Secţiunea 3. Providenţa de restaurare în centru cu Isus

La început, Adam trebuia să domnească peste îngeri; (I Corintei 6:3) însă, din cauza căderii lui, oamenii au ajuns sub stăpânirea lui Satan şi au format o lume a iadului. Pentru a restaura aceasta prin răscumpărare, Isus a venit ca cel de al doilea Adam, pentru a-l supune singur pe Satan şi a stabili Împărăţia Cerurilor. Cu toate acestea, Satan, care nu se supune nici chiar lui Dumnezeu, pentru nimic în lume nu ar ceda uşor în faţa lui Isus şi a oamenilor de credinţă. De aceea, asumându-şi responsabilitatea pentru faptul că a creat oamenii, Dumnezeu i-a crescut pe Iacov şi pe Moise şi a dezvăluit prin ei calea model prin care Isus îl putea supune pe Satan. (cf. Moise şi Isus 1.1)

Iacov a mers pe calea simbolică de supunere a lui Satan, în timp ce Moise a mers pe calea imagine. Căile lor au deschis drumul pentru ca Isus să urmeze calea reală. Mergând pe calea mondială de restaurare a Canaanului, Isus a urmat modelul demonstrat în calea naţională de restaurare a Canaanului, când Moise lucra pentru a-l subjuga pe Satan.

Dumnezeu i-a spus lui Moise, „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” (Deuteron 18:18) Spunând „un profet ca tine”, Dumnezeu se referea la Isus, cel care va urma aceeaşi cale pe care a urmat-o şi Moise. Atunci când Isus a spus, „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19) , el avea în vedere că Dumnezeu a revelat calea model prin Moise şi că el păşea pe urmele lui Moise.

Să studiem acum providenţa de restaurare avându-l în centru pe Isus, şi să deducem asemănările relevante dintre cele trei căi naţionale de restaurare a Canaanului în centru cu Moise şi cele trei căi mondiale de restaurare a Canaanului în centru cu Isus.

3.1 Prima cale mondială de restaurare a Canaanului

3.1.1 Fundamentul credinţei

În prima cale mondială de restaurare a Canaanului, figura centrală căreia îi fusese încredinţată misiunea de restaurare a fundamentului credinţei a fost Ioan Botezătorul. Ce poziţie trebuia să ocupe Ioan pentru a-şi împlini misiunea?

În calea naţională de restaurare a Canaanului în centru cu Moise, acesta a sfărâmat tablele de piatră şi a lovit stânca de două ori. Aceste lucruri au stabilit condiţii pentru ca Satan să lovească trupul lui Isus – împlinirea tablelor şi a stâncii – dacă evreii din timpul lui nu vor crede în el.

Pentru ca Isus să fie eliberat de această condiţie, oamenii aleşi cărora li s-a încredinţat misiunea de pregătire pentru venirea lui trebuiau să se unească în jurul Templului, reprezentarea ca imagine a lui Mesia care urma să vină. Însă, dea lungul anilor israeliţii în repetate rânduri au căzut în necredinţă şi astfel au înmulţit condiţiile pentru ca Satan să îl atace pe Isus. Pentru a şterge aceste condiţii, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Ilie. Ilie a lucrat pentru a-l separa pe Satan prin învingerea profeţilor lui Baal şi Aşera, în număr total de 850, (I Regi 18:19) şi apoi s-a înălţat la cer. (îi Regi 2:11) Însă, deoarece Ilie nu şi-a îndeplinit în întregime misiunea, el urma să se întoarcă. (Mal. 4:5) Ioan Botezătorul a fost profetul care a venit pentru a-l înlocui pe Ilie (Matei 11:14; 17:13) şi a duce l-a sfârşit această misiune neterminată de separare a lui Satan şi a îndrepta calea Domnului. (Ioan 1:23)

Israeliţii au îndurat greutăţi în Egipt timp de patru sute de ani fără a avea vreun profet să îi călăuzească. În cele din urmă ei l-au întâlnit pe Moise, singurul om care putea să îi conducă în Canaan ca naţiune care se pregătea să-l primească pe Mesia. În mod similar, poporul evreu a suferit tot felul de necazuri sub jugul ţărilor păgâne ca Persia, Grecia, Egipt, Siria şi Roma, fără a avea un profet care să-l călăuzească în decursul perioadei de patru sute de ani de pregătire pentru venirea lui Mesia, care a început în timpul profetului Maleahi. (cf. Perioade 3.6) În cele din urmă, ei l-au întâlnit pe Ioan Botezătorul, unicul om care putea să îi conducă la Mesia, cel care venea pentru a restaura Canaanul la nivel mondial.

În acest fel, Ioan Botezătorul, asemenea lui Moise, a fost chemat pe fundamentul perioadei de patru sute de ani pentru separare de Satan. Moise a trebuit să înveţe să îşi iubească fraţii de credinţă şi tradiţiile strămoşeşti în timp ce trăia la palatul Faraonului. În mod asemănător, Ioan Botezătorul a învăţat calea credinţei şi a ascultării faţă de Ceruri şi a făcut pregătiri pentru Mesia în timp ce trăia în pustiu hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatică. Viaţa sa era atât de exemplară, încât mulţi oameni, inclusiv preoţii şi Leviţi, s-au întrebat dacă nu putea fi chiar el Mesia. (Ioan 1:19; Luca 3:15) Astfel, Ioan Botezătorul a împlinit cu succes providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan şi a reuşit să stabilească fundamentul credinţei pentru prima cale mondială de restaurare a Canaanului.

3.1.2 Fundamentul substanţial

Dat fiind că Ioan Botezătorul ocupa aceeaşi poziţie ca şi Moise, el, la fel, se afla pe poziţia dublă, cea de părinte şi de copil. Din poziţia de părinte, el a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei. Din poziţia de copil, el a asigurat poziţia de Abel pentru îndeplinirea condiţiei de răscumpărare de înlăturare a naturii decăzute. (cf. Moise şi Isus 2.1.2) Ioan Botezătorul a recuperat la nivel mondial un fundament comparabil cu cel al lui Moise, atunci când acesta a stabilit fundamentul credinţei pentru prima cale naţională, după cei patruzeci de ani petrecuţi la palatul Faraonului.

În timpul lui Moise, dorinţa lui Dumnezeu pentru prima providenţă de începere a căii a fost ca israeliţii să-şi dezvolte încrederea în Moise, fiind martorii faptului că el a ucis un paznic egiptean. Apoi israeliţii trebuiau să părăsească lumea satanică a Egiptului şi să călătorească către Canaan. Pe timpul lui Ioan Botezătorul însă, poporul evreu nu trebuia să părăsească Imperiul Roman şi să meargă într-un alt ţinut. Ei trebuiau să rămână în Imperiu, să cucerească oamenii lui şi să restaureze Imperiul de partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a desfăşurat providenţa de începere a căii încurajând poporul evreu să creadă în Ioan prin miracolele care însoţeau viaţa acestuia.

La conceperea lui Ioan, un înger a făcut o profeţie nemaipomenită cu privire la copil. Atunci când tatăl său, Zaharia, nu a crezut în ea, i-a fost luat graiul, care i-a revenit numai după ce a circumcis copilul şi i-a pus un nume. Prin acestea şi alte miracole, israeliţii trebuiau să fie convinşi că Ioan era un profet trimis de Dumnezeu: Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Toţi cei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: "Oare ce va fi pruncul acesta?" Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el. (Luca 1:65-66) Mai mult, Ioan ducea o viaţă cucernică de rugăciune şi ascetism în pustiu, hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatică. Oamenii simpli şi chiar preoţii îl admirau atât de mult, încât mulţi au crezut că el ar putea fi Mesia. (Luca 3:15; Ioan 1:19)

Când Moise a încheiat perioada de patruzeci de ani de răscumpărare la palatul Faraonului şi l-a ucis pe egiptean, israeliţii ar fi trebuit să fie profund inspiraţi de iubirea acestuia pentru poporul său şi să îl urmeze cu credinţă. Atunci ei ar fi mers direct în Canaan, fără a mai traversa Marea Roşie sau a mai rătăci prin pustiu şi fără a mai avea nevoie de tablele de piatră, de Chivotul Făgăduinţei sau de Cort. În mod asemănător, poporul evreu din timpul lui Isus trebuia să creadă şi să îl urmeze pe Ioan Botezătorul, pe care Dumnezeu îl ridicase prin miracole şi semne, ca ţintă a credinţei lor. Astfel ei ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi ar fi stabilit fundamentul substanţial, prin aceasta stabilind imediat fundamentul pentru Mesia.

3.1.3 Eşecul primei căi mondiale de restaurare a Canaanului

Poporul evreu stătea pe fundamentul credinţei stabilit de Ioan Botezătorul şi îl urmau pe Ioan la fel cum l-ar fi urmat pe Mesia. (Ioan 1:19; Luca 3:15) Prin aceasta ei au încheiat Epoca Vechiului Testament şi erau gata să înceapă o nouă cale de restaurare a Canaanului la nivel mondial. Însă, aşa cum s-a explicat mai devreme, (cf. Mesia 2) Ioan Botezătorul avea îndoieli cu privire la Isus, chiar dacă a mărturisit despre el. El a trimis o solie care l-a întrebat pe Isus, „Tu eşti Acela care are să vină, sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:3) Ioan Botezătorul a negat că el era Ilie, chiar dacă el, de fapt, venise pentru a împlini misiunea lui Ilie. (Ioan 1:21) Aceasta nu numai că a blocat calea poporului evreu spre Isus, dar l-a făcut chiar să i se opună lui Isus.

În realitate, Ioan a părăsit poziţia de Abel, lipsind poporul evreu de persoana centrală împreună cu care ei ar fi putut îndeplini condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Acest lucru a împiedicat calea lor spre împlinirea fundamentului substanţial sau a fundamentului pentru Mesia. Prin urmare, prima cale mondială de restaurare a Canaanului a eşuat. La fel ca şi în timpul lui Moise, ea a fost prelungită pentru o a doua, şi apoi a treia oară.

3.2 Cea de-a doua cale mondială de restaurare a Canaanului

3.2.1 Fundamentul credinţei

3.2.1.1 Isus preia misiunea lui Ioan Botezătorul

În cadrul relaţiei sale cu Isus, Adam perfect, Ioan Botezătorul a venit în rolul de Adam restaurat. El trebuia să stabilească fundamentul pentru Mesia, împlinind astfel toate misiunile neterminate de către figurile centrale ale trecutului care au lucrat pentru a restaura fundamentele de credinţă şi de substanţă. Pe acest fundament el trebuia să-i ofere toate roadele istoriei providenţiale lui Isus şi să îndrume poporul evreu, care avea încredere în el şi îl urma, să-l primească pe Isus. În cele din urmă, el însuşi trebuia să îl slujească cu credinţă şi devotament pe Isus.

Chiar dacă Ioan Botezătorul nu ştia acest lucru, botezul pe care i l-a dat el lui Isus la râul Iordan (Matei 3:16) a fost cu adevărat o ceremonie de oferire lui Isus a tuturor realizărilor vieţii lui Ioan de dragul Voinţei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, deoarece Ioan Botezătorul treptat a fost cuprins de îndoieli în privinţa lui Isus şi, în cele din urmă, chiar i-a zădărnicit lucrarea, poporul evreu, care îl aprecia mult pe Ioan, a fost constrâns să-şi piardă credinţa în Isus. (cf. Mesia 2.2) Ca urmare, fundamentul credinţei pe care Ioan îl stabilise pentru prima cale mondială de restaurare a Canaanului a fost invadat de Satan. Isus însuşi a trebuit acum să preia misiunea lui Ioan şi să restaureze prin răscumpărare fundamentul credinţei, pentru a porni cea de a doua cale mondială de restaurare a Canaanului. Când a postit timp de patruzeci de zile în pustiu, Isus a făcut-o pentru a-l separa pe Satan anume cu scopul de a restaura fundamentul credinţei; însă, pentru aceasta el a trebuit să se coboare şi să preia locul lui Ioan Botezătorul.

Isus care a venit ca Fiu unic născut al lui Dumnezeu şi ca Domn al Gloriei nu trebuia să meargă pe calea suferinţei. (I Corintei 2:8) Mai degrabă, Ioan Botezătorul, născut cu misiunea de a îndrepta calea lui Isus, (Ioan 1:23; Luca 1:76) era acel care trebuia să treacă prin necazuri. Însă, deoarece Ioan nu şi-a împlinit responsabilitatea, Isus a trebuit să treacă prin suferinţe în locul lui Ioan. Isus i-a poruncit lui Petru să nu divulge poporului evreu faptul ca el era Mesia, (Matei 16:20) deoarece, cu toate că era Mesia, el şi-a asumat rolul lui Ioan cu scopul de a începe această etapă a providenţei.

3.2.1.2 Postul de patruzeci de zile al lui Isus şi cele trei ispite în pustiu

Să studiem acum cauzele îndepărtate şi cele apropiate care au determinat postul de patruzeci de zile şi cele trei ispite ale lui Isus.

În calea naţională de restaurare a Canaanului, Moise, aflându-se în faţa stâncii, a pierdut credinţa şi a lovit stânca de două ori. Ca rezultat, stânca, care îl simboliza pe Isus, (I Corintei 10:4) a fost pângărită de Satan. Această faptă a creat posibilitatea că peste milenii, atunci când Isus va veni pentru a urma calea lui Moise, Ioan Botezătorul ar putea să-şi piardă credinţa şi atunci Satan ar putea să-l atace pe Isus, întruchiparea stâncii. Fapta lui Moise a creat, de asemenea, posibilitatea că Satan ar putea să invadeze fundamentul credinţei stabilit de Ioan Botezătorul. Prin urmare, fapta lui Moise de a fi lovit stânca de două ori a fost cauza îndepărtată care, dacă Ioan şi-ar pierde credinţa, l-ar constrânge pe Isus să îndure postul de patruzeci de zile şi să înfrunte cele trei ispite în pustiu cu scopul restaurării fundamentului credinţei.

De fapt, Ioan Botezătorul a pierdut cu adevărat credinţa (cf Mesia 2.3) şi Satan a invadat fundamentul credinţei pe care îl stabilise Ioan. Aceasta a reprezentat cauza directă pentru care Isus a iniţiat o providenţă a numărului patruzeci pentru separare de Satan prin postul de patruzeci de zile şi depăşirea celor trei ispite. Înfăptuind acestea din poziţia lui Ioan Botezătorul, Isus a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei.

Este scris că după patruzeci de zile, Satan l-a încercat pe Isus de trei ori. Mai întâi, el i-a arătat lui Isus pietrele şi l-a ispitit să le transforme în pâini. Apoi l-a luat pe Isus până în vârful Templului şi l-a provocat să se arunce de acolo. În final, Satan l-a luat pe Isus pe un munte foarte înalt şi s-a oferit să îi dăruiască lui Isus toate împărăţiile lumii, dacă Isus va îngenunchea şi îl va slăvi pe el. (Matei 4:1-10)

Care a fost scopul lui Satan când i-a dat lui Isus trei ispite? La început, Dumnezeu a creat fiinţele umane şi le-a dat trei mari binecuvântări – perfecţiunea caracterului individual, înmulţirea prin copii şi stăpânirea lumii naturale (Geneza 1:28) – prin care ei puteau să împlinească scopul creaţiei. Pricinuind căderea primilor strămoşi umani, Satan a lipsit omenirea de cele trei mari binecuvântări şi astfel a împiedicat împlinirea scopului creaţiei. Isus a venit pe lume pentru a împlini scopul creaţiei prin restaurarea acestor binecuvântări. De aceea, Satan l-a ispitit pe Isus de trei ori în încercarea de a-l împiedica să restaureze cele trei binecuvântări şi să împlinească scopul creaţiei.

Cum a înfruntat atunci Isus şi, în cele din urmă, a depăşit cele trei ispite?

Mai întâi, să examinăm cum a ajuns Satan să ocupe poziţia de a-i impune ispite lui Isus.

Prima dată Satan a ocupat o astfel de poziţie dominantă atunci când, în calea naţională de restaurare a Canaanului, el a pretins la stăpânirea stâncii şi a tablelor de piatră, care îl simbolizau pe Isus şi pe presupusa sa Mireasă. Aceasta a fost posibil, deoarece Moise a sfărâmat tablele de piatră şi a lovit de două ori stânca, fiind înfuriat de necredinţa poporului. În calea mondială, atunci când Ioan Botezătorul a eşuat în îndeplinirea responsabilităţii lui, poporul evreu a devenit la fel de necredincios şi neascultător precum erau israeliţii din timpul lui Moise. Prin urmare, aşa cum prefigurase deja Dumnezeu în calea lui Moise, Satan s-a ridicat în poziţia din care avea puterea de a-i impune lui Isus ispite.

După ce Isus a încheiat postul de patruzeci de zile în pustiu, Satan a apărut în faţa lui şi l-a ispitit, spunând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4:3)

Satan avea stăpânire asupra pietrei. El a pretins la stânca dătătoare de apă şi la tablele de piatră mai întâi pe baza condiţiei stabilite de greşelile lui Moise, apoi condiţia fiind împlinită de lipsa de credinţă a lui Ioan Botezătorul. Moise mai întâi a obţinut piatra după împlinirea în pustiu a providenţelor bazate pe numărul patruzeci pentru separarea de Satan. Pentru a purifica şi a recupera piatra, Isus a postit în pustiu timp de patruzeci de zile. Satan ştia foarte bine că Isus a plecat în pustiu cu acest scop, şi intenţia sa legată de prima ispită a fost să păstreze piatra în posesia sa. Isus a suferit de foame în pustiu precum au suferit şi israeliţii din timpul lui Moise. Atunci când israeliţii nu au putut învinge foamea şi au pierdut credinţa, aceasta, eventual, i-a permis lui Satan să pretindă la stăpânirea asupra pietrei. În mod similar, dacă Isus şi-ar fi pierdut credinţa şi ar fi prefăcut pietrele în pâine ca să-şi satisfacă foamea, abandonând efortul său de a restaura piatra, Satan ar fi posedat piatra pentru totdeauna.

Răspunsul lui Isus la această ispită a fost: ” Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Iniţial, oamenii au fost creaţi pentru a trăi din două feluri de hrană. Corpul trăieşte din hrana obţinută din lumea fizică, în timp ce spiritul trăieşte primind dragostea şi adevărul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dat fiind că oamenii decăzuţi nu pot primi Cuvântul în mod direct de la Dumnezeu, spiritele lor capătă viaţă prin cuvintele lui Isus, care a venit ca întruchipare a Cuvântului lui Dumnezeu. (Ioan 1:14) Isus a spus: „Eu sunt Pâinea vieţii…, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6:48-53). El a avut în vedere că omul nu trăieşte o viaţă desăvârşită şi integră numai prin simpla pâine care îi menţine viu trupul. Viaţa lui nu este împlinită, dacă nu trăieşte prin Isus, care a venit ca hrană dătătoare de viaţă pentru spirit.

Într-adevăr, piatra din mâinile lui Satan – semnificând stânca şi tablele de piatră pe care le-a pierdut Moise – simboliza anume eul lui Isus (I Corintei 10:4; Apocalipsa 2:17) care era supus acestei ispite. Prin răspunsul său Isus a vrut să spună că, deşi ducea foame, era mai puţin preocupat de căpătarea pâinii care i-ar fi ţinut trupul viu, decât de a deveni întruchiparea Cuvântului lui Dumnezeu care ar putea hrăni orice spirit cu viaţă. Cu o astfel de inimă, Isus era hotărât să triumfe asupra lui Satan. Mai mult, această încercare a fost dirijată în aşa fel, încât Isus să poată restabili poziţia de Mesia - acel care a atins perfecţiunea caracterului individual, prin depăşirea ispitei din poziţia lui Ioan Botezătorul.

Isus l-a învins pe Satan, deoarece a vorbit şi a acţionat în deplină corespundere cu Principiul. Prin victoria sa asupra acestei ispite, Isus a îndeplinit condiţia de restaurare a caracterului individual până la perfecţiune şi a pus astfel bazele pentru restaurarea primei binecuvântări date de Dumnezeu.

Apoi Satan l-a dus pe Isus în vârful Templului şi l-a provocat, spunându-i: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos.” (Matei 4:6)

Isus se numea pe sine Templu, (Ioan 2:19) şi scris este că creştinii sunt temple ale lui Dumnezeu (I Corintei 3:16) şi membre ale trupului lui Hristos. (I Corintei 12:27) Din aceasta putem înţelege că Isus este templul principal, în timp ce credincioşii sunt asemenea unor temple ramuri. Isus a venit în chip de Domn al Templului. Chiar şi Satan a trebuit să recunoască poziţia lui; şi astfel l-a pus pe Isus în vârful Templului. Atunci când Satan l-a încurajat pe Isus să se arunce, aceasta a însemnat că el dorea să uzurpeze poziţia lui Isus de Domn al Templului, ademenindu-l pe Isus să cadă din acea poziţie într-o stare inferioară a unui om decăzut.

În acel moment Isus i-a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.” (Matei 4:7)

Iniţial, îngerii au fost creaţi pentru a fi stăpâniţi de oamenii care şi-au desăvârşit natura dată de Dumnezeu. Prin urmare, chiar şi îngerii decăzuţi ar trebui pe drept să se supună lui Isus, Domnul lor. Astfel, încercarea de a uzurpa poziţia lui Isus de Domn al Templului era o faptă necorespunzătoare Principiului pentru un înger. Răspunsul lui Isus a însemnat că Satan nu trebuie să îl încerce pe Dumnezeu prin ispitirea lui Isus, întruparea lui Dumnezeu, care lucrează providenţa Lui în strictă conformitate cu Principiul. Mai mult, depăşind prima ispită şi restaurându-şi caracterul individual ca întruchipare a Templului, Isus îşi asigurase deja poziţia de Domn al Templului. De aceea, Satan nu avea nici o condiţie prin care să îl ispitească din nou pe Isus, şi ar fi trebuit să se retragă în acel moment.

Depăşind a doua ispită, Isus, templul principal, mirele şi Adevăratul Părinte al omenirii, a deschis calea pentru toţi oamenii de credinţă ca să fie restauraţi în poziţia de temple ramuri, mirese şi copii adevăraţi. Astfel, Isus a stabilit baza pe care să restaureze cea de a doua binecuvântare a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, Satan l-a luat pe Isus pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate lucrurile de sub cer şi toată gloria lor, spunând: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Matei 4:9).

Din cauza căderii lui Adam, oamenii şi-au pierdut calificarea de a fi domni ai creaţiei. Ei au căzut în stăpânirea lui Satan, care a uzurpat poziţia de stăpân al creaţiei a lui Adam. Venind în calitate de Adam perfect, Isus era Domnul creaţiei, precum este scris: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui.” (I Corintei 15:27) Deoarece Satan cunoştea acest lucru din Principiu, el l-a condus pe Isus în vârful muntelui drept recunoaştere a poziţiei lui Isus ca Domn al creaţiei. Apoi Satan l-a ispitit pe Isus, sperând că Isus, cel de al doilea Adam, ar putea să i se supună la fel cum a făcut-o Adam la începuturi.

Isus i-a răspuns, „Pleacă, Satano! Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10)

Îngerii au fost creaţi ca spirite servitoare, (Evrei 1:14) care să-L venereze şi să-L slujească pe Dumnezeu, Creatorul lor. Prin răspunsul său, Isus a arătat că, potrivit Principiului, chiar şi un înger decăzut ca Satan trebuie să îl venereze pe Dumnezeu; prin urmare, el trebuie să îl slujească şi să îl onoreze pe Isus, care a venit în calitate de corp al Creatorului. Mai mult, prin depăşirea celor două ispite anterioare, Isus deja pusese baza pe care să restaureze prima şi a doua binecuvântare date de Dumnezeu. Pe acest fundament el va restaura în mod firesc şi cea de a treia binecuvântare a lui Dumnezeu şi va stăpâni creaţia. Isus a spus: „Pleacă Satano!”, deoarece nu mai exista nici o bază pe care Satan să rivalizeze cu Isus în privinţa lumii naturale care deja se afla pe un fundament solid al victoriei lui Isus.

Prin victoria în cea de a treia ispită, Isus a stabilit condiţia pentru a restaura stăpânirea asupra lumii naturale – cea de a treia binecuvântare a lui Dumnezeu.

3.2.1.3 Rezultatul celor patruzeci de zile de post şi al celor trei ispite

Conform Principiului creaţiei, scopul lui Dumnezeu pentru creaţie este realizat numai atunci când oamenii trec prin cele trei etape - origine, diviziune şi unire şi stabilesc fundamentul celor patru poziţii. Însă, Satan a împiedicat acest ideal în timp ce primii strămoşi umani se aflau încă în proces de creare a fundamentului celor patru poziţii. De aceea, în decursul providenţei de restaurare, cu prelungirile ei prin cele trei etape, Dumnezeu a încercat să restaureze prin răscumpărare tot ceea ce fusese pierdut, lucrând pentru a realiza providenţe ale numărului patruzeci pentru separare de Satan. Isus a învins cele trei ispite şi a împlinit postul de patruzeci de zile ca o providenţă a numărului patruzeci pentru separare de Satan. Pe această bază, Isus a restaurat prin răscumpărare, în acelaşi timp, toate condiţiile următoare pe care Dumnezeu căuta să le realizeze prin toate providenţele numărului patruzeci pentru separare de Satan în decursul întregii istorii.

În primul rând, Isus, fiind în poziţia lui Ioan Botezătorul, a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei pentru cea de a doua cale mondială de restaurare a Canaanului. Prin aceasta, Isus a restaurat tot ce Îi fusese oferit lui Dumnezeu în decursul providenţei cu scopul de a stabili fundamentul credinţei, incluzând: ofrandele lui Cain şi Abel, arca lui Noe, ofranda lui Avraam, Cortul lui Moise şi Templul Regelui Solomon. Mai mult, Isus a restaurat prin răscumpărare, în acelaşi timp, toate providenţele numărului patruzeci pentru separare de Satan, desfăşurate în decursul a patru mii de ani de la Adam, pierdute în ciuda eforturilor maxime ale figurilor centrale de a stabili fundamentul credinţei. Acestea includeau: judecata prin potopul de patruzeci de zile a lui Noe, cele trei perioade de patruzeci de ani din viaţa lui Moise şi cele două posturi de patruzeci de zile ale sale, misiunea de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului, cei patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu a israeliţilor, cei patru sute de ani de la Noe la Avraam, cei patru sute de ani de sclavie în Egipt şi toate celelalte perioade caracterizate de numărul patruzeci care au fost pierdute începând cu Exodul.

În al doilea rând, ridicându-se din poziţia lui Ioan Botezătorul în poziţia de Mesia, Isus a pregătit calea pentru împlinirea celor trei mari binecuvântări ale lui Dumnezeu şi pentru restaurarea fundamentului celor patru poziţii. Aducându-şi cu succes ofranda, Isus a devenit întruchiparea tablelor de piatră, a Chivotului Legământului, a Cortului, a stâncii şi a Templului.

3.2.2 Fundamentul substanţial

Isus a venit ca Părinte Adevărat al omenirii, însă el a restaurat prin răscumpărare providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan în timp ce se afla în poziţia lui Ioan Botezătorul. Prin urmare, după ce a restaurat fundamentul credinţei (şi s-a ridicat în poziţia de Mesia şi Părinte Adevărat), el ocupa poziţia de părinte. În acelaşi timp, atunci când a asigurat poziţia de Abel pentru îndeplinirea condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, el ocupa poziţia de copil (aflându-se încă în rolul lui Ioan Botezătorul cu privire la acea condiţie). Astfel, prin postul său de patruzeci de zile, Isus a atins aceeaşi poziţie la nivel mondial pe care Moise şi-a asumat-o numai după ce a stabilit fundamentul credinţei pentru cea de a doua cale naţională de restaurare a Canaanului, îndurând exilul de patruzeci de ani în pustiul Madianului.

Dumnezeu a condus providenţa de începere a celei de a doua căi naţionale de restaurare a Canaanului asigurând cele trei semne şi zece urgii. Dumnezeu a condus providenţa de începere a celei de a treia căi naţionale de restaurare a Canaanului făcând astfel ca poporul să slăvească cele trei manifestări ale graţiei divine – tablele de piatră, Chivotul Făgăduinţei şi Cortul – şi să respecte cele Zece Porunci. După cum ne aducem aminte, acestea le-au fost dăruite pe baza fundamentului pentru Cort, pentru a restaura cele trei semne şi zece urgii pierdute din cauza lipsei de credinţă a israeliţilor. Isus era întruchiparea celor trei manifestări ale graţiei şi a celor Zece Porunci. De aceea, Dumnezeu a condus providenţa de începere a celei de a doua căi mondiale de restaurare a Canaanului, pe baza propriilor cuvinte ale lui Isus şi a faptelor lui miraculoase. Dacă poporul evreu (Cain) ar fi fost mişcat într-atât, încât să creadă şi să îl urmeze pe Isus, cel care ocupa poziţia lui Ioan Botezătorul (Abel), ei ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi ar fi restaurat fundamentul substanţial. Astfel ar fi fost stabilit fundamentul pentru Mesia. Stând pe acest fundament, Isus s-ar fi ridicat din poziţia lui Ioan Botezătorul în poziţia lui Mesia. Atunci, altoind toţi oamenii cu sine, (Romani 11:17) omenirea ar fi fost renăscută, curăţată de păcatul originar şi ar fi devenit una în inimă cu Dumnezeu. Ei şi-ar fi restaurat natura originară, dăruita de Dumnezeu şi ar fi construit Împărăţia Cerurilor pe pământ în timpul lui Isus.

3.2.3 Eşecul celei de-a doua căi mondiale de restaurare a Canaanului

Atunci când prima cale mondială de restaurare a Canaanului s-a sfârşit cu eşec din cauza necredinţei lui Ioan Botezătorul, Isus a luat asupra lui misiunea lui Ioan şi a îndurat greutăţi în pustiu timp de patruzeci de zile. Astfel, Isus a restaurat prin răscumpărare fundamentul credinţei pentru cea de a doua cale mondială de restaurare a Canaanului.

Este scris că Satan, care a fost învins în cele trei ispite, a plecat de lângă Isus „până la o vreme,” (Luca 4:13) arătând că Satan nu l-a lăsat pe Isus pentru totdeauna, ci că ar putea să-l înfrunte cândva mai târziu. La drept vorbind, Satan l-a înfruntat pe Isus, lucrând în primul rând prin liderii evrei, preoţii şi fariseii care nu au crezut în Isus. În special, Satan l-a înfruntat pe Isus prin Iuda Iscariotul, discipolul care l-a trădat.

Din cauza lipsei de credinţa a unor astfel de oameni, Isus nu a putut stabili nici fundamentul substanţial, nici fundamentul pentru Mesia, pentru cea de a doua cale mondială de restaurare a Canaanului. Astfel, cea de a doua cale mondială s-a sfârşit printr-un eşec.

3.3 Cea de a treia cale mondială de restaurare a Canaanului

3.3.1 Calea spirituală de restaurare a Canaanului în centru cu Isus

Discutând despre cea de a treia cale mondială de restaurare a Canaanului, trebuie să înţelegem mai întâi prin ce se deosebea această cale de cea de a treia cale naţională de restaurare a Canaanului.

Precum s-a explicat detaliat, centrul credinţei pentru israeliţi în cea de a treia cale naţională era Cortul, simbolul lui Mesia. Chiar şi atunci când israeliţii au pierdut credinţa, Cortul a rămas intact, pe baza fundamentului credinţei pentru Cort pe care Moise l-a stabilit în timpul postului său de patruzeci de zile. Atunci când şi Moise a devenit necredincios, Cortul a rămas intact, păstrat prin serviciul lui Iosua şi fundamentul pentru Cort stabilit de el în cadrul misiunii de patruzeci de zile de iscodire a ţinutului. Însă, în calea mondială de restaurare a Canaanului, centrul credinţei pentru poporul evreu era Isus însuşi, care a venit ca întruchipare a Cortului. Atunci când chiar şi discipolii lui au pierdut credinţa, Isus a trebuit să meargă pe calea morţii şi să fie crucificat, aşa cum a prezis el: „după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.” (Ioan 3:14)

În consecinţă, poporul evreu l-a pierdut pe acel care trebuia să fie centrul spiritual şi fizic al credinţei lor. Ei nu au mai avut nici o bază pe care să înceapă a treia cale mondială de restaurare a Canaanului ca o cale substanţială, aşa cum au avut-o israeliţii când au început a treia cale naţională. Mai curând, Creştinii, ca cel de al Doilea Israel, trebuiau să înceapă această cale, una spirituală, slăvindu-l pe Isus cel înviat ca centru al credinţei lor. Prevăzând acest lucru, Isus a spus: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2:19) Apoi, aşa cum Iosua l-a succedat pe Moise în misiunea lui şi a împlinit a treia cale naţională, Hristos la cea de a Doua Venire îl va succeda pe Isus în misiunea lui. El va împlini, atât spiritual, cât şi fizic cea de a treia cale mondială de restaurare a Canaanului.

Prin urmare, dacă Hristos nu se va întoarce în corp, la fel ca Isus, el nu va putea să moştenească misiunea lui Isus, cu atât mai puţin să realizeze scopul providenţei de restaurare.

3.3.1.1 Fundamentul credinţei spiritual

Când cea de a doua cale mondială de restaurare a Canaanului a eşuat, din cauză că poporul evreu l-a respins pe Isus, fundamentul credinţei pe care l-a stabilit Isus în timpul postului său de patruzeci de zile, din poziţia lui Ioan Botezătorul, a fost pierdut în favoarea lui Satan. După ce Isus s-a lipsit de corpul său pe cruce, el a recuperat misiunea lui Ioan Botezătorul spiritual. În timpul perioadei de patruzeci de zile de la învierea lui şi până la înălţarea la cer, Isus a triumfat asupra lui Satan şi a rupt toate lanţurile acestuia. Prin aceasta, Isus a restaurat fundamentul credinţei pentru calea spirituală în cea de treia cale mondială de restaurare a Canaanului. Acesta este motivul necunoscut până acum al acestei perioade de patruzeci de zile.

În ce fel a stabilit atunci Isus fundamentul spiritual de credinţă? Dumnezeu însuşi a călăuzit poporul Său ales pe care îl iubea, până în momentul în care Isus a apărut ca Mesia. Dar, din clipa în care ei s-au întors împotriva Fiului Său, unicul născut, Dumnezeu, cu lacrimi în ochi, a trebuit să întoarcă spatele şi să-i permită lui Satan să pretindă la ei.

Cu toate acestea, scopul lui Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia a fost de a salva poporul evreu şi întreaga omenire. Dumnezeu era hotărât să salveze omenirea, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat predarea lui Isus în mâinile lui Satan.

Pe de altă parte, Satan ţintea să ucidă un singur om, pe Isus Hristos, chiar dacă ar fi trebuit să-i cedeze lui Dumnezeu întreaga omenire incluzând poporul evreu. Satan ştia că principalul scop al providenţei de restaurare de patru mii de ani a lui Dumnezeu era să-l trimită pe Mesia. El credea că prin uciderea lui Mesia putea distruge întreaga providenţă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, Dumnezeu l-a cedat pe Isus lui Satan, drept condiţie de răscumpărare pentru salvarea întregii omeniri, inclusiv şi a poporului evreu care s-a întors împotriva lui Isus şi a căzut în sfera lui Satan.

Satan şi-a exercitat puterea maximă pentru a-l crucifica pe Isus, astfel atingându-şi scopul pe care l-a urmărit în decursul celor patru mii de ani de istorie. Pe de altă parte, cedându-l pe Isus lui Satan, Dumnezeu a stabilit drept compensaţie condiţia de salvare a omenirii păcătoase.

Cum a obţinut Dumnezeu acest lucru?

Deoarece Satan îşi exercitase deja la maximum puterea în a-l ucide pe Isus, conform principiului restaurării prin răscumpărare, Dumnezeu, de asemenea, avea dreptul să Îşi exercite puterea la maximum. În timp ce Satan îşi foloseşte puterea pentru a ucide, Dumnezeu Îşi foloseşte puterea pentru a readuce morţii la viaţă. Drept compensaţie pentru exercitarea de către Satan a puterii maxime în uciderea lui Isus, Dumnezeu Şi-a folosit puterea maximă şi l-a înviat pe Isus. Dumnezeu a deschis astfel calea pentru ca întreaga omenire să fie altoită cu Isus cel înviat şi prin aceasta să primească salvare şi renaştere.

Din relatările biblice este clar că Isus înviat nu era la fel ca acel care trăise în mijlocul discipolilor lui înainte de crucificarea sa. Isus înviat nu mai era un om care putea fi văzut cu ochii fizici, deoarece el a transcens spaţiul şi timpul. El s-a înfăţişat discipolilor săi într-o odaie cu uşile închise. (Ioan 20:19) El a însoţit o bună bucată de drum pe doi dintre discipolii săi care călătoreau spre Emmaus. Însă aceştia nu l-au recunoscut decât mult mai târziu, când el s-a făcut cunoscut, moment în care s-a şi făcut deodată nevăzut. (Luca 24:15-31)

Trecând prin perioada de patruzeci de zile a învierii sale şi separându-l astfel pe Satan, Isus a stabilit fundamentul credinţei pentru calea spirituală. El a deschis astfel calea pentru izbăvirea omenirii de păcate.

3.3.1.2 Fundamentul substanţial spiritual

Făcându-şi apariţia, Isus înviat a realizat providenţa numărului patruzeci pentru separare de Satan; în timp ce ocupa spiritual poziţia lui Ioan Botezătorul. Prin aceasta, el a stabilit fundamentul credinţei pentru calea spirituală, în poziţia de Părinte Adevărat spiritual. În acelaşi timp, din poziţia de copil, el a asigurat poziţia de Abel pentru îndeplinirea condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Acest fundament spiritual de credinţă pe care Isus l-a stabilit pentru cea de a treia cale mondială de restaurare a Canaanului era comparabil cu fundamentul credinţei pe care Moise l-a stabilit pentru cea de a treia cale naţională prin cei patruzeci de ani în pustiu.

Dumnezeu a înfăptuit providenţa de începere a căii în zilele lui Moise făcându-l pe acesta să stabilească fundamentul pentru Cort. Isus înviat însă era el însuşi întruchiparea spirituală a tablelor de piatră, a Chivotului Făgăduinţeişi a Cortului. El şi-a adunat discipolii împrăştiaţi prin toată Galileea şi a înfăptuit providenţa de începere a căii înzestrându-i cu puterea de a săvârşi miracole şi semne. (Matei 28:16-20; Marcu 16:15-18)

Isus înviat a ocupat la nivel spiritual poziţia lui Ioan Botezătorul şi a lui Abel. Credincioşii devotaţi ocupau poziţia lui Cain. Crezând în Isus şi urmându-l cu devotament, ei au îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi au restaurat fundamentul spiritual de substanţă.

3.3.1.3 Fundamentul spiritual pentru Mesia

Odată cu crucificarea lui Isus, cei unsprezece discipoli care rămăseseră au pierdut forţa spirituală şi s-au împrăştiat. Însă, după învierea sa, Isus i-a adunat într-un singur loc şi a început o nouă etapa a providenţei: restaurarea Canaanului spiritual. Discipolii l-au ales pe Matei pentru a-l înlocui pe Iuda Iscariotul şi a completa numărul celor doisprezece. Crezând în Isus şi urmându-l cu preţul vieţii, ei au stabilit fundamentul spiritual de substanţă şi fundamentul spiritual pentru Mesia. Pe acest fundament, Isus s-a înălţat din poziţia de purtător spiritual al misiunii lui Ioan Botezătorul la poziţia de Mesia spiritual şi l-a trimis pe Sfântul Duh. Prin aceasta, Isus şi Sfântul Duh au devenit Părinţi Adevăraţi spirituali şi au început lucrarea dăruirii renaşterii.

Din momentul coborârii Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, (Fapte 2:1-4) Isus înviat, ca Tată Adevărat spiritual şi Sfântul Duh, ca Mamă Adevărată spirituală, au lucrat în unitate pentru a oferi renaşterea spirituală prin altoirea spirituală a credincioşilor cu sine. Aceasta este lucrarea de salvare spirituală, (Cf. Mesia 1.4) care a stabilit o sferă a învierii ce nu poate fi atinsă de Satan.

Chiar dacă am fi uniţi cu Isus în spirit, prin intermediul credinţei, corpurile noastre sunt încă expuse atacului lui Satan, la fel ca în cazul lui Isus însuşi. Cu alte cuvinte, salvarea noastră fizică rămâne încă nerealizată. Totuşi, dacă credem în Isus cel înviat, el ne va călăuzi să intrăm spiritual în sfera sa a renaşterii, care nu poate fi atinsă de invazia satanică. Acolo suntem eliberaţi de condiţiile care îi permit lui Satan să ne acuze şi suntem salvaţi spiritual.

3.3.1.4 Restaurarea Canaanului spiritual

Prin credinţă şi slujirea lui Isus cel înviat, care stă pe fundamentul spiritual pentru Mesia, creştinii pot realiza restaurarea Canaanului spiritual şi pot intra în sfera graţiei lui. Pe de altă parte, corpurile fizice ale creştinilor ocupă aceeaşi poziţie ca şi corpul lui Isus, care a fost atacat de Satan prin crucificare. Creştinii rămân a fi întinaţi de păcatul originar (Romani 7:25) şi au nevoie să se purifice de influenţele satanice, la fel de mult ca şi oamenii care au trăit înainte de venirea lui Isus. Prin urmare, creştinii trebuie încă să meargă pe calea separării de Satan pregătindu-se astfel pentru a Doua Venire a lui Hristos. (Cf. Mesia 1.4)

Isus cel înviat reprezintă întruchiparea spirituală a Templului. El a realizat la nivel mondial idealul Cortului pe care Moise l-a susţinut în călea naţională de restaurare a Canaanului. Sfânta sfintelor şi sfânta, care reprezintă spiritul şi trupul lui Isus, au fost împlinite ca realităţi spirituale prin Isus şi Sfântul Duh. Idealul capacului de aur a fost realizat prin lucrările de salvare dăruite de Isus şi Sfântul Duh, permiţându-i lui Dumnezeu să apară în lucrările lor şi să împărtăşească Cuvântul Său. Deasupra capacului de aur, unde este proclamat Cuvântul lui Dumnezeu, au fost înlăturaţi heruvimii, care au împiedicat calea noastră din momentul Căderii, astfel deschizând calea pentru ca noi să intrăm în Chivotul Făgăduinţei şi să îl primim pe Isus, Pomul Vieţii. Acolo ne putem împărtăşi cu mana oferită de Dumnezeu şi putem fi martorii puterii măreţe a lui Dumnezeu, care odată făcuse toiagul lui Aaron să înmugurească. (Evrei 9:4-5) Precum am învăţat din studierea căii lui Moise, amânările în providenţa lui Dumnezeu nu au fost predeterminate, ci au fost cauzate de lipsa de credinţă a oamenilor. În mod asemănător, crucificarea lui Isus şi necesitatea revenirii lui nu au fost predestinate originar de către Dumnezeu.

3.3.2 Calea de restaurare a Canaanului substanţial în centru cu Domnul celei de-a Doua Veniri

Am explicat deja de ce a treia cale mondială de restaurare a Canaanului a început ca o cale spirituală, nu ca una substanţială asemenea celei de a treia căi naţionale de restaurare a Canaanului.

Această providenţă spirituală a început atunci când, pe fundamentul spiritual pentru Mesia, Isus a putut ocupa poziţia de Mesia spiritual, iar adepţii săi au crezut în el şi i s-au suspus. Această providenţă a parcurs calea îndelungată a două mii de ani de istorie, extinzându-se pentru a crea o sferă mondială a salvării spirituale. Moise a putut intra în Canaan numai ca spirit, Iosua însă a urmat calea naţională drept una substanţială şi, realmente, a cucerit pământul făgăduinţei. În mod asemănător, Isus a restaurat Canaanul ca o sferă mondială spirituală, Domnul celei de Doua Veniri însă trebuie să desăvârşească cea de a treia cale mondială, drept o cale substanţială şi să construiască Împărăţia Cerurilor reală pe pământ.

Domnul celei de Doua Veniri trebuie să realizeze, pe pământ, idealul lui Dumnezeu care a rămas neîmplinit la Prima Venire. Din acest motiv, el trebuie să se nască pe pământ, în corp. (cf. Ceai de a Doua Venire 2.2)

Din moment ce Domnul celei de a Doua Veniri trebuie să restaureze prin răscumpărare calea providenţei de restaurare rămasă neterminată la venirea lui Isus, s-ar putea ca el să urmeze o cale similară. Isus s-a confruntat cu lipsa de credinţă din partea poporului evreu şi a trebuit să urmeze calea unei suferinţe amare. În mod asemănător, dacă creştinii, cel de al Doilea Israel, îl resping pe Domnul celei de a Doua Veniri, el va trebui să treacă prin suferinţe comparabile cu cele îndurate de Isus. El va trebui să repete calea dureroasă a lui Isus şi să o restaureze prin răscumpărare, însă de data aceasta în timpul vieţii sale pe pământ. Din acest motiv, Isus a spus: „Însă, mai întâi el trebuie să îndure multe lucruri şi să fie respins de oamenii din timpul său.” (Luca 17:25)

La Prima Venire, Isus la sfârşit a trebuit să părăsească Primul Israel, care fusese chemat pentru el şi să îi aleagă pe creştini, drept al Doilea Israel, pentru a începe noua providenţă spirituală. În mod similar, dacă creştinii îl resping şi nu cred în Domnul celei de a Doua Veniri, el va trebui să îi abandoneze, să ridice un al Treilea Israel şi să lucreze împreună cu ei pentru a aduce providenţa la împlinire pe pământ. Dacă vestitorii Domnului, cărora le sunt încredinţate misiuni asemenea celei a lui Ioan Botezătorul, nu îşi îndeplinesc responsabilităţile, atunci el va trebui să se coboare, asumându-şi rolul lui Ioan Botezătorul, pentru a stabili fundamentul credinţei în cea de a treia cale de restaurare substanţială a Canaanului la nivel mondial. În asemenea circumstanţe eventuale, el va merge pe calea suferinţei.

Oricât de grea ar fi calea pe care va trebui s-o urmeze Domnul celei de a Doua Veniri, el nu va mai muri fără a împlini providenţa de restaurare, deoarece providenţa lui Dumnezeu de a-i creşte pe Părinţii Adevăraţi ai omenirii (cf. Hristologie 4.1.1) şi de a împlini scopul creaţiei prin ei va avea succes la a treia încercare. Această providenţă a început cu Adam, a fost prelungită prin Isus, şi va da roade negreşit la cea de a Doua Venire a Domnului. Mai mult, precum va fi discutat mai jos, (cf. Paralele 7.2.6) providenţa spirituală a lui Dumnezeu pentru restaurare, în decursul celor două mii de ani de la Isus, a pregătit un mediu social şi legal democratic care îl va proteja pe Domnul celei de a Doua Veniri.

Isus a fost omorât după ce a fost marcat drept un eretic de către evrei şi drept un răzvrătit de către Imperiul Roman. Comparativ, chiar dacă Domnul celei de a Doua Veniri este persecutat ca eretic, în societatea democratică în care va veni el, asemenea acuzaţii nu vor fi motive suficiente pentru a fi condamnat la moarte. Prin urmare, oricât de amare ar fi suferinţele lui, Domnul celei de a Doua Veniri va fi capabil să stabilească fundamentul credinţei pe pământ. Pe acest fundament El îşi va aduna discipoli cu o credinţă nestăvilită. El va călăuzi aceşti adepţi să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi să stabilească fundamentul substanţial. Fundamentul pentru Mesia pentru restaurarea substanţială a Canaanului, în cea de a treia cale mondială, va fi stabilit negreşit.

Atunci când Moise era figura centrală în cea de a treia cale naţională de restaurare a Canaanului, Dumnezeu a înfăptuit providenţa de începere a căii pe baza stâncii. Atunci când Iosua era figură centrală, Dumnezeu a condus providenţa de începere a căii pe baza apei din stâncă, care este de natură mai interioară decât stânca. În mod asemănător, în timpul venirii lui Isus, Dumnezeu a condus providenţa de începere a căii prin intermediul miracolelor şi al semnelor, însă în timpul celei de a Doua Veniri a Domnului, Dumnezeu va conduce providenţa de începere a căii pe baza Cuvântului, care este mult mai profund decât semnele sau miracolele. Aşa cum a fost explicat mai devreme, (cf. Eshatologie 3.2) deşi oamenii au fost creaţi prin Cuvânt, (Ioan 1:3) din cauza Căderii, ei nu au putut realiza scopul lui. Pentru a realiza scopul Cuvântului, Dumnezeu a înfăptuit providenţa Sa de restaurare prin stabilirea condiţiilor exterioare de supunere faţă de Cuvânt. În cele din urmă, în momentul încheierii istoriei providenţiale, Dumnezeu îl va trimite din nou pe Hristos, întruparea Cuvântului, şi va desăvârşi providenţa salvării bazată pe Cuvânt.

Cea mai profundă explicaţie a scopului lui Dumnezeu este dezvăluită prin intermediul relaţiilor de inimă. Ca Părinte al nostru, interior şi invizibil, Dumnezeu a creat oamenii pentru a fi copiii Săi substanţiali. Adam şi Eva au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, ca partenerii obiect substanţiali ai lui Dumnezeu, după modelul caracteristicilor Lui duale. Drept primii parteneri obiect substanţiali ai lui Dumnezeu, ei trebuiau să fie Părinţii omenirii. Ei erau meniţi să devină soţ şi soţie, să nască şi să crească copii, şi să formeze o familie care ar îmbina inima de părinte, inima de soţ şi soţie, inima de soră şi frate şi inima de copil. Familia lor ar fi manifestat iubirea adevărată a părinţilor, iubirea adevărată a soţului şi a soţiei, şi iubirea adevărată a copiilor. Acesta ar fi fost fundamentul celor patru poziţii care realizează scopul celor trei obiecte. (Cf. Creaţie 2.3.3)

În acest fel, Dumnezeu intenţiona să construiască Împărăţia Cerurilor pe pământ prin intermediul propriilor Săi copii, născuţi în descendenţa Sa divină. Principala semnificaţie a Căderii a fost că primii strămoşi ai omului au format o legătură de sânge cu Arhanghelul; de aceea, toată omenirea a fost legată de descendenţa lui Satan. (cf. Căderea 1.3.3) Fiecare om s-a născut fiind copilul diavolului. (Matei 3:7; 23:33; Ioan 8:44) Primii strămoşi ai omului au căzut în poziţia în care nu mai aveau nici o legătură cu descendenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, scopul ultim al providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare este de a transforma oamenii decăzuţi, care nu au nici o legătură cu descendenţa lui Dumnezeu, în copii născuţi din descendenţa directă a lui Dumnezeu.

Să căutăm mai mult în Biblie, pentru a găsi mărturiile cu privire la acest scop ascuns al providenţei lui Dumnezeu.

Familia lui Adam, ai cărei membri au săvârşit Căderea precum şi primul omor, a fost lipsită de orice relaţie cu Dumnezeu. În timpul lui Noe, nu a putut fi restaurată o relaţie directă cu Dumnezeu, din cauza greşelii celui de al doilea fiu al său, Ham. Cu toate acestea, deoarece Noe a dat dovadă de un devotament suprem, familia lui a putut să stabilească o relaţie indirectă cu Dumnezeu, ca slugă a slugilor. (Geneza 9:25) De aşa natură era relaţia pe care o puteau atinge oamenii cu Dumnezeu înainte de Epoca Vechiului Testament.

Avraam, părintele credinţei, împreună cu familia lui, a stabilit fundamentul familial pentru Mesia. Ei şi urmaşii lor, poporul ales de Dumnezeu, au fost ridicaţi în poziţia de slugi ale lui Dumnezeu. (Levitic 25:55) De aşa natură era relaţia pe care o puteau atinge oamenii cu Dumnezeu în timpul Epocii Vechiului Testament.

În timpul lui Isus, discipolii, care stăteau pe fundamentul credinţei stabilit de Isus din poziţia lui Ioan Botezătorul, au fost ridicaţi din poziţia de slugi la cea de copii adoptivi. Pentru a se ridica şi mai sus din această poziţie, şi a deveni copii din descendenţa directă a lui Dumnezeu, ei trebuiau mai întâi să stabilească fundamentul substanţial şi fundamentul pentru Mesia, slujindu-l şi ascultându-l pe Isus la modul absolut. Dacă Isus ar fi stat ca Mesia pe acel fundament, ei ar fi putut fi altoiţi cu el, atât spiritual cât şi fizic, şi ar fi atins unitatea deplină cu el.

Isus este unicul Fiu al lui Dumnezeu, fără de păcat şi născut din descendenţa Lui directă. El este măslinul adevărat care a venit pentru a altoi cu sine toţi omenii decăzuţi, măslini sălbateci. (Romani 11:17) Unindu-i astfel cu sine, el trebuia să îi cureţe de păcatul originar şi să îi restaureze drept copii născuţi în descendenţa directă a lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă lucrarea renaşterii, care trebuia realizată de către Isus şi Mireasa lui. (cf. Hristologie 4)

Din păcate, chiar şi discipolii direcţi ai lui Isus au pierdut credinţa, iar Isus a murit pe cruce fără să se fi ridicat din poziţia lui Ioan Botezătorul, şi fără a fi început îndatoririle sale de Mesia. După învierea sa, Isus şi-a început calea spirituală. El a stabilit fundamentul spiritual de credinţă, prin cele patruzeci de zile de la învierea şi până la înălţarea sa – o perioadă pentru separarea de Satan – spiritual aflându-se în poziţia lui Ioan Botezătorul. Discipolii săi s-au pocăit şi s-au întors pentru a-l sluji cu credinţă; astfel, Isus şi discipolii săi au stabilit fundamentul spiritual de substanţă şi fundamentul spiritual pentru Mesia. Isus stă pe acest fundament în calitate de Mesia spiritual şi altoieşte adepţii credincioşi lui cu sine – chiar dacă numai la nivel spiritual. Ca rezultat, creştinii devotaţi au fost ridicaţi pentru a deveni copiii spirituali ai lui Dumnezeu. De aşa natură a fost relaţia pe care a atins-o omenirea cu Dumnezeu din timpul lui Isus şi până în ziua de azi.

În cadrul acestei providenţe spirituale de restaurare, mai întâi a fost restaurată lumea spirituală, aşa precum în ordinea creaţiei Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală. Omenirea a fost înălţată pentru a ocupa poziţia de parteneri obiect ai lui Dumnezeu, însă numai la modul spiritual. Oricât de devotat ar fi un creştin, dat fiind că păcatul originar transmis prin trup nu a fost încă înlăturat, el nu se deosebeşte de un credincios din Epoca Vechiului Testament, în sensul că ambii rămân a fi legaţi de descendenţa lui Satan. (cf. Mesia 1.4)

Creştinii sunt, în cel mai bun caz, copiii adoptivi ai lui Dumnezeu, deoarece ei nu au provenit din descendenta Lui. Acest fapt explică de ce Sf. Pavel se tânguia, „…şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8:23)

Hristos se va reîntoarce şi va restaura întreaga omenire pentru a fi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. El se va reîntoarce în corp şi se va naşte pe Pământ, la fel ca la Prima Venire. El va restaura prin răscumpărare calea Primei sale Veniri, urmând-o încă o dată.

Precum s-a explicat mai sus, Hristos cel revenit va conduce providenţa de începere a căii pe baza Cuvântului şi apoi va desăvârşi fundamentul pentru Mesia atât la nivel spiritual cât şi fizic. Pe acel fundament, el va altoi întreaga omenire cu sine, curăţind-o de păcatul originar şi restaurându-o pentru a deveni copiii lui Dumnezeu, născuţi din descendenţa Lui.

În timpul Primei Veniri, Isus a stabilit fundamentul familial alegând doisprezece discipoli şi numind pe trei dintre ei ca discipoli de frunte ai săi. Prin aceasta, el intenţiona să restaureze prin răscumpărare poziţia lui Iacov, care fusese figura centrală a fundamentului familial pentru Mesia. Prin educarea celor şaptezeci de adepţi, Isus a extins apoi scopul fundamentului său până la nivelul clanului. La fel şi Domnul celei de a Doua Veniri va începe prin stabilirea, atât la nivel spiritual, cât şi fizic, a fundamentului familial pentru Mesia. Apoi el îşi va extinde scopul îndreptându-se spre clan, societate, naţiune, lume şi cosmos. Atunci când acest fundament va fi asigurat, el va reuşi, în cele din urmă, să construiască Împărăţia Cerurilor.

Scopul lui Dumnezeu în educarea poporului Primului Israel a fost pregătirea fundamentului pentru Isus, care, atunci când va sosi, să poată împlini scopul construirii Împărăţiei Cerurilor. Când ei s-au întors împotriva lui, Dumnezeu i-a ales pe creştini pentru a fi cel de al Doilea Israel. În mod asemănător, scopul lui Dumnezeu în educarea creştinismului a fost pregătirea fundamentului pentru ca Domnul celei de a Doua Veniri să împlinească scopul construirii Împărăţiei Cerurilor. Dacă lumea creştină la fel s-ar întoarce împotriva lui, Dumnezeu nu va avea altă soluţie decât să îi părăsească şi să aleagă un al Treilea Israel. Prin urmare, cu toate că creştinii în timpul Ultimelor Zile s-ar putea bucura de mari binecuvântări, în realitate, situaţia lor este la fel de precară ca şi cea a poporului evreu din timpul lui Isus. Ei ar putea să cada în dizgraţie şi mari nenorociri.

3.4 Câteva învăţăminte din calea lui Isus

Mai întâi, calea lui Isus ne învaţă despre predestinarea de către Dumnezeu a Voinţei Lui. Dumnezeu predestinează în mod absolut că Voinţa Sa va fi realizată şi apoi lucrează neîncetat până când este împlinită. Atunci când Ioan Botezătorul a eşuat în misiunea sa, Isus a încercat să împlinească Voinţa lui Dumnezeu cu orice preţ, preluând chiar şi responsabilitatea lui Ioan. Atunci când necredinţa din partea poporului evreu a zădărnicit încercările lui de a construi Împărăţia Cerurilor, Isus a rămas în continuare neschimbat în hotărârea lui şi a promis să împlinească Voinţa când se va întoarce.

Mai departe, calea lui Isus ne demonstrează că predestinarea lui Dumnezeu cu privire la modul în care va fi realizată Voinţa Sa de către un individ sau o naţiune este condiţională, şi nu absolută. Adică, cu toate că Dumnezeu a ales o anumită persoană sau naţiune pentru a împlini un scop în providenţa de restaurare, dacă ea nu îşi îndeplineşte responsabilitatea, Dumnezeu va alege cu siguranţă o altă persoană sau naţiune pentru a continua lucrarea Sa.

Isus l-a ales pe Ioan Botezătorul să fie discipolul său de frunte, însă când acesta nu a reuşit să-şi împlinească responsabilitatea, Isus l-a ales pe Petru pentru a-l înlocui. Isus l-a ales pe Iuda Iscariotul să fie unul din cei doisprezece discipoli ai săi, iar când Iuda a eşuat, Matei a fost ales în locul lui. (Fapte, 1:25) În mod asemănător, Dumnezeu a ales poporul evreu să îndeplinească responsabilitatea centrală în providenţa Lui de restaurare, Însă, când aceştia au suferit eşec, misiunea lor a trecut asupra Neamurilor. (Fapte 13:46; Matei 21:33-43) Aceste exemple ilustrează faptul că, atunci când Dumnezeu alege o persoană sau o naţiune pentru a împlini Voinţa Sa, El niciodată nu predestinează în termeni absoluţi dacă acea persoană sau naţiune va realiza într-adevăr Voinţa Lui.

Calea lui Isus ne demonstrează, de asemenea, că Dumnezeu nu intervine în eforturile unui om pentru îndeplinirea părţii lui de responsabilitate, ci îl tratează în corespundere cu rezultatul acţiunilor acestuia. Dumnezeu trebuia să fi ştiut că Ioan Botezătorul şi Iuda Iscariotul îşi pierdeau credinţa. Cu siguranţă, El avea puterea de a-i împiedica să păcătuiască. Însă Dumnezeu nu a intervenit deloc în credinţa lor, ci i-a tratat numai în baza rezultatelor faptelor lor.

În cele din urmă, calea lui Isus ne arată că, cu cât mai mare este misiunea unei persoane, cu atât mai mare va fi şi încercarea cu care se va confrunta. Isus a venit ca cel de al doilea Adam. Pentru a-şi împlini misiunea, el a trebuit să restaureze prin răscumpărare poziţia pe care o ocupa Adam înainte de Cădere. Deoarece Adam şi-a pierdut credinţa şi l-a părăsit pe Dumnezeu, Isus a trebuit să restaureze greşeala lui Adam îndurând momentul în care Dumnezeu l-a părăsit şi dând dovadă în acest răstimp de o credinţă neschimbată. De aceea, Isus a fost ispitit de Satan în pustiu şi a fost părăsit de Dumnezeu pe cruce. (Matei 27:46)