuprinşi de uimire, trebuiau să se unească cu Moise, stând astfel alături de el pe fundamentul pentru Cort. În acest fel, ei ar fi realizat providenţa de începere a căii, bazată pe stâncă.
Totuşi, când a auzit că oamenii erau nemulţumiţi de el şi se plângeau că nu au apă de băut, Moise nu şi-a putut stăpâni furia şi a lovit stânca de doua ori. Atunci, Dumnezeu i-a zis: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.”. (Numeri 20:12)
Lovind stânca de două ori, când, de fapt, trebuia să o lovească o singură dată, Moise a subminat providenţa de începere a căii bazată pe stâncă. Drept consecinţă, lui nu i-a fost permis să calce pe pământul făgăduinţei, ci a putut să-l privească doar de la distanţă la sfârşitul vieţii lui. (Numeri 27:12-14)
Să cercetăm acum de ce Moise trebuia să lovească stanca numai o singură dată, şi de ce faptul că a lovit stânca de două ori a fost un păcat.
Stâncă îl simboliza pe Isus Hristos. (I Corintei 10:4; Apocalipsa 2:17) Dat fiind că Hristos a venit ca pom al vieţii, (Apocalipsa 22:14; cf. Căderii 1.1.1) stânca, la fel, poate fi privită ca pom al vieţii. Pomul vieţii este, de asemenea, un simbol al lui Adam Perfect în Gradina Edenului; aşadar, stânca îl simboliza pe Adam care a atins perfecţiunea.
În Gradina Edenului, Adam trebuia să se maturizeze pentru a deveni idealul reprezentat de stâncă. Însă, în momentul în care Satan l-a lovit şi i-a provocat căderea, Adam nu a putut deveni pomul vieţii sau stânca care ar fi putut da descendenţilor apa vieţii eterne. De aceea, stâncă lipsită de apă, înainte ca Moise să o lovească prima dată, îl simboliza pe Adam decăzut. Pentru a răscumpăra fapta lui Satan de a-l fi lovit pe Adam şi a-l fi împiedicat să devină stânca care să poată da apa vieţii, Dumnezeu l-a pus pe Moise să lovească stânca numai o singură dată. Când a lovit stanca o dată şi din ea a ţâşnit apa, Moise a îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru restaurarea lui Adam ca stancă dătătoare de apă.
Stânca lovită o singură dată îl simboliza pe Isus care trebuia să vină şi să dea omenirii decăzute apa vieţii. De aceea, Isus a spus: Dar oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică– Ioan 4:14
Astfel, Dumnezeu intenţiona ca Moise să lovească stânca o singură dată drept o condiţie de răscumpărare pentru ca Adam decăzut să fie restaurat în persoana celui de al doilea Adam perfect – Isus. Cu toate acestea, atunci când Moise a lovit stanca o a doua oară, după ce din ea izvorâse deja apă, aceasta a reprezentat posibilitatea că Isus ar putea fi lovit. Cu alte cuvinte, fapta lui Moise de a fi lovit stânca de două ori înfuriat pe lipsa de credinţă a israeliţilor a stabilit condiţia că atunci când Isus va veni, dacă poporul evreu ar fi să nu aibă credinţă, Satan ar avea bază să îl înfrunte pe Isus, întruchiparea stâncii. Acesta este motivul pentru care fapta lui Moise a reprezentat un păcat.
Cu toate că fapta lui Moise de a fi sfărâmat tablele de piatră a putut fi restaurată, greşeala lui de a fi lovit stânca a doua oară nu a mai putut fi restaurată. De ce oare?
În contextul providenţei de restaurare, tablele de piatră şi stanca se aflau într-o relaţie de interior şi exterior. Tablele de piatră, pe care erau înscrise cele Zece Porunci, au constituit esenţa Legii Mozaice şi inima Vechiului Testament. Israeliţii puteau primi salvarea disponibilă în Epoca Vechiului Testament, prin susţinerea idealurilor conţinute în table. În acest sens, tablele de piatră erau o reprezentare exterioară a lui Isus, cel ce urma să vină.
Stânca, pe de altă parte, nu numai că îl simboliza pe Hristos ca rădăcină a tablelor de piatră, ea Îl simboliza, de asemenea, pe Dumnezeu, originea lui Hristos. Tablele de piatră erau exterioare; stânca era interioară. Dacă comparăm tablele cu trupul omului, stânca corespunde sufletului; dacă comparăm tablele cu sfânta, stânca corespunde sfintei sfintelor; dacă comparăm tablele cu pământul, stânca corespunde cerului. Pe scurt, ca reprezentare interioară a lui Hristos, stanca avea o valoare mai mare decât tablele de piatră.
Ca reprezentare exterioară a lui Isus, tablele de piatră îl simbolizau în acelaşi timp şi pe Aaron. Aaron era reprezentantul exterior al lui Isus, faţă de Moise care era reprezentantul lui Dumnezeu. (Exod 4:16; 7:1) Atunci când israeliţii l-au forţat pe Aaron să confecţioneze viţelul de aur, (Exod 32:4) Aaron însuşi şi-a pierdut credinţa, iar aceasta a condus la spargerea tablelor. Cu toate acestea, Aaron a putut fi înviat, deoarece el s-a pocăit în timp ce se afla încă pe fundamentul de a fi băut apă din stanca de la Refidim. (Exod 17:6) Când a procedat astfel, tablele de piatră care-l simbolizau pe Aaron, de asemenea, au putut fi refăcute şi restaurate pe baza fundamentului interior al apei din stâncă. Însă, din moment ce stanca – rădăcina tablelor de piatră – îl simboliza nu numai pe Isus, ci şi pe Dumnezeu, originea lui, a doua lovitură a stâncii nu a mai putut fi restaurată.
Care au fost consecinţele faptului că stânca a fost lovită de două ori? Moise a lovit stanca a doua oară, deoarece a fost stăpânit de furia necontrolată, care l-a cuprins din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. (Ps. 106:32-33) El a acţionat sub influenţa lui Satan, se poate spune, chiar din partea lui Satan. Prin urmare, providenţa de începere a căii, pe care Dumnezeu intenţiona să o realizeze în baza stâncii, a fost pângărită de Satan.
Deşi, din punct de vedere exterior, fapta lui Moise de a fi lovit stânca a doua oară s-a dovedit a fi un act satanic, totuşi, în sens mai profund, interior, el a oferit oamenilor să bea apa care izvorâse din ea şi astfel le-a salvat vieţile. Acest lucru a reconfirmat profeţia dată de Dumnezeu mai înainte, (Numeri 14:28-34) că israeliţii din exterior, acei care erau maturi când au părăsit Egiptul, nu vor putea intra în Canaan, aşa cum le fusese promis, cu excepţia lui Caleb şi a lui Iosua. Moise, de asemenea, va muri fără să îşi împlinească visul pe care-l nutrise îndelung, de a păşi pe pământul făgăduinţei. (Deuteron 34:4-5) Pe de altă parte, israeliţii interiori, acei care erau copii în momentul Exodului din Egipt, sau care s-au născut în timpul căii prin pustiu, când oamenii băuseră apă din stancă şi cinstiseră Cortul, vor putea să intre în Canaan în centru cu Iosua, (Numeri 32:11-12) cel care l-a succedat pe Moise. (Numeri 27:18-20)
Din moment ce fapta lui Moise de a fi lovit stânca de două ori i-a permis lui Satan să invadeze, nu ne-am putea aştepta ca din stancă să mai fi putut izvorî apă. Cum a fost totuşi cu putinţa ca apa să ţâşnească din stancă? Moise scosese deja apă din stanca de la Refidim, (Exod 17:6) în cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului, stabilind astfel fundamentul pentru a scoate apă din stancă. Tablele de piatră, Cortul şi Chivotul Legământului, ridicate pe acest fundament au fost menţinute în cea de a treia cale naţională, în ciuda lipsei de credinţă a oamenilor, prin devotamentul neclintit al lui Moise. El a păstrat ferm fundamentul credinţei pentru Cort, pe care-l stabilise în decursul postului de patruzeci de zile. Cu toate că credinţa lui Moise s-a clătinat într-un moment de furie, atitudinea inimii sale faţă de Dumnezeu a rămas neschimbată. Mai departe, Iosua a stabilit fundamentul pentru Cort prin credinţa sa absolută în timpul celor patruzeci de zile de iscodire şi a continuat să susţină tablele, Cortul şi Chivotul Făgăduinţei de atunci încolo. Astfel, fundamentul scoaterii apei din stâncă, stabilit la Refidim, rămase intact, avându-l în centru pe Iosua.
În concluzie, deşi cea de a doua providenţă bazată pe stâncă a fost invadată de Satan în exterior, din cauza actului de necredinţă al lui Moise manifestat exterior, ea a rămas intactă în interior. Stânca a dat apă pentru oameni, datorită atitudinii interioare de credinţă neclintită şi devotament a lui Moise şi Iosua.
Atunci când Moise a lovit a doua oară stânca, de fapt, el a lovit-o din poziţia lui Satan. De aceea, Satan a pus stăpânire pe piatră. În mod corespunzător, în timpul lui Isus când oamenii nu mai credeau, Isus, ca întruchipare a stâncii, a trebuit să meargă personal în pustiu şi să recupereze piatra. Acesta este motivul ce stătea la baza primei lui ispite, când Satan l-a provocat să transforme piatra în pâine.
Din cauza necredinţei israeliţilor, Moise s-a înfuriat şi a lovit stânca de două ori. Acest lucru i-a oferit lui Satan un drept de stăpânire peste trupul lui, ceea ce l-a făcut pe Moise să moară în afara pământului făgăduinţei. Totuşi, Moise a putut să intre în Canaan ca spirit, deoarece el a făcut ca apa să izvorască din stancă, în virtutea credinţei lui de neclintit. Acest lucru a prefigurat ce se putea întâmpla atunci când Isus ar fi venit ca manifestare adevărată a stâncii. Dacă poporul evreu ar pierde credinţa, trupul lui Isus, la fel, ar suferi atacul lui Satan, în aşa măsură încât să fie pus pe cruce. El ar muri înainte de a împlini restaurarea Canaanului la nivel mondial. Cu toate acestea, el ar fi totuşi capabil să realizeze partea spirituală a restaurării prin intermediul învierii sale.
La scurt timp după acest episod, israeliţii iarăşi s-au plâns în timpul călătoriei şi Dumnezeu a trimis şerpi înfocaţi care au muşcat şi au ucis pe mulţi dintre ei. Când s-au pocăit, Dumnezeu l-a pus pe Moise să facă un şarpe de bronz şi să îl pună pe o prăjină, ca oricine să-l poată privi şi să fie salvat. (Numeri 21:6-9) Şerpii înfocaţi îl simbolizau pe Satan, şarpele cel vechi (Apocalipsa 12:9) care a provocat căderea Evei; şarpele de bronz pus pe prăjină îl simboliza pe Isus, cel care trebuia să vină ca şarpe ceresc.
Acest lucru a prefigurat ce s-ar putea întâmpla în timpul lui Isus, precum spunea şi el: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.” (Ioan 3:14) Deşi Dumnezeu i-a lăsat pe israeliţi să cadă pradă şarpelui satanic, atunci când au pierdut credinţa, tot El le-a salvat vieţile cu ajutorul şarpelui de bronz, atunci când ei s-au pocăit şi şi-au reînnoit credinţa. La fel şi în timpul lui Isus, dacă oamenii ar pierde credinţa, Dumnezeu ar trebui să-i lase vulnerabili la atacul lui Satan, iar Isus ar trebui să fie pus pe cruce ca şarpe ceresc pentru a salva omenirea. Apoi oricine se va pocăi de necredinţa sa şi va crede în mântuirea prin cruce va fi salvat. Cu adevărat, scena cu şerpii înfocaţi a reprezentat o cauză îndepărtată a faptului că Isus a mers pe calea crucificării, pentru a începe calea salvării spirituale.
Atunci când israeliţii au pierdut credinţa şi Moise a lovit stânca de două ori, Dumnezeu a declarat că lui Moise nu îi va fi permis să calce pe pământul Canaanului. (Numeri 20:12) Cu toate că Moise s-a rugat cu disperare la Dumnezeu şi L-a implorat să îi permită să intre în Canaan, (Deuteron 3:25) lui i-a fost refuzată intrarea şi a murit înafara hotarelor Canaanului. După moartea sa, trupul său a fost îngropat într-o vale din ţinutul Moab, însă nimeni nu a cunoscut locul unde a fost el înmormântat. (Deuteron 34:6) Acest lucru a prevestit, de asemenea, ce s-ar putea întâmpla cu Isus: dacă oamenii l-ar respinge, acesta ar fi crucificat. Chiar dacă el s-ar ruga cu disperare pentru a evita soarta sa şi pentru a realiza Împărăţia Cerurilor – aşa cum a şi făcut-o de fapt în gradina Ghetsimani când s-a rugat, „depărtează de la Mine paharul acesta” – el ar muri fără a putea să împlinească acest scop. Apoi, după moartea sa, nimeni nu ar cunoaşte locul în care se afla trupul său.
2.2.3.2.2 Fundamentul substanţial centrat pe Iosua
Atunci când la Cadeş-Barnea Moise a lovit de două ori stânca, providenţa de începere a călătoriei către Canaan, care trebuia să fie bazată pe stâncă, nu a putut fi realizată. Cu toate că Satan a invadat exterior, totuşi fundamentul pe care Moise l-a stabilit interior, atunci când a făcut să izvorască apă din stânca de la Refidim, a rămas intact, iar el a putut face ca să izvorască apa din stanca de la Cadeş-Barnea pentru oameni să bea. Acest lucru a determinat modelul pentru ceea ce va urma. Israeliţii exteriori născuţi în Egipt, care şi-au pierdut credinţa în pustiu, au pierit toţi cu excepţia lui Iosua şi a lui Caleb, care au demonstrat o credinţă fermă în timpul misiunii de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului. (Numeri 32:11-12) Israeliţii interiori, generaţia tânără, născută şi crescută în pustiu, atunci când oamenii au băut apă din stâncă şi au susţinut Cortul, au intrat în ţara Canaanului în centru cu Iosua.
Dumnezeu l-a instruit pe Moise să îl împuternicească în locul lui pe Iosua: Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, şi să-ţi pui mâna peste el. Să-l aşezi înaintea preotului Eleazar şi înaintea întregii adunări şi să-i dai porunci sub ochii lor. Să-l faci părtaş la dregătoria ta, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să-l asculte. (Numeri 27:18-20)
Atunci când oamenii erau cuprinşi de spaimă, auzind rapoartele iscoadelor, doar Iosua şi Caleb au rămas fermi în credinţa lor, pe fundamentul credinţei stabilit de Moise prin intermediul Cortului. Cu absolută credinţă şi loialitate, ei au stabilit astfel fundamentul pentru Cort şi l-au onorat până la sfârşit. Cu toate că mai târziu credinţa lui Moise a şovăit, tablele de piatră, Chivotul şi Cortul au rămas neatinse datorită fundamentului pentru Cort stabilit de către Iosua. Prin urmare, Dumnezeu a înfăptuit din nou providenţa de începere a căii, de data aceasta bazată pe apa din stâncă, ridicându-l pe Iosua în locul lui Moise şi punându-i pe israeliţii interiori să i se supună şi să stea alături de el pe fundamentul pentru Cort. Pe această bază, ei aveau să intre în Canaan, unde trebuiau să îndeplinească condiţia naţională de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Pe această cale, Dumnezeu intenţiona să stabilească fundamentul substanţial centrat pe Iosua în cea de a treia cale naţională. (Deuteron 3:28)
Atunci când Moise a realizat într-un mod satisfăcător perioada de patruzeci de ani în pustiul Madianului, Dumnezeu i s-a arătat şi i-a poruncit să îi călăuzească pe israeliţi spre ţara Canaanului, ţara unde curge lapte şi miere. (Exod 3:8-10) În mod asemănător, atunci când Iosua a împlinit cu credinţă şi devotament perioada de patruzeci de ani de rătăcire în pustiu, Dumnezeu personal l-a chemat să slujească în locul lui Moise, poruncindu-i: "Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel… Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. (Iosua 1:2, 5-6)
Primind această poruncă de la Dumnezeu, Iosua i-a adunat pe toţi conducătorii poporului şi le-a făcut cunoscute poruncile Domnului. (Iosua 1:10) Aceştia au răspuns: Ei au răspuns lui Iosua, şi au zis: "Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite…Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale şi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci, să fie pedepsit cu moartea! Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te!" (Iosua 1:16-18) Ei au jurat pe vieţile lor că îl vor urma pe Iosua. Preluând misiunea lui Moise de restaurare a Canaanului, Iosua l-a prefigurat pe Hristos la cea de a Doua Venire, cel care va veni să împlinească misiunea lăsată neterminată de către Isus. Aşa cum calea lui Iosua a fost de a restaura prin răscumpărare calea lui Moise, calea lui Hristos la cea de a Doua Venire trebuie să restaureze prin răscumpărare, atât fizic cât şi spiritual, calea lui Isus de restaurare spirituală.
În cea de a doua cale naţională Moise a trimis douăsprezece iscoade în Canaan. (Numeri 13:1-2) Pe baza fundamentului de inimă stabilit de cele două iscoade care şi-au îndeplinit cu credinţă misiunea, Iosua a trimis doi oameni să iscodească zidurile Ierihonului. (Iosua 2:1) Când s-au întors de la Ierihon, cele două iscoade au făcut un raport plin de credinţă: „Cu adevărat, Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră.” (Iosua 2:24) Generaţia mai tânăra de israeliţi, care crescuse în pustiu, a crezut în spusele iscoadelor, iar această credinţă a răscumpărat păcatele părinţilor lor, care nu împliniseră aşa cum trebuia misiunea precedentă de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului.
Jurând pe vieţile lor că i se vor supune lui Iosua, care se afla pe fundamentul pentru Cort, israeliţii interiori au putut sta alături de el pe acest fundament. Restaurând providenţa de începere a căii pe baza apei din stâncă, ei şi-au asumat aceeaşi poziţie pe care au avut-o părinţii lor atunci când au participat, în centru cu Moise, la providenţa de începere a căii în timpul Exodului din Egipt, când Dumnezeu i-a asigurat cu cele trei semne şi zece urgii. Aşa cum israeliţii în centru cu Moise au trecut prin calea de trei zile înainte de a traversa Marea Roşie, israeliţii în centru cu Iosua au trecut prin calea de trei zile înainte de a traversa râul Iordan. (Iosua 3:2)
În cea de a doua cale naţională, după încheierea căii de trei zile, stâlpul de nori şi stâlpul de foc i-au călăuzit pe israeliţi câtre Marea Roşie. În mod asemănător, după ce israeliţii conduşi de Iosua au încheiat calea de trei zile, Chivotul Făgăduinţei i-a călăuzit către râul Iordan. (Iosua 3:3, 6) Tablele aflate în centrul Chivotului şi stâlpii de nori şi de foc îi simbolizau pe Isus şi pe presupusa lui Mireasă.
Moise şi-a folosit toiagul pentru a arăta calea şi pentru a despărţi apele Mării Roşii. Într-un mod asemănător, Iosua a aşezat Chivotul Făgăduinţei în faţa trupelor pentru a le arata calea. Atunci când preoţii care purtau Chivotul Făgăduinţei au intrat în Râul Iordan, apele lui s-au despărţit, deschizând calea pentru oamenii care urmau Chivotul să meargă pe albia uscată. (Iosua 3:16-17) Toiagul lui Moise îl simboliza pe Isus; în mod similar, Chivotul care conţinea tablele de piatră, mana şi toiagul lui Aaron îl simbolizau pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă. Prin urmare, despărţirea apelor Iordanului în faţa Chivotului care le-a permis israeliţilor să intre în ţara Canaanului în siguranţă, a prefigurat ce se va petrece în prezenţa lui Isus şi a presupusei lui Mirese: omenirea păcătoasă, simbolizată de ape, (Apocalipsa 17:15) va fi despărţită în cei drepţi şi cei vicioşi şi vor veni în faţa judecăţii. Toţi credincioşii evlavioşi vor desăvârşi atunci restaurarea Canaanului la nivel mondial.
La apropierea de Râul Iordan, Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua, spunând: "Ia doisprezece bărbaţi din popor, câte un bărbat din fiecare seminţie. Dă-le porunca următoare: „Luaţi de aici, din mijlocul Iordanului, din locul unde s-au oprit preoţii, douăsprezece pietre, pe care să le duceţi cu voi şi să le puneţi în locul unde veţi petrece noaptea aceasta." (Iosua 4:2-3) Şi oamenii au făcut întocmai: Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe care le luaseră din Iordan. (Iosua4:19-20)
Ce anume a prefigurat acest lucru? Precum s-a discutat şi mai devreme, piatra îl simboliza pe Isus. Respectiv, atunci când cei doisprezece lideri, reprezentând cele douăsprezece triburi, au cărat fiecare câte o piatră din mijlocul râului Iordan, după ce apele lui fuseseră despărţite de Chivot, aceasta a prefigurat ce urmau să facă la venirea lui Isus cei doisprezece discipoli ai lui, reprezentând cele douăsprezece triburi; să-l susţină chiar în locul în care Cuvântul său judecă această lume păcătoasă şi separă în ea binele de rău.
După ce au luat cele douăsprezece pietre şi le-au aşezat în tabăra de la Gilgal, în ţinutul Canaanului, Iosua a spus:” Pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru.” (Iosua 4:24) Acest lucru a prefigurat că cei doisprezece discipoli ai lui Isus trebuie să devină una în inimă; numai aşa vor putea să aducă la desăvârşire restaurarea mondială a Canaanului, astfel ca toţi oamenii lumii să poată slăvi etern puterea lui Dumnezeu.
Precum Iacov construia un altar de piatră oriunde mergea, la fel şi reprezentanţii celor douăsprezece triburi, descendenţi ai celor doisprezece fii ai lui Iacov, au adunat launloc cele douăsprezece pietre şi au construit un altar întru slava lui Dumnezeu. Mai târziu ei aveau să construiască Templul. Aceasta a prefigurat că cei doisprezece discipoli ai lui Isus vor trebui să se unească şi să îl onoreze pe Isus asemenea Templului. Din acest motiv, atunci când discipolii săi nu erau uniţi, Isus a spus, „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2:19) În realitate, cei doisprezece discipoli nu au reuşit să se unească unul cu altul, iar unul dintre ei, Iuda Iscariotul, chiar l-a vândut pe Isus duşmanilor lui. Numai după ce a suferit pe cruce şi a înviat după trei zile, Isus a putut să-şi unească discipolii împrăştiaţi. Atunci discipolii l-au slăvit pe Isus, care înviase, ca pe un Templu spiritual. Numai la a Doua Venire a lui Isus adepţii lui vor putea să îl slujească ca întrupare a Templului.
Când israeliţii au părăsit Egiptul şi s-au pornit spre Canaan, ei au respectat sărbătoarea Azimilor în a paisprezecea zi a primei luni. (Exod 12:17-18) La fel şi israeliţii, conduşi de Iosua, care şi-au pus tabăra la Gilgal, au respectat sărbătoarea Azimilor în a paisprezecea zi a primei luni din acel an. Apoi ei s-au îndreptat către oraşul Ierihon. Atunci când au început să cultive pământul pentru a se hrăni, Dumnezeu a încetat să le mai ofere mana pe care le-a asigurat-o timp de patruzeci de ani. De atunci încolo, ei urmau să trăiască din sudoarea frunţii. Mai mult, până când vor învinge şi ultimul oraş satanic, ei trebuiau să lupte din răsputeri pentru a-şi îndeplini responsabilitatea. Pe măsură ce se apropiau de Ierihon, la porunca lui Dumnezeu, israeliţii au aşezat în linia întâi patruzeci de mii de soldaţi, în timp ce şapte preoţi suflau în trâmbiţe păşind în spatele ostaşilor. În urma lor era Chivotul Făgăduinţei purtat de către preoţii Levitici, iar restul armatei israelite venea din urmă.
Israeliţii, organizaţi astfel, au făcut înconjurul oraşului fortificat o dată în zi timp de şase zile, însă aceasta nu a produs nici o schimbare asupra oraşului. Cu răbdare şi supuşenie poporul restaura prin răscumpărare perioada de şase zile a creaţiei care fuseseră invadată de câtre Satan. După ce au suferit plini de credinţă timp de şase zile, în a şaptea zi cei şapte preoţi au făcut înconjurul zidurilor oraşului de şapte ori, suflând în şapte trâmbiţe, şi Iosua a spus poporului: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână”. (Iosua 6:16) Poporul a scos un strigăt puternic şi zidurile cetăţii s-au prăbuşit.
Cucerirea Ierihonului (Iosua 6) a prefigurat că prin puterea lui Hristos şi prin lucrarea adepţilor lui, bariera satanică dintre Ceruri şi pământ se va ruina. Odată ruinat, acest zid nu va mai fi ridicat niciodată. Astfel, Iosua a proclamat: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!”. (Iosua 6:26)
Apoi Iosua a început atacul asupra duşmanului cu o forţă de neînvins. El i-a învins pe toţi cei treizeci şi unu de regi. (Iosua 12:9-24) Acest lucru a prefigurat că Hristos va veni ca Rege al Regilor pentru a construi Împărăţia Cerurilor unificată pe pământ, făcând toţi împăraţii păgâni să i se supună total şi cucerind inimile poporului lor.
2.2.3.3 Fundamentul pentru Mesia
Noi am studiat că israeliţii au eşuat în cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului, când nu şi-au putut îndeplini misiunea de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului, care era o condiţie pentru separarea de Satan. Pentru a plăti răscumpărare pentru acest eşec, ei au rătăcit timp de patruzeci de ani în pustiu, în cea de a treia cale naţională.
În decursul acestei perioade, Moise a stabilit fundamentul credinţei pentru a treia cale, iar israeliţii au stat pe fundamentul pentru Cort. Însă Satan a pângărit aceste două fundamente, din cauza necredinţei oamenilor şi a greşelii lui Moise de a fi lovit stânca de două ori. Prin urmare, generaţia mai în vârstă de israeliţi, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, a pierit în pustiu. Iosua şi Caleb au îndeplinit cu credinţă misiunea de iscodire de patruzeci de zile, aflându-se pe fundamentul credinţei pentru cea de a doua cale şi pe fundamentul credinţei pentru Cort stabilit de Moise. Astfel, ei au stabilit fundamentul pentru Cort. Generaţia tânără de israeliţi a traversat râul Iordan, purtând Chivotul Făgăduinţei cu cea mai mare credinţă, în centru cu Iosua care l-a succedat pe Moise. Apoi, distrugând cetatea Ierihon, au intrat în Canaan, pământul făgăduinţei.
Pe baza acestei victorii, ei au stabilit fundamentul substanţial în cea de a treia cale naţională şi au stabilit fundamentul pentru Mesia pentru această cale – deşi ca popor fără suveranitate. Fundamentul familial pentru Mesia a fost realizat în zilele lui Avraam. Urmaşii lui au trecut printr-o cale de răscumpărare de patru sute de ani ca sclavi în Egipt, înainte de a putea intra în Canaan şi a împlini acolo fundamentul naţional pentru Mesia.
Aceasta cerea mai mult decât a intra doar şi a cuceri Canaanul. Precum s-a discutat în detaliu mai sus, (cf. Fundaţia 3.3) oamenii decăzuţi fondaseră deja naţiuni puternice, asemenea Egiptului, guvernate de conducători satanici, care se opuneau providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare. De aceea, cu toate că fundamentul naţional pentru Mesia a fost stabilit în centru cu Iosua, era nevoie de a construi un regat suveran din care Mesia să poată confrunta naţiunile satanice ale lumii. Totuşi, odată intraţi în Canaan, generaţia tânăra de israeliţi au devenit şi ei necredincioşi. Aşadar, providenţa lui Dumnezeu a fost prelungită iarăşi, şi va suferi repetate obstacole până în timpul lui Isus.
2.3 Câteva învăţăminte din calea lui Moise
De-a lungul istoriei oamenii de credinţă au citit relatarea biblică despre Moise şi au crezut că este o simplă descriere a vieţii lui Moise şi a istoriei lui Israel. Nimeni nu a putut cu adevărat să înţeleagă că Dumnezeu intenţiona prin această povestire să dezvăluie anumite secrete ale providenţei de restaurare. Isus numai a sugerat, spunând: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19) El a murit fără a dezvălui adevărata semnificaţie a căii lui Moise. (Ioan 16:12)
În aceste pagini, noi am arătat cum a urmat Moise calea model, sau calea formulă pentru providenţa de restaurare. Făcând o comparaţie între secţiunea aceasta şi următoarea, cititorii vor înţelege mai clar cum a prefigurat Dumnezeu prin calea lui Moise calea pe care va merge Isus. Totuşi, studiind doar providenţa centrată pe Moise, nu putem să nu ajungem la concluzia că Dumnezeu există şi că a călăuzit istoria omenirii către realizarea unui scop unic absolut.
Calea lui Moise ne mai demonstrează că rezultatul real al vieţii unei persoane depinde de faptul dacă îşi îndeplineşte acea persoană sau nu partea sa de responsabilitate, în pofida planului predestinat de Dumnezeu pentru el. Voinţa predestinată a lui Dumnezeu nu poate fi realizată prin persoana căreia îi este încredinţată împlinirea voinţei, dacă acea persoană nu îşi îndeplineşte partea sa de responsabilitate. Vorbind concret, Dumnezeu a prezis că îl va face pe Moise să-i conducă pe israeliţi în Canaan, ţara în care curge lapte şi miere, şi i-a poruncit să împlinească aceasta. Cu toate acestea, atunci când Moise şi poporul său nu şi-au îndeplinit responsabilitatea, numai Iosua şi Caleb au fost singurii din prima generaţie care a părăsit Egiptul, cărora li s-a permis să intre în Canaan. Toţi ceilalţi au pierit în pustiu.
Mai mult decât atât, Dumnezeu nu intervine în partea de responsabilitate a omului, ci lucrează numai pe baza rezultatului real pe care îl aduce omul. Cu toate că Dumnezeu a călăuzit oamenii prin semne şi miracole uimitoare, El nu s-a implicat în acţiunile acestora atunci când ei au divinizat viţelul de aur, în timp ce Moise era plecat pe munte. El nu a intervenit în momentul în care Moise a lovit de două ori stânca, pentru a-l opri pe acesta. Când au făcut aceste lucruri, ei îşi îndeplineau partea proprie de responsabilitate, care le revenea numai şi numai lor. Însă, odată ce ei au acţionat, fie că şi-au îndeplinit responsabilitatea lor, fie că au eşuat, Dumnezeu a luat în consideraţie rezultatul lor şi a lucrat corespunzător.
Calea lui Moise ne arată caracterul absolut al Voinţei predestinate a lui Dumnezeu. Dumnezeu predestinează în mod absolut că Voinţa Sa va fi împlinită, şi în continuu încearcă să o realizeze până când aceasta este dusă la capăt. Astfel, atunci când Moise nu şi-a putut duce la capăt responsabilitatea, Dumnezeu i-a găsit un succesor, pe Iosua, şi a lucrat cu determinarea de a-Şi realiza Voinţa prin el. În general, atunci când cineva în poziţia de Abel, pe care l-a ales Dumnezeu, nu îşi duce la capăt misiunea dată lui, altcineva în poziţia de Cain, care a dat dovadă de un devotament suprem, va înlocui figura de tip Abel şi va moşteni misiunea ei. Isus a descris o situaţie asemănătoare atunci când a spus: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.” (Matei 11:12 NIV; cf. Mesia 2.3)
Calea lui Moise ne arată că misiunea unui om, cu cât este mai mare, cu atât mai mare este şi încercarea prin care acesta trebuie să treacă. Din cauză că primii oameni au căzut atunci când nu au crezut în Dumnezeu, ci s-au îndepărtat de El, figurile centrale care restaurează fundamentul credinţei trebuie să depăşească o încercare în care Dumnezeu îi abandonează. Înainte ca el să se poată înălţa ca lider al israeliţilor, Moise a trebuit să depăşească o provocare în care Dumnezeu a încercat să-l omoare. (Exod 4:24)
Căderea fiind o condiţie, Satan a legat oamenii într-o relaţie cu el. Prin urmare, Dumnezeu nu acordă graţie oamenilor fără o condiţie necesară, pentru că dacă ar face-o, Satan ar putea aduce acuzaţii. De aceea, atunci când Dumnezeu este gata să acorde graţia Sa, El pune omul la o încercare înainte sau după ce-i acordă graţia, pentru a preveni acuzaţiile lui Satan.
Calea lui Moise oferă exemple de acest gen. Dumnezeu i-a acordat lui Moise graţia de a începe prima cale a plecării din Egipt, numai după ce acesta a trecut prin încercarea de a fi trăit în palatul Faraonului timp de patruzeci de ani. Dumnezeu i-a acordat graţia de a începe a doua cale a plecării din Egipt, numai după ce acesta a trecut prin încercarea de a trăi în pustiul Madianului, timp de patruzeci de ani. (Exod 4:2-9) Numai după ce i-a fost dată încercarea când Dumnezeu era pe punctul să-l omoare (Exod 4:25), El i-a acordat cele trei semne şi cele zece urgii. (Exod 7:10) Numai după ce i-a dat încercarea căii de trei zile (Exod 10:22), Dumnezeu i-a acordat stâlpii de foc şi de nori. (Exod 13:21) Numai după ce a dat încercarea de a trece peste Marea Roşie (Exod 14:21-22), Dumnezeu a oferit graţia care erau mana şi prepeliţele. (Exod 16:13) După ce a dat încercarea înfruntării cu Amaleciţii, (Exod 17:10) Dumnezeu i-a binecuvântat cu tablele de piatră, Cortul şi Chivotul Legământului. (Exod 31:18) Gratia apei din stâncă (Numeri 20:9) a fost acordată numai după încercarea celor patruzeci de ani petrecuţi în pustiu. Atunci când Dumnezeu a trimis şerpii înfocaţi, pocăinţa oamenilor a fost o condiţie pentru ca Dumnezeu să le ofere graţia şarpelui de bronz. (Numeri 21:6-9)
Acestea sunt lecţii pe care ni le dă calea lui Moise.