Secţiunea 2. Providenţa de restaurare în familia lui Noe

Cain l-a ucis pe Abel, şi prin aceasta a împiedicat împlinirea providenţei de restaurare în familia lui Adam. Cu toate acestea, Dumnezeu a predestinat în mod absolut realizarea scopului creaţiei, iar Voinţa Lui a rămas neschimbată. Aşadar, pe fundamentul inimii credincioase pe care a demonstrat-o Abel faţă de Ceruri, Dumnezeu l-a ales pe Set în locul lui. (Geneza 4:25) Dintre urmaşii lui Set, Dumnezeu a ales familia lui Noe pentru a înlocui familia lui Adam şi a început un nou capitol în providenţa Sa.

Este scris că Dumnezeu a judecat lumea prin potop: „Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: "Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.” (Geneza 6:13) Acest lucru ne arată că timpul lui Noe reprezenta Ultimele Zile. Dumnezeu intenţiona să realizeze scopul creaţiei după judecata prin potop, trimiţându-l pe Mesia pe fundamentul stabilit de familia lui Noe. Din acest motiv, familia lui Noe era responsabilă să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru restaurarea fundamentului credinţei, iar mai apoi condiţia de răscumpărare pentru restaurarea fundamentului substanţial. Ei urmau să restaureze prin răscumpărare fundamentul pentru Mesia, pe care familia lui Adam a eşuat să-l stabilească.

2.1 Fundamentul credinţei

2.1.1 Figura centrală pentru fundamentul credinţei

În cadrul providenţei de restaurare prin familia lui Noe, Noe era figura centrală pentru restaurarea fundamentului credinţei. Dumnezeu l-a chemat pe Noe peste zece generaţii sau o mie şase sute de ani biblici după Adam cu scopul de a împlini Voinţa pe care intenţiona să o realizeze prin Adam. Astfel, Dumnezeu i-a acordat binecuvântările Sale lui Noe, „iar voi creşteţi şi vă înmulţiţi” (Geneza 9:7), la fel precum mai devreme acordase cele trei mari binecuvântări lui Adam. (Geneza 1:28) În acest sens, Noe era cel de al doilea strămoş al omenirii.

Noe a fost chemat atunci când „Pământul se umpluse de violenţă.” (Geneza 6:11) Îndurând toate felurile de umilinţă şi derâdere din partea oamenilor, el a lucrat o sută douăzeci de ani pe munte pentru a construi arca în totală ascultare de instrucţiunile lui Dumnezeu. Pe baza acestei condiţii de credinţă, Dumnezeu a putut să aducă judecata cu potop, centrată pe familia lui Noe. Din acest punct de vedere, Noe a fost primul părinte al credinţei. Deşi noi îl considerăm pe Avraam ca părinte al credinţei, de fapt, Noe trebuia să posede această onoare. Precum vom vedea, misiunea de părinte al credinţei a fost transferată de la Noe la Avraam, din cauza faptei păcătoase a lui Ham, fiul lui Noe.

În cazul lui Adam, s-a explicat că, deşi el trebuia să fie figura centrală pentru restaurarea fundamentului credinţei, nu a putut el însuşi face ofranda. Situaţia lui Noe era alta. El a fost chemat de către Dumnezeu pe fundamentul inimii credincioase şi loiale a lui Abel în aducerea unei ofrande simbolice acceptabile. În ce priveşte descendenţa sa, Noe era urmaşul lui Set, cel care fusese ales să îl înlocuiască pe Abel. Mai mult, Noe era un om drept în ochii lui Dumnezeu. (Geneza 6:9) Din aceste motive, el era calificat să aducă ofranda simbolică lui Dumnezeu prin construirea arcei.

2.1.2 Obiectul condiţiei pentru restaurarea fundamentului credinţei

Obiectul condiţiei prin care Noe trebuia să restaureze fundamentul credinţei îl reprezenta arca. Arca avea o multiplă semnificaţie simbolică. Înainte ca Noe să poată ocupa locul lui Adam ca cel de al doilea strămoş al oamenilor, mai întâi el trebuia să îndeplinească o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea universului, care fusese pierdut în favoarea lui Satan, din cauza căderii lui Adam. Prin urmare, obiectul acestei condiţii, pe care Noe trebuia să-l ofere într-un mod acceptabil, trebuia să simbolizeze noul univers. Arca oferită de el a reprezentat acest obiect.

Arca a fost construită cu trei punţi, simbolizând universul care a fost creat în trei etape ale perioadei de dezvoltare. Cei opt membri ai familiei lui Noe care au intrat în arcă reprezentau cei opt membri ai familiei lui Adam, care fiind invadată de Satan, trebuia restaurată prin răscumpărare. Astfel, arca simboliza universul; Noe, stăpânul ei, îl simboliza pe Dumnezeu; membrii familiei lui simbolizau omenirea; iar animalele aduse în arcă simbolizau întreaga lume naturală.

După ce arca a fost finisată, Dumnezeu a judecat lumea prin potop timp de patruzeci de zile. Care a fost scopul potopului? Potrivit Principiului creaţiei, oamenii au fost creaţi să slujească numai un singur stăpân. Deoarece omenirea se afla sub jugul lui Satan, plină de desfrâu şi corupţie, pentru ca să relaţioneze cu ei, Dumnezeu ar fi trebuit să-şi asume poziţia celui de al doilea stăpân. Aceasta ar fi fost în afara Principiului. De aceea, Dumnezeu a înfăptuit judecata cu potop, eliminând umanitatea păcătoasă, pentru a creşte o familie care să poată crea relaţii numai cu El.

De ce a ales Dumnezeu perioada de patru zeci de zile pentru potop? Semnificaţia perioadei de patruzeci de zile trebuie înţeleasă în baza sensului cifrelor patru şi zece. Numărul zece semnifică unitatea. (cf. Perioade 2.4) Dumnezeu l-a chemat pe Noe la zece generaţii după Adam pentru a restaura prin răscumpărare Voinţa pe care nu a putut-o împlini prin Adam. Realizând o perioadă de răscumpărare care conţinea numărul zece, Dumnezeu intenţiona să aducă din nou providenţa în unitate cu Voia Lui. Mai mult, dat fiind că scopul restaurării este împlinirea fundamentului celor patru poziţii, Dumnezeu a lucrat pentru a creşte fiecare dintre aceste zece generaţii, stabilind o perioadă de răscumpărare prin care să restaureze numărul patru. În total, perioada de la Adam la Noe a fost o perioadă de răscumpărare necesară pentru restaurarea numărului patruzeci. Totuşi, din cauza lascivităţii oamenilor din acele timpuri, această perioadă de răscumpărare a numărului patruzeci a fost pângărită de către Satan. Providenţa arcei lui Noe a reprezentat o nouă încercare a lui Dumnezeu de a împlini fundamentul celor patru poziţii. De aceea, Dumnezeu a stabilit perioada judecăţii cu potop de patruzeci de zile drept o perioadă de răscumpărare pentru restaurarea numărului patruzeci, care fusese pângărit atunci când perioada anterioară a fost pierdută în favoarea lui Satan. Prin realizarea acestei perioade numerice de răscumpărare, Dumnezeu intenţiona să restaureze fundamentul credinţei.

Numărul patruzeci a devenit astfel caracteristic providenţelor pentru separarea de Satan, necesare pentru restaurarea fundamentului credinţei. Există multe exemple din acestea: potopul de patruzeci de zile din timpul lui Noe; cei patru sute de ani de la Noe la Avraam; cei patru sute de ani de sclavie a israeliţilor în Egipt; cele două posturi de patruzeci de zile ale lui Moise; cele patruzeci de zile de iscodire în Caanan; cei patruzeci de ani de rătăcire a israeliţilor în pustiu; domniile de patruzeci de ani ale Regelui Saul, Regelui David şi Regelui Solomon; postul de patruzeci de zile al lui Ilie; profeţia lui Iona precum că Ninive va fi distrusă în patruzeci de zile; postul şi rugăciunea de patruzeci de zile a lui Isus în pustiu şi perioada de patruzeci de zile de la învierea lui Isus până la înălţarea lui.

Citim în Biblie că la sfârşitul celor patruzeci de zile de ploaie, Noe a dat drumul de pe arcă unui porumbel şi unui corb. (Geneza 8:6-7) Să examinăm acum ce situaţii providenţiale viitoare prefigurau aceste lucruri, aşa cum stă scris, „Domnul nu face nimic fără să fi descoperit taina Sa proorocilor, slujitorii Lui! ” (Amos 3:7)

Construind arca şi trecând prin judecata celor patruzeci de zile de potop, Noe a îndeplinit o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea universului. Potopul corespunde perioadei de haos de până la crearea universului, atunci când „…şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Geneza 1:2) Astfel, lucrările pe care le-a efectuat Dumnezeu în legătură cu arca la sfârşitul potopului de patruzeci de zile simbolizau întregul curs al istoriei care a urmat crearea de către Dumnezeu a cerului şi pământului.

Ce prefigura trimiterea de către Noe a corbului, care se rotea în jur, căutând un loc să se aşeze până când apele s-au retras?

Aceasta semnifica faptul ca Satan va căuta o condiţie prin care să poată invada familia lui Noe, la fel precum Arhanghelul căuta să cucerească iubirea Evei după crearea oamenilor, şi la fel precum Satan pândea la uşă căutând o şansă pentru a invada ofrandele lui Cain şi Abel. (Geneza 4:7)

Ce prefigura faptul că Noe a trimis de trei ori porumbelul?

Deşi Biblia ne relatează că Noe a trimis porumbelul pentru a vedea dacă s-a retras apa, acesta nu era singurul scop. Cu siguranţa, Noe ar fi putut privi pe fereastra prin care a trimis porumbelul, examinând singur situaţia. Trimiterea porumbelului a avut o semnificaţie mai profundă legată de Voinţa misterioasă a Domnului.

La şapte zile după ce Dumnezeu a proclamat prin Noe judecata cu potop, acesta a început. (Geneza 7:10) Patruzeci de zile mai târziu a fost trimis mai întâi porumbelul. Acesta a zburat împrejur, însă s-a întors la arcă, deoarece nu găsise nici un loc unde să aterizeze, iar Noe l-a primit înapoi. (Geneza 8:9)

Atunci când porumbelul a fost trimis prima dată, el îl reprezenta pe primul Adam. Dumnezeu l-a creat pe Adam cu speranţa că idealul Său pentru creaţie, pe care îl nutrise înainte de începerea timpurilor, va fi realizat în Adam, ca întruchipare perfectă a idealului divin pe pământ. Din cauza căderii lui Adam, însă, Dumnezeu nu a putut realiza idealul divin pe pământ prin acesta. Dumnezeu a trebuit astfel să Îşi retragă idealul de pe pământ pentru un timp şi să amâne împlinirea lui pentru mai târziu.

Şapte zile mai târziu Noe a trimis porumbelul a doua oară. Însă apa tot nu se retrăsese, şi porumbelul s-a întors iarăşi. De data aceasta el ducea în cioc o frunză de măslin, ceea ce indica că ar exista un loc unde să aterizeze data viitoare. (Geneza 8:10-11)

Când a fost trimis a doua oară, porumbelul îl reprezenta pe Isus, cel de al doilea Adam, a cărui venire ar reprezenta cea de a doua încercare a lui Dumnezeu de a realiza întruchiparea perfectă a idealului divin pe pământ. Aceste versete au prefigurat faptul că, dacă poporul ales va pierde credinţa în Isus la venirea acestuia, el nu va avea” unde să-Şi plece capul” (Luca 9:58) şi astfel nu va fi în stare să realizeze deplin Voinţa lui Dumnezeu pe pământ. În această situaţie, Isus va trebui să meargă pe calea crucii şi să se reîntoarcă la sânul lui Dumnezeu, lăsând în urmă promisiunea celei de a Doua Veniri.

Porumbelul s-a întors pe arcă, deoarece apa încă nu se retrăsese. Prin analogie, dacă mai mulţi evrei l-ar fi slujit cu credinţă pe Isus, el ar fi găsit un loc sigur în care să stea în mijlocul lor. Atunci el nu ar mai fi fost crucificat şi ar fi mers mai departe construind Împărăţia Cerurilor pe pământ.

După ce au trecut alte şapte zile, Noe a trimis porumbelul pentru a treia oară. De data aceasta porumbelul nu s-a mai întors la arcă, pentru că apa se retrăsese. (Geneza 8:12)

Când a fost trimis pentru a treia oară, porumbelul îl reprezenta pe Cristos la cea de a Doua Venire, care trebuie să vină ca cel de al treilea Adam. Aceasta a prevestit că atunci când Isus va veni din nou, el cu siguranţă va împlini idealul creaţiei lui Dumnezeu, ideal care niciodată nu va mai fi retras de pe pământ. Atunci când porumbelul nu s-a mai întors, Noe a debarcat în sfârşit de pe arcă şi a păşit pe pământul care fusese curăţat de păcat şi înnoit. Acest lucru a prevestit că atunci când idealul creaţiei este realizat pe pământ prin lucrarea celui de al treilea Adam, noul Ierusalim va coborî din Ceruri, iar Dumnezeu va sălăşlui cu oamenii. (Apocalipsa 21:1-3)

Prefigurarea în această povestire trebuie interpretată în lumina principiului explicat anterior: providenţa lui Dumnezeu de restaurare poate fi prelungită, dacă persoana căreia îi este încredinţată providenţa eşuează în îndeplinirea responsabilităţii ei. (cf. Predestinare 2) Din cauza lipsei de credinţă a lui Adam şi a eşecului în îndeplinirea responsabilităţii, Isus a trebuit să vină ca cel de al doilea Adam. Mai mult, dacă poporul evreu va pierde credinţa în Isus şi în felul acesta va eşua în îndeplinirea responsabilităţii lui, Cristos cu siguranţa va trebui să vină din nou, ca cel de al treilea Adam.

La fel precum crearea cerului şi a pământului a decurs într-o perioadă de şapte zile, intervalurile de şapte zile la trimiterea porumbelului ne arată că restaurarea cerului şi a pământului necesită anumite perioade providenţiale de timp.

Construind arca ca obiect al condiţiei, exact cum intenţiona Dumnezeu, şi înfruntând judecata cu potop de 40 de zile, familia lui Noe a putut restaura prin răscumpărare fundamentul credinţei.

2.2 Fundamentul substanţial

Noe a restaurat cu succes prin răscumpărare fundamentul credinţei îndeplinind providenţa legată de arcă şi aducând astfel o ofrandă simbolică acceptată de Dumnezeu. În acest mod, Noe a îndeplinit atât condiţia de răscumpărare pentru restaurarea tuturor lucrurilor, cât şi condiţia de răscumpărare pentru restaurarea simbolică a oamenilor. Pe acest fundament, fiii lui Noe, Sem şi Ham, trebuiau să ocupe apoi poziţia lui Cain şi Abel. Dacă ei ar fi reuşit în aducerea ofrandei substanţiale îndeplinind condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, atunci ar fi stabilit fundamentul substanţial.

Pentru ca familia lui Noe să aducă o ofrandă substanţială potrivită, Ham, cel de al doilea fiu al lui Noe, trebuia să restaureze poziţia lui Abel, cel de al doilea fiu al lui Adam. El era menit să devină figura centrala a ofrandei substanţiale, la fel cum Abel a fost figura centrală a ofrandei substanţiale aduse de familia lui. În familia lui Adam, Abel a adus cu succes ofranda simbolică în locul lui Adam pentru a restaura prin răscumpărare fundamentul credinţei şi a fi calificat ca figură centrală a ofrandei substanţiale. În cazul familiei lui Noe, Noe şi nu Ham, a fost acel care a adus ofranda simbolică. Prin urmare, pentru ca Ham să ocupe poziţia lui Abel, fiind cel care a reuşit în aducerea ofrandei simbolice, el trebuia să devină inseparabil una în inimă cu tatăl lui, Noe.

Să studiem felul în care a lucrat Dumnezeu pentru a-l ajuta pe Ham să devină una în inimă cu Noe.

Biblia ne relatează că atunci când şi-a văzut tatăl dormind gol în cortul său, Ham s-a ruşinat de Noe şi s-a simţit ofensat. Ham a provocat aceleaşi simţuri şi la fraţii lui, Sem şi Iafet. Influenţaţi de Ham să se simtă ruşinaţi de goliciunea tatălui lor, şi să-şi întoarcă faţa pentru a-şi îndepărta privirea, ei au mers cu spatele întors şi au acoperit trupul tatălui lor cu o haină. Această faptă a constituit un păcat, în aşa măsură încât Noe l-a ocărit pe Ham şi l-a blestemat să rămână slujitorul fraţilor săi. (Geneza 9:20-25)

Din ce motiv a condus Dumnezeu această providenţă? De ce era aşa un păcat să te simţi ruşinat de goliciune?

Pentru a înţelege aceste probleme, să ne aducem mai întâi aminte ce constituie păcatul. (cf. Decăderii 4.5) Satan nu poate să îşi exercite puterile – inclusiv puterea de a exista şi a acţiona – dacă nu îşi asigură mai întâi un partener obiect cu care să poată forma o baza comună şi să se angajeze într-o relaţie reciprocă de dare şi primire. Orişicând un om face o condiţie pentru ca Satan să invadeze, aceasta înseamnă că el şi-a permis să devină partenerul obiect al lui Satan, astfel împuternicindu-l pe Satan să acţioneze. Acest lucru constituie un păcat.

Să studiem mai departe de ce Dumnezeu l-a încercat pe Ham făcându-l să fie martorul goliciunii lui Noe. Noi am văzut că arca simboliza universul, şi că evenimentele petrecute imediat după providenţa arcei au reprezentat evenimentele care au avut loc imediat după crearea universului. Aşadar, poziţia lui Noe imediat după potop era foarte asemănătoare cu cea a lui Adam după crearea cerului şi a pământului.

Până la cădere Adam şi Eva erau apropiaţi în suflet şi deschişi într-un mod inocent unul cu altul şi cu Dumnezeu; precum este scris, ei nu se ruşinau de goliciunea lor. (Geneza 2:25) Însă, după cădere, s-au simţit ruşinaţi de goliciunea lor. Ei şi-au acoperit partea de jos cu frunze de smochin şi s-au ascuns printre copacii din grădină, de teamă că ar putea fi văzuţi de Dumnezeu. (Geneza 3:7-8) Această ruşine era un indiciu al realităţii lor interioare, dat fiind că ei formaseră legături de sânge cu Satan prin comiterea păcatului cu părţile lor sexuale. Acoperindu-şi părţile de jos şi ascunzându-se, ei şi-au manifestat conştiinţele vinovate, care îi făceau să se simtă ruşinaţi de a veni în faţa lui Dumnezeu.

Noe, care îşi tăiase legăturile cu Satan prin intermediul judecăţii celor patruzeci de zile de potop, trebuia să ocupe poziţia lui Adam imediat după crearea universului. Dumnezeu se aştepta ca membrii familiei lui Noe să reacţioneze la goliciunea lui Noe fără nici un sentiment de ruşine şi fără vreun gând de a-i acoperi trupul. Bucurându-se de inocenţa familiei lui Noe, Dumnezeu a vrut sa redobândească bucuria inimii pe care a simţit-o atunci când privea la Adam şi Eva în inocenţa lor de până la Cădere. Pentru a împlini o asemenea dorinţă profundă, Dumnezeu l-a făcut pe Noe să se culce gol. Dacă Ham ar fi fost una în inimă cu Noe şi l-ar fi tratat cu aceeaşi atitudine şi din acelaşi punct de vedere ca şi Dumnezeu, el ar fi privit la goliciunea tatălui său fără nici un sentiment de ruşine. Astfel el ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru a restaura în familia lui Noe starea de inocenţă a lui Adam şi a Evei de dinaintea Căderii.

Astfel putem înţelege că atunci când fiii lui Noe s-au simţit ruşinaţi de goliciunea tatălui lor şi i-au acoperit trupul, aceasta era echivalent cu recunoaşterea faptului că ei, asemenea familiei lui Adam după Cădere, au format o legătură ruşinoasa de rudenie cu Satan şi de aceea erau nevrednici de a apărea înaintea lui Dumnezeu. Satan, asemenea corbului care plutea deasupra apei, căuta o condiţie pentru a invada familia lui Noe. El a atacat familia aceasta atunci când fiii lui Noe au devenit partenerii lui obiect, confirmând într-adevăr că aparţineau descendentei lui Satan.

Atunci când s-a simţit ruşinat de goliciunea tatălui lui şi l-a acoperit, Ham a făcut o condiţie pentru ca Satan să pătrundă; prin urmare sentimentul lui şi fapta au constituit un păcat. În consecinţă, Ham nu a putut restaura prin răscumpărare poziţia lui Abel, din care să aducă ofranda substanţială. Dat fiind că el nu a putut stabili fundamentul substanţial, providenţa de restaurare în familia lui Noe s-a sfârşit cu eşec.

Este oare întotdeauna un păcat să priveşti goliciunea cu un sentiment de ruşine? Nu. Cazul lui Noe era un caz special. În poziţia lui Adam, Noe a avut misiunea de a înlătura toate condiţiile lui Adam care l-au făcut pe acesta vulnerabil atacurilor lui Satan. Demonstrând că ei nu s-au simţit ruşinaţi de goliciunea lui Noe şi nici că ar fi încercat să-l acopere, familia lui Noe ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru a restaura poziţia familiei lui Adam în inocenţa ei originară înainte de a se fi unit cu Satan prin rudenie de sânge. Prin urmare, aceasta era o condiţie de răscumpărare cerută doar familiei lui Noe să o împlinească.

2.3 Câteva învăţăminte luate de la familia lui Noe

Este dificil pentru oricine să înţeleagă cum a persistat Noe în construirea arcei pe vârful muntelui timp de o sută douăzeci de ani îndelungaţi, îndurând tot timpul acesta ridiculizarea şi critica aspră a oamenilor. Ham ştia prea bine că familia sa a fost salvată prin truda tatălui său. Luând în considerare aceste lucruri, Ham ar fi trebuit să aibă un asemenea respect pentru tatăl său încât să poată depăşi ofensa personală la vederea goliciunii lui Noe şi să o poată înţelege cumva. Însă, în loc să se încreadă în Noe, care fusese justificat de Ceruri, Ham l-a criticat dintr-o perspectivă centrată pe sine şi şi-a arătat nemulţumirea prin faptele lui. Lipsa lui de respect a zădărnicit eforturile îndelungate ale lui Dumnezeu de a-şi îndeplini providenţiala prin familia lui Noe. La fel şi noi avem nevoie de umilinţă, ascultare şi răbdare pentru a urma calea către Ceruri.

Apoi, providenţa în familia lui Noe ne învaţă despre predestinarea condiţională a lui Dumnezeu cu privire la împlinirea Voinţei Lui şi consideraţia Sa faţă de partea de responsabilitate a omului. Dumnezeu a găsit familia lui Noe după o mie şase sute de ani de pregătire. El l-a îndrumat pe Noe în decurs de o sută douăzeci de ani, în timp ce acesta construia arca, şi a educat familia lui cu preţul sacrificării restului omenirii în timpul potopului. Totuşi, chiar dacă au fost preaiubiţii Lui în providenţa de restaurare, atunci când Ham a comis greşeala sa aparent mică, permiţându-i lui Satan să îi pângărească, întreaga Voinţă centrată pe familia lui Noe a eşuat.

În cele din urmă, providenţa prin intermediul familiei lui Noe ne învaţă despre predestinarea condiţională a lui Dumnezeu în privinţa oamenilor. În ciuda faptului că Dumnezeu a luptat cu ardoare mult timp pentru a-l găsi pe Noe şi a-l creşte ca părinte al credinţei, atunci când familia lui nu şi-a putut îndeplini responsabilitatea, Dumnezeu, deşi plin de regret, nu a ezitat să îl abandoneze şi l-a ales pe Avraam în locul lui.