Secţiunea 3. Providenţa de restaurare în familia lui Avraam

Din cauza faptei decăzute a lui Ham, providenţa de restaurare în familia lui Noe nu a fost împlinită. Cu toate acestea, Dumnezeu a predestinat în mod absolut că scopul creaţiei va fi realizat într-o bună zi. Prin urmare, în baza inimii loiale a lui Noe faţă de Ceruri, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi a început un nou capitol în providenţa de restaurare prin intermediul familiei acestuia.

Familia lui Avraam trebuia să restaureze fundamentul pentru Mesia, lăsat incomplet de familia lui Noe şi să-l primească pe Mesia în baza acestui fundament. Astfel, asemeni lui Noe care l-a precedat, Avraam trebuia să restaureze prin răscumpărare fundamentul credinţei, iar fiii săi trebuiau să restaureze prin răscumpărare fundamentul substanţial.

3.1 Fundamentul credinţei

3.1.1 Figura centrală pentru stabilirea fundamentului credinţei

În cadrul providenţei de restaurare în familia lui Avraam, figura centrală în restaurarea fundamentului credinţei era Avraam. Dumnezeu l-a ales pe Avraam să moştenească misiunea de împlinire a Voinţei pe care El a încercat să o împlinească cu Noe. Cu toate acestea, Avraam nu putea să moştenească această misiune înainte de a restaura prin răscumpărare toate condiţiile care i-au fost date lui Noe, dar care au fost pierdute în favoarea lui Satan din cauza păcatului lui Ham.

Primele condiţii pe care familia lui Noe le-a pierdut în favoarea lui Satan erau cele zece generaţii de la Adam până la Noe şi perioada de patruzeci de zile de judecată prin potop. Prin urmare, Avraam trebuia să restaureze prin răscumpărare alte zece generaţii. Fiecare din aceste zece generaţii trebuia să restaureze numărul patruzeci, care reprezenta judecata prin potop. Deoarece potopul de patruzeci de zile a sfârşit printr-un eşec, restaurarea fiecărei generaţii trebuia să-şi extindă în întregime durata; acest lucru nu putea fi realizat numai în patruzeci de zile. Providenţa de restaurare a potopului în fiecare dintre acele zece generaţii a trebuit să cuprindă o perioadă de timp mai lungă: patruzeci de ani. Această situaţie e similară celei din timpul lui Moise, atunci când restaurarea eşecului misiunii de iscodire de patruzeci de zile a cerut pribegia oamenilor în pustiu timp de patruzeci de ani (Numeri 14:34). Prin urmare, când perioada de răscumpărare de zece generaţii sau patru sute de ani de la Noe (Potrivit Bibliei, Dumnezeu a scurtat durata de viaţă a omului imediat după generaţia lui Noe. Prin urmare, cele zece generaţii de la Adam la Noe au durat o mie şase sute de ani, în timp ce zece generaţii de la Noe la Avraam au durat doar patru sute de ani.) a trecut, Dumnezeu l-a ales pe Avraam să moştenească misiunea lui Noe. Conform Bibliei, durata vieţii a fost redusă începând cu Noe. De aceea, perioada de timp de la Adam la Noe a cuprins 1600 de ani, iar de la Noe la Avraam – 400 de ani, deşi ambele au cuprins 10 generaţii.

Următorul set de condiţii pe care familia lui Noe le-a pierdut în favoarea lui Satan a fost poziţia de părinte al credinţei şi poziţia lui Ham, care trebuia să preia rolul lui Abel. Prin urmare, Avraam nu putea sta în poziţia lui Noe, fără a restaura mai întâi prin răscumpărare rolurile de părinte al credinţei şi pe cel al lui Ham. Pentru a-şi asuma rolul de părinte al credinţei în locul lui Noe, Avraam trebuia să facă ofranda simbolică cu credinţă şi o inimă loială, la fel cum a făcut şi Noe când a construit arca. Apoi, cum putea Avraam să restaureze poziţia lui Ham? Ham trebuia să-l reprezinte pe Abel, cel mai iubit de Dumnezeu: ambii erau fiii ai doilea, aleşi pentru a fi figurile centrale ale ofrandei substanţiale. Deoarece Satan pretindea la Ham, potrivit principiului de restaurare prin răscumpărare, Dumnezeu a căpătat dreptul la o persoană pe care Satan o iubea cel mai mult. Din acest motiv, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, care era primul fiu al lui Terah, un idolatru. (Iosua 24:2-3)

Avraam trebuia să moştenească misiunea lui Noe, astfel şi misiunea lui Adam. În această calitate el îl reprezenta pe Adam restaurat. La fel cum l-a binecuvântat pe Adam şi pe Noe, Dumnezeu l-a binecuvântat şi pe Avraam: „Şi te voi face pe tine neam mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat. Şi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Geneza 12:2-3) După ce a primit această binecuvântare, urmând porunca Lui Dumnezeu, Avraam a părăsit casa tatălui său din Haran şi a intrat în Canaan împreună cu soţia sa Sara, nepotul său Lot, cu servitorii şi lucrurile sale. (Geneza 12: 4-5) În acest sens, Dumnezeu a stabilit calea lui Avraam drept o cale-model pentru restaurarea Canaanului, pe care o vor parcurge Iacov şi Moise în timpul lor. Iacov şi Moise îşi vor lua familiile şi lucrurile ieşind din Haran şi Egipt şi le vor aduce înapoi în Canaan îndurând multe greutăţi în acest răstimp. Calea lui Avraam a prefigurat, de asemenea, calea pe care într-o bună zi va merge Isus pentru a scoate omenirea şi toate lucrurile din lumea lui Satan şi a le aduce înapoi în lumea lui Dumnezeu. (cf. Moise si Isus 1.2)

3.1.2 Obiectele condiţiei oferite pentru restaurarea fundamentului credinţei

3.1.2.1 Ofranda simbolică a lui Avraam

Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să aducă ca ofrandă un porumbel şi o turturică, un berbec, o capră şi o juncă. (Geneza 15:9) Acestea reprezentau obiectele condiţiei oferite de el pentru a restaura fundamentul credinţei. Însă înainte de a putea aduce ofranda simbolică, Avraam trebuia să demonstreze credinţă adevărată, aşa cum până la el şi Noe a fost considerat drept înainte de a construi arca, ca ofrandă simbolică a sa.

Biblia nu explică clar în ce mod Noe şi-a demonstrat credinţa. Însă din versetul, „Noe era un om drept, fără de vină din generaţia sa; Noe a păşit alături de Dumnezeu,” (Geneza 6:9) putem deduce că Noe şi-a demonstrat credinţa înainte de a fi considerat demn să primească porunca lui Dumnezeu de a construi arca. În realitate, acei care păşesc pe calea providenţei de restaurare trebuie să-şi întărească credinţa în mod constant. (Romani 1:17)

Să studiem acum modul în care şi-a întărit credinţa Avraam în timpul pregătirii pentru aducerea ofrandei simbolice.

Deoarece Noe a fost cel de-al doilea strămoş al omenirii, pentru ca să restaureze poziţia lui Noe, Avraam trebuia să îşi asume la fel şi poziţia lui Adam. Din acest motiv, el trebuia să îndeplinească o condiţie simbolică de răscumpărare pentru a restaura poziţia familiei lui Adam, înainte de a putea aduce ofranda simbolică propriu-zisă.

În această privinţă, Biblia ne oferă o relatare despre călătoria lui Avraam în Egipt, din cauza foametei. (Geneza 12:10-20) Aflându-se în Egipt, Avraam se temea că faraonul ar putea s-o dorească pe frumoasa sa soţie Sara şi l-ar fi ucis, dacă ar fi aflat că este soţul ei. Dându-se drept soră a lui Avraam, Sara a fost luată de faraon. După ce Dumnezeu l-a pedepsit pe faraon, Avraam şi-a luat înapoi soţia, împreună cu nepotul său Lot şi cu averea abundentă pe care i-a dăruit-o faraonul şi au fugit din Egipt. Fără să ştie, Avraam a mers pe această cale providenţială pentru a îndeplini o condiţie simbolică de răscumpărare întru restaurarea poziţiei familiei lui Adam.

Când Arhanghelul a luat-o pe Eva şi a pus stăpânire pe toţi urmaşii Evei şi lumea naturală, Adam şi Eva erau încă frate şi soră. Avraam trebuia să facă o condiţie de răscumpărare pentru a restaura această situaţie. De aceea Sara, care a jucat rolul surorii sale, a trebuit să fie luată de către faraon, care îl reprezenta pe Satan. Apoi, el a trebuit să o ia înapoi de la faraon ca soţia sa, împreună cu Lot ca reprezentant al întregii omeniri, şi averea care simboliza lumea naturală. Această cale pe care a mers Avraam a constituit o cale-model pe care va trebui să meargă Isus în timpul său. Odată ce ar fi îndeplinit această condiţie de răscumpărare, Avraam ar fi fost considerat pregătit pentru a aduce ofranda simbolică.

Care a fost semnificaţia ofrandei simbolice a lui Avraam? Pentru ca să devină părinte al credinţei, Avraam trebuia să restaureze prin răscumpărare poziţia lui Noe, pe care Dumnezeu a dorit să-l facă părinte al credinţei, precum şi poziţia familiei lui Noe. Mai mult ca atât, el a trebuit să restaureze poziţia lui Adam şi a familiei lui. Astfel, lui Avraam i-a fost cerut să aducă obiectele pentru condiţie într-un mod acceptabil, pentru a restaura tot ceea ce trebuiau să realizeze Cain şi Abel prin sacrificiile lor, şi tot ce a încercat să împlinească familia lui Noe prin providenţa arcei. Ofranda simbolică a lui Avraam a constat din obiecte cu astfel de semnificaţii simbolice.

Ca condiţie pentru ofranda simbolică Avraam a oferit trei tipuri de obiecte: în primul rând, un porumbel şi o turturică, în al doilea rând, o capră şi un berbec, iar în al treilea rând, o juncă. Aceste trei sacrificii simbolizau cosmosul, care a fost desăvârşit prin intermediul celor trei etape ale perioadei de dezvoltare. Porumbelul reprezenta etapa de formare. Atunci când Isus era botezat de câtre Ioan Botezătorul în apa Iordanului, Duhul lui Dumnezeu a pogorât asupra lui, luând forma unui porumbel. (Matei 3:16) Motivul era că Isus a venit să desăvârşească epoca Vechiului Testament, care, ca etapă de formare a providenţei, era simbolizată prin porumbel. Mai mult ca atât, a existat un al doilea motiv pentru apariţia porumbelului care a pogorât peste Isus. Isus trebuia să restaureze greşeala lui Avraam în aducerea porumbelului ca ofrandă, care, după cum vom vedea, a fost răpită de Satan.

Berbecul reprezenta etapa de creştere. Odată ce Isus a adus împlinirea epocii Vechiului Testament, restaurând astfel totul ce era reprezentat prin porumbel, el a început epoca Noului Testament la etapa de creştere a providenţei, când trebuia restaurat totul ce era reprezentat prin berbec. După ce Ioan Botezătorul a mărturisit că a văzut Duhul coborând asupra lui Isus în chip de porumbel – acest lucru însemnând că Isus era acela care trebuia să desăvârşească etapa de formare a providenţei – el a depus mărturie că Isus va începe misiunea la etapa de creştere, spunând, „luaţi aminte, Mielul lui Dumnezeu care va şterge păcatele lumii!” (Ioan 1:29)

Junca reprezenta etapa de desăvârşire a providenţei. Este scris că odată, când Samson a pus o ghicitoare Filistinilor, ei au obţinut răspunsul prin faptul că au făcut-o pe soţia lui Samson să insiste ca acesta să-l dezvăluie. Samson le-a spus, „de nu aţi fi îmblânzit junca, nu aţi fi aflat ghicitoarea mea” (Judecători 14:18), numind aici metaforic juncă pe soţia sa.

Isus a venit ca un mire pentru întreaga omenire. Toţi credincioşii devotaţi trebuie să devină miresele lui, aşteptând revenirea sa. După ce aceste mirese sărbătoresc nunta Mielului cu Isus, mirele lor, ele vor trăi în Împărăţia Cerurilor în unitate cu Isus, ca soţiile lui (în sensul metaforic). Prin urmare, Epoca Testamentului Desăvârşit care urmează după Cea de a Doua Venire a lui Isus este epoca juncii, sau epoca soţiei. Motivul pentru care unii medii spirituali au primit revelaţia că epoca de azi reprezintă epoca vacii sau a juncii este că noi intrăm în etapa de desăvârşire.

Care erau cele trei sacrificii ce trebuiau răscumpărate? Avraam trebuia să restaureze prin această ofrandă tot ceea ce Dumnezeu nu a putut restaura prin ofrandele simbolice aduse de familiile lui Adam şi Noe – ofrande aduse în mod potrivit, dar pierdute în favoarea lui Satan din cauza greşelilor ulterioare. Ofranda lui Avraam trebuia la fel să îndeplinească o condiţie de răscumpărare simbolică ca restituire pentru nereuşitele lor în aducerea ofrandei substanţiale. Cu alte cuvinte, scopul ofrandei simbolice a lui Avraam a celor trei tipuri de obiecte pentru condiţie era să restaureze în timpul generaţiei sale (pe orizontală) toate condiţiile de răscumpărare care s-au acumulat în decursul providenţei (pe verticală) în cele trei generaţii ale lui Adam, Noe şi Avraam.

De ce a plasat Avraam cele trei sacrificii – porumbelul şi turturica, berbecul şi capra, şi junca, simbolizând etapele de formare, creştere şi desăvârşire – pe un singur altar? Înainte de Cădere, Adam avea responsabilitatea să crească trecând prin toate cele trei etape în decursul vieţii lui. În mod asemănător, Avraam, aflat acum în poziţia lui Adam, trebuia să restaureze dintr-o dată lunga providenţă pe care Dumnezeu a condus-o prin cele trei generaţii providenţiale ale lui Adam (formare), Noe (creştere) şi Avraam (desăvârşire). Prin intermediul unei singure ofrande, el ar fi putut restaura toate condiţiile pângărite, ce conţineau numărul trei. Semnificaţia simbolică a sacrificiului lui Avraam ne dezvăluie Voinţa lui Dumnezeu de a împlini întreaga providenţă de restaurare odată pentru totdeauna.

Să examinăm acum modul în care Avraam a adus ofranda simbolică:

„ Şi i-au zis lui: ia o juncă de trei ani şi o capră de trei ani şi un berbec de trei ani şi o turturea şi un porumbel. Şi luând acestea toate, le-a despicat în două şi le-a pus pe ele cu faţa una către alta; iar păsările nu le-a despicat. Şi s-au pogorât păsările pe trupurile cele despicate şi a şezut Avraam lângă ele. Iară când apunea soarele, uimire a căzut pe Avraam şi iată frica mare şi întunecată l-a cuprins pe dânsul. Şi s-a zis către Avraam: ştiind, vei şti că nemernica va fi sămânţa ta în pământ străin, şi o vor supune pe ea robiei, şi o vor chinui şi o vor smeri pe ea patru sute de ani.” (Geneza 15:9) – 13 Deoarece Avraam nu a tăiat porumbelul şi turturica în două, aşa cum trebuia s-o facă, păsări de pradă s-au năpustit şi au pângărit sacrificiile. Ca rezultat al greşelii lui, israeliţilor le-a fost destinat să intre în Egipt şi să îndure greutăţi timp de patru sute de ani.

De ce era un păcat să nu taie păsările în jumătate? Această întrebare poate fi înţeleasă numai cu ajutorul Principiului. Să cercetăm mai întâi din ce motiv a fost instruit Avraam să taie jertfele în două.

Lucrarea de salvare a lui Dumnezeu are scopul de a restaura stăpânirea binelui mai întâi prin separarea binelui de rău şi apoi distrugerea răului şi înălţarea binelui. Din acest motiv, Adam a trebuit să fie împărţit în Cain şi Abel, înainte ca sacrificiul să poată fi făcut. Din acest motiv, în timpul lui Noe, Dumnezeu a lovit răul prin judecata cu potop şi a ales familia lui Noe ca reprezentantă a binelui. Dumnezeu l-a pus pe Avraam să taie în două jertfele înainte de a le oferi, cu intenţia de a înfăptui lucrarea simbolică de separare a binelui de rău, lăsată neîmplinită de către Adam şi Noe.

Sacrificiile trebuiau despicate, în primul rând, pentru a restaura situaţia din familia lui Adam, când Abel şi Cain au fost divizaţi într-un reprezentant al binelui şi un reprezentant al răului. În al doilea rând, ele trebuiau să restaureze situaţia de separare a binelui de rău în timpul celor patruzeci de zile ale potopului lui Noe. În al treilea rând, aceasta era necesar pentru a face o condiţie simbolică de separare a unei sfere a stăpânirii binelui de universul condus de Satan. În al patrulea rând, aceasta era necesar pentru a face o condiţie de sfinţire a ofrandei prin scurgerea sângelui morţii, care intrase în omenirea decăzută atunci când s-a unit prin legături de sânge cu Satan.

De ce era un păcat de a nu despica ofranda în jumătate? În primul rând, a nu despica ofranda însemna a nu separa pe Abel de Cain. Nefiind despicată, ofranda nu putea fi acceptată de către Dumnezeu, deoarece nu-i oferea un partener obiect de tip Abel pe care El îl putea primi. În consecinţă, greşelile comise de Cain şi Abel în aducerea ofrandelor nu au fost restaurate. În al doilea rând, nedespicarea ofrandei era echivalentă cu repetarea eşecului providenţei din timpul lui Noe, când binele şi răul au rămas nedivizate indiferent de potop. Asemenea eşecului familiei lui Noe, insuccesul lui Avraam în despicarea ofrandei la fel l-a lipsit pe Dumnezeu de partenerul Său obiect al binelui. Astfel, s-a repetat greşeala care a făcut din providenţa potopului un eşec. În al treilea rând, nedespicarea ofrandei a însemnat lipsa unei condiţii simbolice de separare a sferei stăpânirii binelui a lui Dumnezeu de universul stăpânit de Satan. În al patrulea rând, deoarece sângele morţii nu a fost scurs din ea, nedespicarea ofrandei a însemnat că ea nu a fost sfinţită şi acceptată de către Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, atunci când Avraam a oferit păsările fără să le despice mai întâi, aceasta a însemnat că a oferit ceva, ce nu a fost scos din posesia lui Satan. Greşeala lui a avut efectul recunoaşterii stăpânirii lui Satan asupra ofrandei.

Porumbelul, care simboliza etapa de formare, a rămas în posesia lui Satan. Drept urmare, Satan a revendicat, de asemenea, berbecul, care simboliza etapa de creştere, şi junca, care simboliza etapa de desăvârşire, care ambele trebuiau împlinite în baza etapei de formare. Deoarece aceasta a avut ca rezultat predarea în mâinile lui Satan a întregii ofrande simbolice, faptul că nu au fost despicate păsările a constituit un păcat.

Să examinam mai departe semnificaţia versetului care descrie că păsările de pradă s-au năpustit asupra corpurilor sacrificate.

Din momentul Căderii primilor strămoşi ai omenirii, Satan i-a pândit mereu pe aceia cu care a lucrat Dumnezeu întru împlinirea Voinţei Lui. Când Cain şi Abel îşi aduceau ofrandele, Satan pândea la uşă. (Geneza 4:7) În povestea lui Noe, corbul care zbura împrejur îl simboliza pe Satan, care căuta o oportunitate pentru a invada familia lui Noe, imediat după potop. (Geneza 8:7)

În mod asemănător, atunci când Avraam aducea ofranda lui simbolică, Satan căuta o oportunitate pentru a acapara jertfa. El a pângărit-o imediat ce a văzut că păsările nu au fost despicate. Biblia descrie aceasta în chipul păsărilor de pradă care s-au năpustit asupra jertfei.

Greşeala lui Avraam în aducerea ofrandei simbolice a cauzat pângărirea ei. Toate condiţiile pe care Dumnezeu intenţiona să le restaureze prin această ofrandă au fost pierdute. Drept consecinţă, descendenţii lui Avraam au trebuit să îndure persecuţii şi robie timp de patru sute de ani în ţinuturile Egiptului. Să studiem acum motivul pentru care s-a petrecut acest lucru.

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi i-a poruncit să aducă ofranda simbolică odată cu împlinirea perioadei de patru sute de ani de separare de Satan. Această perioadă a fost stabilită pentru a restaura prin răscumpărare cele zece generaţii de la Adam la Noe şi perioada de judecată cu potop de patruzeci de zile pierdute în favoarea lui Satan din cauza păcatului lui Ham. De asemenea, aceasta a fost şi o perioadă de răscumpărare necesară pentru a-l stabili pe Avraam ca părinte al credinţei după ce avea să împlinească ofranda simbolică. Atunci când greşeala lui Avraam în ofranda simbolică i-a permis lui Satan să pretindă la ofrandă, perioada de patru sute de ani a fost, de asemenea, pierdută de partea lui Satan. Pentru a recrea la nivel naţional situaţia dinaintea eşecului lui Avraam în aducerea ofrandei simbolice, care era paralelă cu situaţia în care Noe a fost chemat să construiască arca, Dumnezeu a stabilit încă o perioadă de patru sute de ani pentru separare de Satan. În timpul acestei perioade israeliţii au fost sclavi în Egipt. Suferind în această perioadă, israeliţii trebuiau să restaureze – de data aceasta la nivel naţional – situaţiile lui Noe şi Avraam la începutul misiunii lor de părinţi ai credinţei, astfel punând bazele pentru ca Moise să înceapă misiunea sa. Prin urmare, această perioadă de sclavie a reprezentat atât pedepsirea israeliţilor pentru greşeala lui Avraam, cât şi timpul în care ei au stabilit fundamentul pentru ruperea legăturilor cu Satan şi începerea unei providenţe noi a lui Dumnezeu.

Aşa cum a fost explicat mai devreme, Dumnezeu a sperat să împlinească, deodată, providenţa la etapa de formare, creştere şi desăvârşire prin aducerea cu succes a ofrandei simbolice de către Avraam, oferind pe un singur altar cele trei tipuri de sacrificii. Însă, contrar acestui plan, Avraam a eşuat, repetând greşelile trecutului. În consecinţă, providenţa în centru cu el a fost prelungită prin cele trei generaţii ale lui Avraam, Isaac şi Iacov.

3.1.2.2 Avraam îl aduce ofrandă pe Isaac

După ce Avraam a eşuat în aducerea ofrandei simbolice, Dumnezeu i-a poruncit să îşi sacrifice unicul fiu, pe Isaac, aducându-l ardere de tot. (Geneza 22:2) În acest mod, Dumnezeu a început o nouă providenţă cu scopul de a restaura prin răscumpărare eşecul lui Avraam. Potrivit principiului predestinării, atunci când acel sortit de Dumnezeu să împlinească o anumită porţiune a Voinţei Lui nu reuşeşte să îşi îndeplinească responsabilitatea, Dumnezeu nu mai lucrează prin el o a doua oară. Atunci de ce a lucrat Dumnezeu prin Avraam din nou, atunci când i-a cerut acestuia să îl aducă drept ofrandă pe Isaac?

Putem înainta trei motive. În primul rând, numărul trei reprezintă desăvârşirea. (cf. Perioade 2.4) Principiul lui Dumnezeu cere ca atunci când providenţa de stabilire a fundamentului pentru Mesia are loc pentru a treia oară, ea trebuie dusă la împlinire. Prin urmare, providenţa lui Dumnezeu de stabilire a fundamentului pentru Mesia, care a început în familia lui Adam, ca prima providenţă şi apoi a continuat în familia lui Noe, ca a doua providenţă, trebuia să fie desăvârşită în familia lui Avraam, care reprezenta cea de-a treia providenţă. Din acest motiv, lui Avraam i-a fost oferită posibilitatea de a îndeplini o condiţie de răscumpărare, deşi la un preţ mai mare, prin aceasta realizând restaurarea simbolică a tot ceea ce pierduse el atunci când eşuase în ofranda simbolică anterioară. Această condiţie mai mare de răscumpărare, consta în sacrificarea fiului său Isaac.

În al doilea rând, aşa cum a fost explicat mai devreme, când îşi aducea ofranda, Avraam se afla în poziţia lui Adam. Satan îi atacase atât pe Adam cât şi pe fiul său, Cain, pângărind familia în decursul a două generaţii. Prin urmare, potrivit principiului restaurării prin răscumpărare, Dumnezeu a putut lucra pentru a-l lua înapoi pe Avraam şi pe fiul său, Isaac, în decursul a două generaţii.

În alt treilea rând, am învăţat că Noe a putut aduce el însuşi ofranda simbolică reprezentată prin arcă, chiar dacă se afla în aceeaşi poziţie ca şi Adam care nu a putut face sacrificiul în mod direct. Aceasta a fost posibil, deoarece el stătea pe baza meritului lui Abel, care a demonstrat o inimă credincioasă atunci când a adus cu succes ofranda simbolică. Când a fost chemat de Dumnezeu, Avraam stătea pe baza meritului lui Abel, care aduse cu succes ofranda simbolică, la etapa de formare, şi pe baza meritului lui Noe, care aduse cu succes ofranda simbolică la etapa de creştere. Pe baza acestui fundament dublu, Avraam trebuia să aducă ofranda simbolică la etapa de desăvârşire. Prin urmare, chiar dacă Avraam a eşuat, Dumnezeu l-a putut ridica şi i-a dat încă o şansa de a aduce o ofrandă pe baza meritului acumulat al inimilor credincioase ale lui Abel şi Noe.

Înainte de a-l putea oferi pe Isaac ca sacrificiu, Avraam trebuia să dea dovadă încă odată de credinţă adevărată repetând condiţia simbolică de răscumpărare pentru restaurarea familiei lui Adam, aşa cum o făcuse atunci când a trebuit să aducă ofranda simbolică. Din acest motiv, Avraam a aşezat-o încă o dată pe Sara în poziţia de soră a lui şi a lăsat-o să fie luată de către un rege, care de data aceasta a fost Abimelech din Gerar. După ce ea a devenit soţia regelui, Avraam a luat-o înapoi. De data aceasta Avraam a luat cu el şi sclavi, care simbolizau umanitatea, şi bogăţii care simbolizau lumea naturală. (Geneza 20:1-18)

În ce mod l-a adus Avraam pe Isaac ca ofrandă? „Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: "Avraame, Avraame!" Răspuns-a acesta: "Iată-mă!" Iar îngerul a zis: "Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău". .” (Geneza 22:9-12)

Credinţa lui Avraam era absolută. Fiind supus poruncii Domnului, el era gata să îl omoare pe Isaac, unicul său fiu, cu intenţia de a-l sacrifica ca ardere de tot. Dumnezeu a intervenit în acel moment şi i-a spus lui Avraam să nu ucidă băiatul. Zelul lui Avraam pentru a face Voia Domnului şi acţiunile lui ferme, înfăptuite cu absolută credinţă, ascultare şi loialitate l-au ridicat în poziţia în care el deja l-ar fi ucis pe Isaac. De aceea, el l-a separat în întregime pe Isaac de Satan. Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să nu îl ucidă pe Isaac, deoarece Isaac, care tăiase toate legăturile cu Satan, era acum de partea lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să înţelegem că atunci când Dumnezeu a spus, „acum ştiu …” El a revelat atât reproşul Lui către Avraam pentru eşecul anterior în aducerea ofrandei simbolice, cât şi bucuria Sa de la sacrificarea reuşită a lui Isaac.

Deoarece Avraam l-a adus cu succes ofrandă pe Isaac, providenţa de restaurare în familia lui Avraam a putut fi continuată de Isaac.

Avraam a avut nevoie de trei zile pentru a ajunge pe Muntele Moria în locul unde trebuia să-l sacrifice pe fiul său Isaac ca ardere de tot. Această perioadă de trei zile pentru purificarea lui Isaac avea scopul de a începe un nou curs al providenţei. Prin urmare, era necesară o perioadă de trei zile pentru separarea de Satan la începutul unei noi providenţe. Putem găsi multe exemple de astfel de perioade în cadrul istoriei providenţei. Atunci când Iacov s-a pornit din Haran cu familia sa, pentru a începe calea familială de restaurare a Canaanului, a existat o perioadă de trei zile de separare de Satan. (Geneza 31:20-22) Moise, de asemenea, i-a condus pe israeliţi printr-o perioadă de trei zile de separare de Satan în timp ce părăseau Egiptul pentru a începe calea naţională de restaurare a Canaanului. (Exodul 8:27) Atunci când Isus a început calea spirituală de restaurare a Canaanului la nivel mondial, el a petrecut trei zile în mormânt pentru a înfăptui separarea de Satan.

3.1.2.3 Poziţia lui Isaac şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de ofranda lui simbolică

S-a explicat mai devreme că, deşi ofranda simbolică a lui Avraam s-a sfârşit cu eşec, rămaseră careva baze în Principiu pentru ca fundamentul pentru Mesia să fie stabilit în centru cu Avraam. Însă, dat fiind că a eşuat în îndeplinirea responsabilităţii, Avraam nu era calificat să repete el însuşi ofranda simbolică. (Predestinare 3) Dumnezeu a trebuit să găsească cumva o cale de a considera că Avraam ca şi cum nu ar fi eşuat în ofranda simbolică sau nu ar fi cauzat prelungirea providenţei. Pentru a obţine acest lucru, Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să îl sacrifice pe fiul său Isaac ca ardere de tot.

Dumnezeu îi promisese mai devreme lui Avraam că El va ridica poporul ales din descendenta lui Isaac, spunând: „Şi îndată s-a făcut cuvântul Domnului către el şi a zis: "… cel ce va răsări din coapsele tale, acela te va moşteni!" Apoi l-a scos afară şi i-a zis: "Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!" Şi a adăugat: "Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!" .” (Geneza 15:4-5) Fiind gata să-şi ucidă fiul, cu care-l binecuvântase Dumnezeu, Avraam a demonstrat o credinţă supremă faţă de Ceruri. Acest act de credinţă era echivalent cu faptul că Avraam s-a omorât pe sine – acel care fusese pângărit de către Satan din cauza eşecului lui anterior în aducerea ofrandei simbolice. Prin urmare, atunci când Dumnezeu l-a salvat pe Isaac de la moarte, Avraam, de asemenea, a fost readus la viaţă, eliberat fiind de toate legăturile cu care-l ferecase Satan, atunci când ofranda lui simbolică fusese pângărită. Mai mult, Avraam şi Isaac au atins o unitate inseparabilă în devotamentul lor faţă de Voinţa lui Dumnezeu.

Deşi Isaac şi Avraam erau două persoane diferite, atunci când Dumnezeu i-a readus la viaţă, în ochii Lui ei au devenit ca o singură persoană. Chiar dacă providenţa prin Avraam a eşuat şi a fost prelungită prin Isaac, atâta timp cât Isaac se bucura de succes, victoria sa devenea şi victoria lui Avraam. De aceea, Dumnezeu putea să îl trateze pe Avraam ca şi cum acesta nu ar fi eşuat şi providenţa nu s-ar fi prelungit.

Nu este clar ce vârstă avea Isaac atunci când Avraam l-a oferit pe băiat ca sacrificiu. El era însă destul de mare ca să ducă lemnele pentru sacrificiu, (Geneza 22:6) iar când a văzut că nu există nici un miel pentru ofrandă, a întrebat de tatăl său despre aceasta. (Geneza 22:7) Se vede că Issac era destul de matur pentru a înţelege intenţiile tatălui său. Putem deduce că el şi-a ajutat tatăl, chiar dacă ştia că tatăl său era pe cale să îl ofere pe el drept sacrificiu.

Dacă Isaac s-ar fi opus încercării tatălui său de a-l aduce ofrandă, în mod sigur Dumnezeu nu ar fi acceptat ofranda. De fapt, Isaac a dat dovadă de o credinţă la fel de mare ca cea a lui Avraam. Împreună, credinţa lor a făcut ofranda reuşită şi Satan în nici un mod nu şi-a mai putut păstra stăpânirea asupra lor. Pentru a aduce ofranda, Isaac şi Avraam au trecut printr-un proces de moarte şi înviere. Drept rezultat, au fost obţinute două lucruri. În primul rând, Avraam a reuşit să se separe de Satan, care îl invadase din cauza greşelii lui în aducerea ofrandei simbolice. El a restaurat prin răscumpărare poziţia pe care o ocupase înainte de a comite greşeala şi din această poziţie restaurată a transmis misiunea sa providenţială lui Isaac. În al doilea rând, supunându-se cu credinţă Voinţei lui Dumnezeu, Isaac a moştenit misiunea divină de la Avraam şi a demonstrat credinţa care l-a calificat să aducă ofranda simbolică.

După ce misiunea divină a trecut de la Avraam la Isaac, Avraam a sacrificat berbecul dat de Dumnezeu în locul lui Isaac: „Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său. ” (Geneza 22:13) De fapt, aceasta reprezentă ofranda simbolică prin care Isaac a restaurat fundamentul credinţei.

Dat fiind că Isaac a dus lemnele pentru ofrandă, putem afirma că el a participat la sacrificarea berbecului. Astfel, chiar dacă stă scris că Avraam a adus ofranda simbolică, din punct de vedere providenţial, Isaac, care s-a unit cu Avraam şi a preluat misiunea acestuia, s-a bucurat de aceeaşi încredere pentru ofrandă. Prin urmare, Isaac, care a moştenit misiunea lui Avraam, a adus ofranda simbolică şi a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei.

3.2 Fundamentul substanţial

Astfel Isaac a devenit figura centrală în restaurarea fundamentului credinţei în locul lui Avraam. El a stabilit fundamentul credinţei aducând berbecul drept ofrandă simbolică într-un mod acceptat de Dumnezeu. Pentru a stabili fundamentul pentru Mesia în familia lui Isaac, urma să fie stabilit şi fundamentul substanţial. Din acest motiv, fiii lui Isaac, Isav şi Iacov, trebuiau plasaţi în poziţii separate, cele de Cain şi Abel. Aducând ofranda substanţială, ei erau responsabili de îndeplinirea condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi de stabilire a fundamentului substanţial.

Dacă Avraam nu ar fi eşuat în aducerea ofrandei simbolice, Isaac şi fratele său Ismail ar fi ocupat poziţiile lui Abel şi Cain. Ei ar fi fost responsabili de îndeplinirea condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, condiţie pe care Cain şi Abel nu au reuşit să o realizeze. Totuşi, deoarece Avraam nu a reuşi să aducă ofranda, Dumnezeu l-a stabilit pe Isaac în poziţia lui Avraam, iar pe Isav şi Iacov în poziţiile menite iniţial pentru Ismail şi Isaac. Din momentul acela ţinea de responsabilitatea lui Isav şi Iacov să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Cu scopul de a aduce ofranda substanţială, Isav şi Iacov ocupau faţă de tatăl lor Isaac aceleaşi poziţii pe care le ocupau Cain si Abel faţă de Adam şi la fel Sem şi Ham faţă de Noe.

Fiul mai mare al lui Isaac, Isav reprezenta prima ofrandă simbolică a lui Avraam pângărită de Satan, pe când cel de al doilea fiu, Iacov, reprezenta sacrificarea lui Isaac prin care a fost separat Satan. Mai mult, Isav a preluat rolul lui Cain, ca reprezentant al răului, în timp ce Iacov, se afla în poziţia lui Abel, ca reprezentant al binelui. Deoarece se aflau în aceste poziţii contrare, Isav şi Iacov au început să se lupte unul cu celălalt încă în pântecul mamei lor (Geneza 25:22-23). Chiar şi atunci Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Isav, (Romani 9:11-13) însă aceasta a avut la bază un motiv providenţial: ei trebuiau să restaureze prin răscumpărare greşelile pe care le-au comis Cain şi Abel când au adus ofranda lor.

Totuşi, înainte ca Isav şi Iacov să poată îndeplini condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi să aducă ofranda substanţială, mai întâi Iacov trebuia să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru a restaura poziţia lui Abel. Într-un cuvânt, Iacov a avut următoarele misiuni: mai întâi el trebuia să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru restaurarea poziţiei lui Abel, figura centrală a ofrandei substanţiale. Apoi el trebuia să aducă ofranda substanţială. În cele din urmă, aşa cum va fi discutat şi în capitolul următor, Iacov va intra în Egipt pentru a începe calea de răscumpărare de patru sute de ani, cerută de la descendenţii săi din cauza greşelii lui Avraam în aducerea ofrandei simbolice. Iacov a îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru restaurarea poziţiei lui Abel în următorul mod.

Mai întâi, Iacov a obţinut victorie în lupta pentru restaurarea la nivel individual a dreptului de întâi-născut al fiului mai mare. Deoarece Satan pusese stăpânire pe universul creat de Dumnezeu, Satan şi-a asumat poziţia de fiu mai mare. Dumnezeu însă a fost nevoit să rămână în poziţia celui de al doilea fiu, din care a trebuit să lucreze croindu-şi calea spre restaurarea dreptului de întâi-născut. Din acest motiv, Dumnezeu îl favoriza pe cel de al doilea fiu, şi îl defavoriza de primul fiu născut, ca în cazul lui Isav sau Iacov: „…am iubit numai pe Iacov, …şi pe Isav l-am urât.” (Maleahi 1:2) Iacov, ca cel de al doilea fiu care avea responsabilitatea de a restaura dreptul de întâi-născut , l-a obţinut într-un mod ingenios de la Isav în schimbul unei bucăţi de pâine şi a unei fierturi de linte. (Geneza 25:29-34) Dat fiind că Iacov preţuia foarte mult dreptul de întâi-născut şi a muncit pentru a-l recâştiga de la fratele său, Dumnezeu a făcut aşa ca Isaac să îl binecuvânteze. (Geneza 27:27-29) Şi dimpotrivă, Dumnezeu nu l-a binecuvântat pe Isav, deoarece acesta s-a gândit prea puţin la dreptul său de întâi-născut, încât l-a vândut pentru o bucată de pâine şi o fiertură de linte.

În al doilea rând, Iacov a mers în Haranul care reprezenta lumea satanică. După ce a suferit o muncă istovitoare timp de douăzeci şi unu de ani, el l-a învins pe Laban în lupta pentru restaurarea dreptului de întâi-născut, câştigând familia şi avuţia ca moştenire ce i se cuvenea pe drept. După obţinerea acestei victorii, Iacov s-a întors în Canaan.

În al treilea rând, în drumul său înapoi spre Canaan, pământul binecuvântării promis de Dumnezeu, Iacov a triumfat în lupta cu un înger la trecerea prin râul Iaboc, restaurând astfel stăpânirea asupra îngerilor într-o luptă substanţială. Prin aceste trei victorii, Iacov a restaurat prin răscumpărare poziţia lui Abel. Prin urmare, Iacov a devenit figura centrală a ofrandei substanţiale.

Isav şi Iacov în felul acesta au asigurat poziţiile pe care le-au ocupat Cain şi Abel în momentul în care Dumnezeu a acceptat ofranda lui Abel. Prin urmare, pentru ca Iacov şi Isav să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, Isav trebuia să îl iubească pe Iacov, să îl respecte ca mijlocitor între el şi Dumnezeu, să se supună ascultător direcţiunilor lui Iacov şi, în cele din urmă, să înmulţească bunătatea moştenind binele de la acel care purta binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu adevărat, atunci când Iacov s-a reîntors în Canaan împreună cu familia şi cu avuţia sa, după ce îndurase douăzeci şi unu de ani de greutăţi în Haran, el i-a mişcat inima lui Isav pentru a depăşi ostilitatea lui din trecut: „Iacov a ridicat ochii, şi s-a uitat; şi iată că Isav venea cu patru sute de oameni. Atunci a împărţit copiii între Lea, Rahela şi cele două roabe. A pus în frunte roabele cu copiii lor, apoi pe Lea cu copiii ei, şi la urmă pe Rahela cu Iosif. El însuşi a trecut înaintea lor şi s-a aruncat cu faţa la pământ de şapte ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. Isav a alergat înaintea lui, l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz, şi l-a sărutat. Şi au plâns.” (Geneza 33:1-4) Atunci când Isav şi-a desfăcut braţele şi l-a primit cu dragoste pe Iacov, ei au îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Pentru prima dată, fundamentul substanţial a fost stabilit cu succes. Când Isav şi Iacov au adus cu succes ofranda substanţială, ei au restaurat prin răscumpărare eşecurile anterioare în aducerea ofrandelor substanţiale: eşecurile lui Abel şi Cain în familia lui Adam şi pe cele ale lui Ham şi Sem în familia lui Noe.

Victoria lor în cadrul providenţei centrate pe Avraam a restaurat, de asemenea, prin răscumpărare, pe orizontală într-o singură familie, calea verticală îndelungată a istoriei în decursul căreia Dumnezeu a lucrat pentru a restaura fundamentul substanţial.

Isav se afla în poziţia de a-i fi fost antipatic lui Dumnezeu încă pe când se afla în pântecul mamei sale, (Romani 9:11-13) numai de aceea că lui îi fusese atribuit rolul de Cain, care se afla de partea lui Satan, cu scopul de a stabili o condiţie de răscumpărare în providenţa de restaurare. Odată ce i s-ar fi supus lui Iacov şi şi-ar fi îndeplinit partea sa de responsabilitate, Isav s-ar fi aflat în poziţia lui Cain restaurat şi în sfârşit ar fi fost capabil să primească dragostea lui Dumnezeu.

3.3 Fundamentul pentru Mesia

Lucrarea lui Dumnezeu de stabilire a fundamentului pentru Mesia, pe care El a încercat mai întâi să-l stabilească în familia lui Adam, a trebuit să fie prelungită de trei ori, din cauză că figurile centrale ale providenţei de restaurare nu şi-au putut îndeplini partea lor de responsabilitate. Cea de a treia încercare a fost în timpul lui Avraam, însă chiar şi aceasta a fost prelungită atunci când el a eşuat în aducerea ofrandei simbolice. Isaac împreună cu familia sa au moştenit Voinţa lui Dumnezeu şi au stabilit fundamentul credinţei şi fundamentul substanţial. În sfârşit, fundamentul pentru Mesia a fost stabilit. Ne-am fi putut aştepta ca Mesia să vină pe pământ în timpul acela.

Cu toate acestea, fundamentul pentru Mesia necesită şi un mediu social care să corespundă venirii lui.

Fundamentul pentru Mesia trebuie să dea posibilitatea acestei lumi satanice să fie transformată în Împărăţia lui Dumnezeu condusă de Mesia. În cadrul providenţei din familia lui Adam şi a lui Noe, nu existau alte familii care să fi putut corupe sau ataca familia centrală. Dacă vreuna dintre aceste familii ar fi stabilit fundamentul pentru Mesia la nivelul familiei, Mesia ar fi putut veni fără a întâlni opoziţie. Totuşi, în timpul lui Avraam, oamenii decăzuţi construiseră deja naţiuni satanice care puteau supune cu uşurinţă familia lui Avraam. Astfel, chiar dacă fundamentul pentru Mesia a fost stabilit în acel timp, el era un fundament limitat, la nivelul familiei. Mesia nu putea veni în siguranţă pe acel fundament. Era necesar fundamentul unui stat suveran, care să poată ţine piept naţiunilor lumii satanice. O astfel de protecţie ar fi fost necesară chiar dacă Avraam nu ar fi eşuat în ofranda simbolică, ci ar fi reuşit, împreună cu fiii săi Isaac şi Ismael, în aducerea ofrandei substanţiale întru stabilirea fundamentului pentru Mesia. Totuşi, Mesia nu ar fi putut veni în siguranţă, până când urmaşii lui Avraam nu s-ar fi înmulţit în Canaan şi nu ar fi stabilit fundamentul naţional pentru Mesia. De aceea, cu toate că descendenţii lui Isaac stabiliseră fundamentul familial pentru Mesia, ei vor trebui să îşi părăsească tărâmul natal şi să sufere într-o ţară străină timp de patru sute de ani ca pedeapsă pentru greşeala lui Avraam. În ciuda suferinţelor îndurate în Egipt, ei vor prospera şi se vor consolida ca popor; apoi se vor întoarce în Canaan şi vor construi fundamentul naţional pentru Mesia, ca o naţiune suverană pregătită pentru Mesia şi lucrarea sa. (cf. Moise si Isus 2.2.3.3)

Pe umerii urmaşilor lui Avraam a fost pusă o cale a răscumpărării, din cauza greşelii acestuia în aducerea ofrandei simbolice. Iacov era acel ce trebuia să înceapă această cale a răscumpărării, şi nu Isaac. Cu adevărat, acel care duce pe umeri povara cea mai mare urmând calea răscumpărării este persoana de tip Abel, care serveşte drept figură centrală a ofrandei substanţiale. Abel în familia lui Adam, Ham în familia lui Noe, Isaac în familia lui Avraam, şi Iacov în familia lui Isaac au purtat povara cea mai mare urmând căile de răscumpărare stabilite pentru familiile lor. Din rândul lor, Iacov a fost singura figură de tip Abel care a stat pe fundamentul pentru Mesia. Prin urmare, calea separării de Satan străbătută de Iacov, va servi drept cale model pe care o va urma Mesia la venirea lui. (cf. Moise si Isus 1)

Familia lui Iacov stătea pe fundamentul pentru Mesia care fusese împlinit în familia lui Isaac. Moştenind poziţia familiei lui Isaac, ei s-au apucat de împlinirea providenţei încredinţate lui Avraam, asumându-şi responsabilitatea pentru păcatul lui Avraam şi pornind pe calea celor patru sute de ani de răscumpărare.

În familia lui Isaac Iacov era acel care se afla în poziţia lui Abel şi care a urmat întreaga cale a răscumpărării. În familia lui Iacov, Iosif, fiul Rahelei – soţia lui Iacov de partea lui Dumnezeu - a fost acel care, intrând în Egipt şi urmând calea de răscumpărare, a asigurat poziţia lui Abel. După ce a fost vândut ca sclav de către fraţii săi şi adus în Egipt, Iosif s-a ridicat până la rangul de prim-ministru al Egiptului, la vârsta de treizeci de ani. El a fost martorul împlinirii profeţiei pe care i-o dăduse Dumnezeu în visele sale din copilărie. (Geneza 37:5-11) Mai întâi, fraţii vitregi ai lui Iosif născuţi de Lia – soţia lui Iacov de partea lui Satan – au intrat în Egipt şi i s-au supus. Mai târziu, toţi copiii lui Iacov au intrat în Egipt aducându-l, în cele din urmă, acolo şi pe tatăl lor. Astfel, familia lui Iacov a început calea de răscumpărare pentru crearea unei naţiuni care într-o bună zi îl va primi pe Mesia.

Iacov, ca figură centrală care a stabilit fundamentul pentru Mesia în familia lui Isaac, era responsabil să poarte pe umerii săi păcatul lui Avraam. De asemenea, el era responsabil de iniţierea unei căi de răscumpărare pentru a împlini la nivel naţional Voinţa care îi fusese încredinţată lui Isaac. De aceea, la fel ca şi în cazul lui Avraam şi Isaac, în ceea ce privea Voinţa Lui, Dumnezeu i-a considerat pe Avraam, Isaac şi Iacov drept aceeaşi persoană, chiar dacă ei erau trei persoane diferite. Astfel, succesul lui Iacov a însemnat şi succesul lui Isaac, iar succesul lui Isaac a însemnat succesul lui Avraam. Providenţa de restaurare centrată pe Avraam, deşi s-a prelungit prin Isaac şi Iacov, a ajuns să fie considerată de către Dumnezeu ca fiind împlinită doar în generaţia lui Avraam, fără vreo amânare. Stă scris, „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exodul 3:6) Acest verset indică faptul că, deşi ei erau trei generaţii, Dumnezeu i-a considerat drept o singură generaţie pe aceşti strămoşi care împreună au împlinit Voinţa Lui.

Dumnezeu intenţiona să împlinească scopul providenţei Lui prin stabilirea fundamentului naţional pentru Mesia şi prin trimiterea lui Mesia acelei naţiuni pregătite. Pentru a realiza aceasta, Dumnezeu a trimis familia lui Iacov în Egipt, în lumea satanică, unde ei urmau să îndure sclavia timp de patru sute de ani. Apoi, precum îi fusese promis lui Avraam, Dumnezeu îi va ridica ca popor ales şi îi va aduce înapoi în Canaan.

Fundamentul pentru Mesia stabilit în familia lui Isaac a devenit baza pe care a început calea de răscumpărare pentru stabilirea fundamentului naţional pentru Mesia. Perioada de două sute de ani de la Adam până la Avraam reprezenta, de fapt, perioada în care s-au pus bazele pentru ca această providenţă naţională să înceapă în epoca următoare.

În concluzie, Iacov a obţinut victorie în asumarea responsabilităţii pentru calea de răscumpărare a greşelii lui Avraam. Folosindu-şi înţelepciunea de dragul Voinţei lui Dumnezeu, Iacov a triumfat la nivel individual în lupta sa cu Isav pentru câştigarea dreptului de întâi-născut. El a intrat în Haran şi la nivelul familiei a triumfat în lupta de douăzeci şi unu de ani cu unchiul său Laban pentru a câştiga dreptul de întâi-născut. Când se întorcea înapoi din Haran în Canaan, Iacov a ieşit învingător din lupta cu îngerul. El a fost primul om decăzut care a îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru restaurarea stăpânirii asupra îngerului. Prin urmare, el a primit numele de „Israel,” (Geneza 32:28) care semnifica faptul că el a stabilit modelul şi a pus temelia pe care urma să fie stabilit poporul ales.

După ce s-a întors în Canaan cu aceste victorii, Iacov a cucerit inima lui Isav, şi împreună ei au îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Astfel Iacov a împlinit în mod victorios calea model de supunere a lui Satan. Moise, Isus, şi chiar poporul lui Israel vor urma această cale după modelul stabilit de Iacov. Istoria Israelului poate servi drept o bună sursă de inspiraţie istorică pentru a înţelege calea de a-l aduce pe Satan la supunere la nivel naţional. Din acest motiv, ea este esenţială în studierea providenţei de restaurare.

3.4 Câteva învăţăminte din calea lui Avraam

În primul rând, calea lui Avraam ne demonstrează că predestinarea lui Dumnezeu cu privire la modalitatea prin care este împlinită Voinţa Sa este condiţională. Providenţa de restaurare nu poate fi împlinită numai cu puterea lui Dumnezeu; ea poate fi împlinită doar în îmbinare cu partea de responsabilitate a omului. Astfel, cu toate că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam cu scopul de a împlini providenţa de restaurare, atunci când acesta nu a reuşit să-şi ducă la sfârşit responsabilitatea, Voinţa lui Dumnezeu nu a fost realizată.

În al doilea rând, calea lui Avraam ne demonstrează că predestinarea lui Dumnezeu cu privire la oameni este condiţională. Deşi Dumnezeu a predestinat ca Avraam să fie părintele credinţei prin aducerea cu succes a ofrandei, atunci când el nu şi-a putut îndeplini responsabilitatea, această misiune a fost preluată de către Isaac şi Iacov.

În cel de al treilea rând, calea lui Avraam ne arată că atunci când oamenii nu reuşesc în împlinirea responsabilităţii lor, realizarea Voinţei lui Dumnezeu este întotdeauna amânată, iar restaurarea ei necesită îndeplinirea unei condiţii mai mari de răscumpărare. În cazul lui Avraam, Voinţa lui Dumnezeu trebuia să fie împlinită prin simpla sacrificare a animalelor; însă, din cauza eşecului acestuia, ea a trebuit să fie realizată prin aducerea fiului iubit, Isaac, ca ofrandă şi urma să fie desăvârşită prin intermediul lui Isaac şi Iacov.

În al patrulea rând, tăierea de către Avraam a animalelor sacrificate în două, ne oferă o lecţie despre aceea că fiecare dintre noi trebuie să ne divizăm eul propriu ca pe o ofrandă pentru a separa binele de rău. O viaţă de credinţă înseamnă să ocupăm poziţia unei ofrande. Numai prin separarea binelui de rău în interiorul nostru putem deveni ofrande vii plăcute lui Dumnezeu. Noi trebuie în mod constant să separăm binele de rău în interiorul nostru, potrivit standardului Voinţei lui Dumnezeu. Dacă neglijăm acest lucru, este stabilită o condiţie pentru ca Satan să invadeze.