Secţiunea 1. Rădăcina păcatului

Până acum nimeni nu a fost capabil să dezvăluie care este rădăcina păcatului ce zace adânc în interiorul omului şi-l împinge fără încetare pe calea răului. Doar Creştinii cred, în baza Bibliei, într-un mod vag, că rădăcina păcatului a devenit acţiunea strămoşilor omenirii – Adam şi Eva – de a mânca fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Unii credincioşi cred întocmai precum este scris, că fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă fructul unui pom, în timp ce alţii cred că acesta reprezintă un simbol, precum multe alte lucruri în Biblie sunt scrie în simboluri şi pilde. Viziunile lor diferă şi fiecare nu dă decât o explicaţie trivială, însă până în prezent nu a fost dată o explicaţie deplină la acest subiect.

1.1 Pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului

Până-n prezent mulţi creştini au considerat că fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care au mâncat Adam şi Eva a fost fructul unui pom, precum este scris. Atunci din ce motiv Dumnezeu – Părintele omenirii – ar fi făcut un fruct care putea cauza căderea copiilor Săi, dacă aceştia ar fi gustat din el, şi de ce l-ar fi făcut plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit (Fac. 3:6), plasându-l într-un loc uşor accesibil?

Isus a spus: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Mat. 15:11) Mai mult decât atât, cum ar fi putut ceva comestibil să conducă la căderea omului? Pe de o parte, păcatul originar al omenirii se trage de la strămoşi, dar cum este oare cu putinţă ca un lucru mâncat să devină premisă pentru transmiterea păcatului originar?

De vreme ce singura cale prin care se poate moşteni ceva este prin descendenţă, reiese că consecinţele unui lucru mâncat nu pot fi transmise prin ereditate urmaşilor. Mai există şi credincioşi care cred că Dumnezeu a creat rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, poruncindu-le lui Adam şi Evei să nu mănânce din el, pentru a le încerca ascultarea de cuvântul Său. Însă este imposibil ca Dumnezeul iubirii să fi pus oamenii la încercare într-un mod atât de crud, care ar fi adus la moartea acestora.

Adam şi Eva ştiau că vor muri în momentul în care vor mânca din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, după cum le-a spus Dumnezeu. Cu toate acestea, au mâncat. Adam şi Eva nu sufereau de foame. Ei nu şi-ar fi riscat viaţa pentru ceva de mâncare, încălcând cuvântul deosebit de strict al lui Dumnezeu. Prin urmare, rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului nu este unul material, ci este cu siguranţă altceva, care le-a provocat un stimul atât de puternic, încât erau gata să se dezică şi de viaţă. Cu alte cuvinte, dacă rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului nu este unul material, atunci trebuie să fie un simbol, reprezentând altceva. Este adevărat că multe lucruri în Biblie sunt scrise sub formă de simboluri sau pilde; atunci, de ce să credem cu încăpăţânare literalmente ceea ce este scris despre rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului? Ar fi mai bine să renunţăm la aşa o atitudine îngustă şi învechită în credinţă.

Pentru a afla ce reprezintă fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului, să analizăm mai întâi pomul vieţii care se afla lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului în grădina Edenului (Fac. 2:9). Când vom înţelege semnificaţia pomului vieţii, vom putea înţelege şi semnificaţia pomului cunoştinţei binelui şi răului.

1.1.1 Pomul vieţii

Conform Bibliei, speranţa oamenilor decăzuţi este să se apropie sau să obţină pomul vieţii: „Aşteptarea prea îndelungată îmbolnăveşte inima, iar dorinţa împlinită este pom al vieţii.” (Pild. 13:12) Astfel, evreii din era Vechiului Testament visau la pomul vieţii, precum şi toţi creştinii din timpurile lui Isus şi până în zilele noastre speră să se apropie şi să aibă parte de pomul vieţii: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apoc. 22:14) De vreme ce speranţa cea mai mare a omenirii o constituie pomul vieţii, putem presupune că speranţa lui Adam era, de asemenea, pomul vieţii.

Este scris că atunci când Adam a căzut, Dumnezeu i-a închis calea spre pomul vieţii, plasând un heruvim cu sabie de flacără să păzească drumul (Fac. 3:24). De aici putem încă o dată deduce că speranţa lui Adam până la cădere era pomul vieţii. Adam a fost izgonit din grădina Edenului fără a-şi fi realizat visul – pomul vieţii. Din acel moment, pomul vieţii a rămas un vis neîmplinit pentru oamenii decăzuţi.

La ce visa Adam cât era imatur, în perioada când creştea spre perfecţiune? Cu siguranţă el visa să devină o persoană care va împlini idealul creaţiei lui Dumnezeu, crescând spre perfecţiune, fără să cadă în păcat. Pomul vieţii simbolizează, de fapt, omul care a realizat idealul creaţiei. Adam desăvârşit urma să devină acest om ideal. Astfel, pomul vieţii îl simbolizează pe Adam desăvârşit.

Dacă Adam nu ar fi căzut, dar ar fi realizat pomul vieţii, atunci toţi urmaşii lui ar fi putut realiza şi ei pomul vieţii. Ei ar fi construit Împărăţia Cerurilor în cer şi pe pământ. Însă Adam a căzut şi Dumnezeu i-a închis calea spre pom cu o sabie de flăcări. De atunci, în pofida oricăror eforturi ale oamenilor decăzuţi de a restaura idealul creaţiei, pomul vieţii a rămas a fi un vis irealizabil. Împovăraţi de păcatul originar, oamenii decăzuţi nu sunt capabili doar prin propriile eforturi să realizeze idealul creaţiei şi să devină pomi ai vieţii. Pentru realizarea acestui ideal pe pământ trebuie să vină un om care va realiza idealul creaţiei ca pom al vieţii. Apoi întreaga omenire trebuie să fie altoită cu el, devenind una cu el, după cum este scris în Rom. 11:17. Isus este omul care a venit ca pom al vieţii. Astfel, conform celor scrise în Pilde 13:12, pomul vieţii la care sperau credincioşii din era Vechiului Testament era anume Isus.

Din momentul în care Dumnezeu a închis calea lui Adam spre pomul vieţii păzindu-l cu săbiile de flacără, după cum este descris în Fac. 3:24, fără ca ele să fie înlăturate, era imposibil să te apropii de pom. După cum este scris în Fapte 2:3-4, în ziua Cincizecimii li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei; şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. Acest eveniment a marcat eliberarea căii şi înlăturarea săbiilor de flacără, reprezentate prin ivirea limbilor de foc înaintea apariţiei Duhului Sfânt. Aşa a fost deschisă calea pentru ca întreaga omenire să se apropie de Isus – pomul vieţii – şi să fie altoită cu el.

Cu toate acestea, creştinii au fost altoiţi cu Isus numai spiritual. Iată de ce chiar şi copiii celor mai devotaţi părinţi creştini continuă să moştenească păcatul care trebuie răscumpărat. Nici cei mai credincioşi sfinţi nu s-au putut izbăvi de păcatul originar şi nu au putut decât să-l transmită copiilor lor (Mesia 1).

Din acest motiv Hristos trebuie să revină pe pământ ca pomul vieţii. Altoind din nou omenirea cu sine, el o va izbăvi de păcatul originar. Astfel, creştinii aşteaptă cu nerăbdare pomul vieţii din Apoc. 22:14, care-l simbolizează pe Hristos la Cea de-a Doua Venire.

Scopul providenţei lui Dumnezeu de salvare este de a repara eşecul în realizarea pomului vieţii în Grădina Edenului prin realizarea pomului vieţii pomenit în Apocalipsă. Din cauza căderii, Adam nu a putut împlini idealul primului pom al vieţii (Fac. 2:9). Pentru a salva omenirea decăzută, Isus trebuie să vină ca ultimul pom al vieţii (Apoc. 22:14). Din acest motiv Isus este numit „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15:45).

1.1.2 Pomul cunoştinţei binelui şi răului

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam pentru a fi singur; El a creat-o şi pe Eva pentru a fi soţia lui Adam. Precum în Grădina Edenului exista pomul care simboliza bărbatul perfect, trebuia să existe şi un pom care să reprezinte femeia, ce a împlinit idealul creaţiei. Pomul cunoştinţei binelui şi răului, care se afla lângă pomul vieţii (Fac. 2:9), era pomul care reprezenta femeia ideală ce şi-a împlinit scopul binelui – Eva desăvârşită.

Biblia se referea la Isus, folosind metafora viţei de vie (Ioan 15:5) şi a ramurilor ei (Isa. 11:1; Ier. 23:5). În mod asemănător, pentru a ne da o idee despre secretul căderii omului, Dumnezeu a oferit simbolismul celor doi pomi reprezentându-i pe Adam şi Eva desăvârşiţi.

1.2 Identitatea şarpelui

Citim în Biblie că şarpele a ispitit-o pe Eva să comită păcatul (Fac. 3:4-5). Ce simbolizează acest şarpe? Să studiem adevărata identitate a şarpelui pe baza celor explicate în Facere.

Şarpele descris în Biblie era capabil să discute cu oamenii. El a cauzat căderea în păcat a oamenilor, care sunt fiinţe spirituale. În plus, şarpele ştia care este voia lui Dumnezeu şi că El le interzisese cu stricteţe fiinţelor umane să mănânce din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Aceasta este o dovadă convingătoare a faptului că fiinţa pe care o simboliza şarpele era o fiinţă spirituală.

În Apoc. 12:9 este scris: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satană, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” Acest şarpe străvechi este anume şarpele care a ispitit-o pe Eva în Gradina Edenului. Acest Diavol sau Satan era, cu siguranţă, o fiinţă spirituală, deoarece, înainte de a fi izgonit, trăia în ceruri. Din momentul căderii omului Satan a îndreptat neîncetat inimile oamenilor spre rău. Din moment ce Satan este o fiinţă spirituală, şarpele care îl simbolizează trebuie să reprezinte şi el o fiinţă spirituală. Acest fir al dovezilor biblice confirmă faptul că şarpele care a ispitit-o pe Eva nu era un animal, ci simboliza o fiinţă spirituală.

Apare întrebarea dacă fiinţa spirituală simbolizată de către şarpe a existat înainte de crearea universului, sau a fost creată ca parte a acestuia. Dacă această fiinţă a existat înainte de apariţia universului şi a avut un scop contrar scopului lui Dumnezeu, atunci conflictul dintre bine şi rău ar fi fost inevitabil şi continuu. În cazul dat, providenţa lui Dumnezeu de restaurare ar fi fost în zadar. Mai mult ca atât, monoteismul, care susţine că totul în univers a fost creat de un singur Dumnezeu, nu ar fi avut bază. Ne rămâne să facem concluzia că fiinţa reprezentată de şarpe a fost iniţial creată cu un scop nobil, însă mai târziu a decăzut, devenind Satan.

Care fiinţă spirituală, aparţinând creaţiei lui Dumnezeu, ar fi putut discuta cu oamenii, înţelege voinţa lui Dumnezeu şi trăi în Rai? Care fiinţă ar fi fost capabilă să depăşească limitele spaţiului şi ale timpului pentru a stăpâni sufletul uman, chiar şi după ce a căzut în păcat şi a degradat la poziţia de fiinţă malefică? Numai îngerii sunt înzestraţi cu asemenea caracteristici. Versetul „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat sa fie păziţi spre judecată.” (II Pet. 2:4) sprijină concluzia că şarpele, care a ispitit oamenii şi a păcătuit, este un înger.

Şarpele are limba despicată. Aceasta îl reprezintă pe cineva care vorbeşte lucruri contradictorii cu aceeaşi limbă şi trăieşte o viaţă dublă având o singură inimă. Şarpele, înainte de a-şi devora prada îşi încolăceşte trupul în jurul ei, ceea ce reprezintă o metaforă pentru cineva care îi prinde în capcană pe alţii în folosul propriu. Din aceste motive Biblia l-a asemănat pe îngerul care a ispitit oamenii cu un şarpe.

1.3 Căderea îngerului şi căderea oamenilor

Este clar ca şarpele care i-a ispitit pe oameni să cadă în păcat a fost un înger, şi că acest înger, în momentul în care a păcătuit şi a căzut, a devenit Satan. Să cercetăm acum ce fel de păcat au comis îngerul şi oamenii.

1.3.1 Nelegiuirea comisă de înger

Din cele scrise în Iuda 1:6-7: „Iar îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.” ne putem da seama că îngerul a decăzut ca urmare a unei relaţii sexuale nepermise.

Desfrâul sexual este o nelegiuire care nu poate fi comisa de unul singur. Atunci cu cine a comis îngerul în Grădina Edenului relaţia sexuală interzisă? Pentru a dezvălui acest mister, să examinăm ce fel de păcat au comis oamenii.

1.3.2 Nelegiuirea comisă de oameni

Citim în Fac. 2:25 că înainte de a cădea în păcat Adam şi Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Însă, după cădere, ei s-au ruşinat de goliciunea lor şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte (Fac. 3:7). Dacă ei ar fi comis nelegiuirea de a mânca din fructul unui pom, numit pomul cunoştinţei binelui şi răului, atunci cu siguranţă şi-ar fi acoperit mâinile sau gurile în loc. Stă în natura omului de a-şi ascunde greşelile. Astfel, acoperirea părţilor inferioare arată că acestea, şi nu gurile lor, reprezentau sursa ruşinii lor.

In Iov 31:33 este scris: „Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala făptuită.” Adam şi-a acoperit părţile inferioare după cădere; aceasta indică faptul că pata lui ruşinoasă se afla în ele. Organul sexual al lui Adam şi al Evei au devenit sursa ruşinii lor, deoarece reprezentau instrumentele acţiunii lor păcătoase.

Oare care acţiune şi-ar fi dorit cineva să săvârşească în lumea de până la cădere, chiar ştiind că va muri cu siguranţă? Aceasta nu putea fi altceva decât actul dragostei. Scopul lui Dumnezeu pentru creaţie „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1:28) poate fi împlinit numai prin dragoste. Astfel, din punctul de vedere al scopului lui Dumnezeu pentru creaţie, dragostea ar trebui sa fie actul cel mai preţios şi sfânt. Însă, din cauză că anume actul sexual a fost cauza căderii, oamenii adesea îl privesc cu ruşine şi chiar cu dispreţ. În concluzie, oamenii au decăzut prin intermediul actului sexual ilicit.

1.3.3 Actul sexual ilicit dintre înger şi oameni

Anterior am explicat că un înger a sedus oamenii să decadă şi că atât îngerul, cât şi oamenii au căzut din cauza actului sexual ilicit. Oamenii şi îngerii sunt singurele fiinţe spirituale din univers capabile să aibă relaţii de iubire. Deci, putem deduce că actul sexual ilicit trebuie să fi implicat pe înger şi pe oameni. Isus a spus: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44). Din moment ce Diavolul se identifică prin Satan (Apoc. 12:9), putem afirma că oamenii sunt descendenţii lui Satan, „vechiul şarpe” care a ispitit oamenii.

În ce circumstanţe oamenii au devenit urmaşii îngerului decăzut – Satan? A avut loc o relaţie sexuală ilicită între înger şi primii strămoşi ai omenirii. Întreaga umanitate, ca rod al acestei relaţii, face parte din descendenţa lui Satan. Atunci când Sf. Pavel a scris: „Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Rom. 8:23) El recunoştea faptul că noi, oamenii, descindem din linia de sânge a lui Satan şi nu din cea a lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îi certa pe oameni, numindu-i „pui de vipere” (Mat. 3:7), ceea ce însemnă copii ai lui Satan. Isus le-a spus scribilor şi fariseilor, „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Mat. 23:33). Aceste versete confirmă că suntem urmaşii unei relaţii sexuale ilicite dintre înger şi primii noştri strămoşi. În aceasta constă esenţa căderii omului.

1.4 Fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului

După cum a fost arătat mai devreme, pomul cunoştinţei binelui şi răului o simbolizează pe Eva. Atunci ce reprezintă fructul acestui pom? El reprezintă dragostea Evei. Precum un pom se înmulţeşte prin fructele sale, la fel, Eva urma să dea naştere copiilor vrednici prin dragostea sa divină. Însă ea a născut copii nevrednici prin dragostea sa satanică. Eva a fost creată în stare de imaturitate şi trebuia să atingă maturitatea numai după ce ar fi trecut printr-o perioadă de creştere. Astfel, prin dragostea sa, ea putea să dea fie roade bune, fie rele. Din acest motiv dragostea Evei este simbolizată de fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului, iar Eva este simbolizată de pom.

Ce semnifică mâncarea fructului de pe pomul cunoştinţei binelui şi răului? Atunci când mâncăm ceva, aceasta devine parte din noi. Mâncând fructul binelui, Eva trebuia să primească sângele şi trupul binelui şi să înmulţească o descendenţă a binelui. Însa, ea a mâncat fructul răului, primind dragostea centrată pe Satan. Prin urmare, ea a primit esenţa naturii lui malefice şi a înmulţit-o prin descendenţa malefică din care provine societatea noastră păcătoasă. În mod corespunzător, mâncarea de către Eva a fructului pomului cunoştinţei binelui şi răului denotă că ea a încheiat o relaţie de iubire satanică cu un înger, ceea ce a condus la legătura ei de sânge cu el.

Dumnezeu a blestemat îngerul decăzut, spunând: „Pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!” (Fac. 3:14). „Pe pântecele tău să te târăşti” înseamnă că îngerul urma să devină o fiinţă jalnică, incapabilă să trăiască decent sau să-şi îndeplinească funcţia iniţială. Să „mănânce ţărână” înseamnă că din momentul în care îngerul a fost izgonit din rai (Isa. 14:12, Apoc. 12:9), el a fost lipsit de elementele vieţii date de Dumnezeu. El a trebuit să se întreţină cu ajutorul elementelor malefice, pe care le culegea din lumea păcătoasă în loc.

1.5 Rădăcina păcatului

Am învăţat din elucidarea de mai sus a Bibliei că rădăcina păcatului a constat nu în faptul că primii strămoşi ai omenirii au mâncat dintr-un fruct, dar în faptul că ei au avut o relaţie sexuală ilicită cu un înger (simbolizat printr-un şarpe). În consecinţă, ei nu au putut înmulţi descendenţa vrednică a lui Dumnezeu, ci au înmulţit descendenţa malefică a lui Satan.

Există numeroase dovezi care ne ajută să recunoaştem că rădăcina păcatului se trage din imoralitatea sexuală. Noi ştim că păcatul originar a fost transmis prin descendenţă genealogică de la o generaţie la alta. Aceasta deoarece rădăcina păcatului a fost consolidată de o relaţie sexuală, care uneşte pe cineva prin legături de sânge. În plus, religiile care subliniază necesitatea purificării de păcat privesc adulterul drept un păcat cardinal şi, pentru a-l opri, propovăduiesc castitatea. Acest lucru arată că rădăcina păcatului se găseşte în dorinţele desfrânate. Evreii săvârşeau actul circumciziei ca o condiţie pentru sfinţire. De asemenea, ei s-au calificat ca popor ales al lui Dumnezeu prin scurgerea sângelui, şi asta deoarece rădăcina păcatului zace în acţiunea de a primi, printr-un act păcătos, sângele malefic.

Promiscuitatea sexuală este principala cauză a decăderii numeroşilor eroi, patrioţi şi naţiuni. Chiar şi în cei mai extraordinari oameni rădăcina păcatului – dorinţa sexuală ilicită – este mereu prezentă în suflet, uneori fără ca aceştia s-o conştientizeze. Toate celelalte rele am putea să le eradicăm stabilind coduri morale cu ajutorul religiei, implementând diverse programe educaţionale şi reformând sistemele socio-economice, care stimulează nelegiuirile. Însă nimeni nu este în stare să împiedice năpasta promiscuităţii sexuale care se răspândeşte din ce în ce mai mult din cauză că progresul civilizaţiei face viaţa mai confortabilă şi mai indolentă. De aceea speranţa la o lume ideală rămâne neîmplinită atâta timp cât această cauză a tuturor relelor nu a fost dezrădăcinată. Dar Hristos, la Cea de-a Doua Venire, trebuie să poată rezolva această problemă odată şi pentru totdeauna.