Secţiunea 1. Salvarea prin intermediul crucii

1.1 Scopul venirii lui Isus ca Mesia

Isus a venit ca Mesia pentru a împlini salvarea umanităţii; el urma să realizeze scopul providenţei de restaurare. Isus trebuia să stabilească Împărăţia Cerurilor mai întâi pe pământ. Putem deduce acest lucru din învăţăturile lui Isus către discipolii săi, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Mat. 5:48).

Potrivit Principiului creaţiei, o persoană care a împlinit scopul creaţiei nu păcătuieşte, deoarece se află în armonie deplină cu Dumnezeu şi posedă o natură divină. În ceea ce ţine de scopul Creaţiei, o asemenea persoană este perfectă asemenea Tatălui Ceresc. Isus a oferit aceste învăţături discipolilor săi în speranţa că aceştia vor putea fi restauraţi ca oameni care au împlinit scopul creaţiei şi vor deveni cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor. Mai mult decât atât, Isus a învăţat oamenii să se roage ca voinţa lui Dumnezeu să fie împlinită pe pământ aşa cum este şi în ceruri deoarece el a venit să reînnoiască umanitatea decăzută în cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi să construiască Împărăţia pe pământ. El, de asemenea, îndemna oamenii, „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” (Mat. 4:17). Din acelaşi motiv, Ioan Botezătorul, care venise pentru a pregăti calea Domnului, la fel, a anunţat iminenţa Împărăţiei (Mat. 3:2).

Cum vor arăta oare oamenii în momentul în care vor restauraţi ca cei care au realizat scopul creaţiei şi vor deveni perfecţi asemenea Tatălui Ceresc? Asemenea oameni vor fi acordaţi în întregime lui Dumnezeu şi vor simţi inima lui Dumnezeu în adâncul sufletului lor. Ei vor poseda o natură divină şi îşi vor trăi viaţa împreună cu Dumnezeu, nedespărţiţi de El. Mai mult decât atât, ei nu vor avea păcat originar şi, prin urmare, nu vor avea nevoie de mântuire sau de salvator. Ei nu vor avea nevoie de a se ruga intens sau de a practica credinţa, acestea ambele fiind necesare oamenilor decăzuţi pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Mai mult chiar, din moment ce ei nu vor avea păcat originar, copiii lor vor fi născuţi buni şi fără de păcat, în mod firesc, şi, de asemenea, nu vor avea nevoie de un salvator pentru a-i izbăvi de păcate.

1.2 A fost mântuirea împlinită prin intermediul crucii?

A împlinit oare crucificarea lui Isus, cea care ne-a adus iertarea păcatelor, scopul providenţei de restaurare? Dacă da, ar trebui să ne aşteptăm ca cei care cred în Isus cu devotament să îşi fi restaurat natura originară şi să fi construit Împărăţia Cerurilor pe pământ. Însă, în întreaga istorie a creştinismului, nu a existat nici o persoană, oricât de devotată Domnului ar fi fost, care să-şi fi trăit viaţa în unitate indisolubilă cu Dumnezeu. Nici o persoană nu a simţit inima lui Dumnezeu în profunzimea ei şi nu a posedat o natură divină. Nu a existat nici un credincios care să nu fi avut nevoie de mântuire sau de o viaţă de rugăciune înflăcărată şi devoţiune. Chiar şi Sfântul Pavel, un om măreţ, devotat lui Dumnezeu, nu s-a putut descurca fără o viaţă de credinţă şi rugăciuni în lacrimi (Rom. 7:18-25). În plus, nici un părinte creştin, oricât de devotat credinţei ar fi fost, nu a dat naştere unui copil lipsit de păcatul originar, care să poată intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără graţia mântuirii lui de către Salvator. Părinţii creştini continuă să transmită copiilor lor păcatul originar.

Ce putem învăţa din această analiză deplină a vieţii creştine? Ea ne învaţă că graţia mântuirii prin intermediul crucii nici nu a dezrădăcinat păcatul nostru originar, şi nici nu ne-a redat natura originară în întregime. Isus, cunoscând faptul că mântuirea prin intermediul crucii nu va împlini în întregime scopul pentru care a venit, a promis că va veni din nou. El a înţeles că voinţa lui Dumnezeu de a restaura Împărăţia Cerurilor pe pământ este absolută şi neschimbată. Astfel, Isus spera să se întoarcă pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu în întregime.

A fost oare în van sacrificiul lui Isus pe cruce? Bineînţeles că nu (Ioan 3:16). Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat istoria ilustră a creştinismului. Mai mult decât atât, experienţele noastre personale legate de credinţă ne arată clar măreţia mântuirii prin intermediul crucii. Este adevărat că prin cruce am fost izbăviţi de păcate, însă, la fel de adevărat este că nu am fost purificaţi în întregime de păcatul nostru originar. Ea nu ne-a readus la starea naturii originare perfecte în care nu am comite niciodată păcate, şi nu ne-a ajutat să stabilim Împărăţia Cerurilor pe pământ.

Cum putem aprecia just mărimea în care primim salvarea prin intermediul crucii? Fără a găsi răspunsul la această întrebare oamenilor din lumea modernă le este dificil să-şi îndrepte credinţa în mod cuvenit. Cu toate acestea, trebuie să reexaminăm mai întâi moartea lui Isus pe cruce.

1.3 Moartea lui Isus pe cruce

A fost oare moartea lui Isus pe cruce cea mai dorită voinţă a lui Dumnezeu? Să examinăm mai întâi cuvintele şi faptele discipolilor, aşa cum sunt ele relatate în Biblie.

Printre discipoli exista un sentiment unanim evident cu privire la moartea lui Isus: ei erau îndureraţi şi indignaţi. Ştefan, de exemplu, era extrem de indignat din cauza ignoranţei şi a necredinţei liderilor evrei, şi condamna acţiunile acestora, numindu-i ucigaşi si vânzători (Fap. 7:51-53). Din acel moment, creştinii au împărtăşit aceleaşi sentimente ca şi discipolii din timpurile lui Isus. Dacă moartea lui Isus ar fi reprezentat rezultatul predeterminat al voinţei lui Dumnezeu, atunci ar fi fost normal ca discipolii să deplângă moartea lui, dar să nu fie atât de indignaţi de acest fapt şi mâniaţi pe liderii evrei care au cauzat-o. Putem deduce din reacţia lor plină de amărăciune că moartea lui Isus a fost nedreaptă şi necuvenită din punctul de vedere al voinţei lui Dumnezeu.

În continuare să examinăm din punctul de vedere al providenţei lui Dumnezeu dacă crucificarea lui Isus a fost inevitabilă drept voinţa predestinată a Domnului.

Dumnezeu a chemat poporul ales al lui Israel din rândul descendenţilor lui Avraam. El îi proteja, îi educa, şi-i disciplina din când în când, supunându-i la încercări şi suferinţe. Dumnezeu a trimis profeţi pentru a-i sprijini cu promisiunea fermă că într-o bună zi El le va trimite pe Mesia. El i-a pregătit pentru primirea lui Mesia făcându-i să construiască cortul şi templul. Atunci când s-a născut Isus, Dumnezeu a anunţat venirea lui. El i-a trimis pe cei trei magi de la Răsărit, precum şi pe Simion, Ana, Ioan Botezătorul şi alţii să mărturisească pe larg.

Cu privire la Ioan Botezătorul, mulţi oameni ştiau că a apărut un înger şi a declarat zămislirea lui (Luc. 1:13). Miracolele de la naşterea sa au agitat întreaga Iudee aflată în aşteptare (Luc. 1:63-66). Mai mult, viaţa ascetică în pustiu a lui Ioan era atât de impresionantă încât mulţi oameni se întrebau în adâncul sufletului lor dacă nu cumva el era Hristos (Luc. 3:15). Scopul cu care Dumnezeu a trimis o asemenea personalitate deosebită ca Ioan Botezătorul să depună mărturie pentru venirea lui Isus ca Mesia, a fost acela de a-i încuraja pe evrei să creadă în Isus.

Din moment ce voinţa lui Isus a fost aceea de a-i face pe evrei să creadă în faptul că Isus era Mesia lor, poporul evreu, care a fost învăţat să trăiască în conformitate cu voia lui Dumnezeu, trebuia să creadă în el. Dacă aceştia ar fi crezut în el aşa cum Şi-a dorit Dumnezeu, le-ar fi apărut oare gândul de a-l răstigni pe Isus? Şi-ar fi dorit ei ca vreun rău să se întâmple cu Mesia pe care l-au aşteptat atât de mult şi cu atâta ardoare? Totuşi, din motiv că ei au acţionat împotriva voinţei Domnului şi nu au crezut în Isus ca Mesia, el a fost trimis pe cruce. Trebuie să înţelegem de aceea că Isus nu a venit pentru a muri pe cruce.

Să examinam cuvintele şi faptele lui Isus însuşi pentru a vedea dacă crucificarea sa reprezenta de fapt calea de a împlini în întregime misiunea sa ca Mesia.

Cuvintele şi faptele lui Isus erau menite să trezească în oameni credinţa că el era Mesia. De exemplu, atunci când oamenii l-au întrebat ce trebuie să facă pentru a împlini lucrarea lui Dumnezeu, Isus le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis.” (Ioan 6:29). Într-o zi, mâhnit de necredinţa fariseilor şi neavând pe nimeni cu care să îşi împărtăşească sufletul, Isus a privit asupra Ierusalimului cu tristeţe. El a lăcrimat deplângând soarta evreilor pe care Dumnezeu i-a călăuzit cu atâta sârguinţă şi dragoste în decursul a doua mii de ani. Isus a profeţit că oraşul va fi totalmente ruinat încât nu va rămâne piatră peste piatră. El a indicat clar ignoranţa oamenilor, spunând: „Nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luc. 19:44).

Cu o altă ocazie, Isus a deplâns încăpăţânarea şi necredinţa locuitorilor Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.” (Mat. 23:37) Isus le-a reproşat oamenilor care au refuzat să creadă în el, cu toate că ei cunoşteau din Scripturi mărturiile despre el: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5:39-40). „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi… dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.” (Ioan 5:43-46)

Câte miracole şi semne a înfăptuit Isus în eforturile lui disperate să-i scoată pe oameni din necredinţa lor! Necătând la aceasta, liderii religioşi îl ironizau ca fiind posedat de Diavol, chiar în timp ce erau martorii lucrării minunate a lui Isus (Mat. 12:24). Isus, aflat într-o situaţie atât de nenorocită, a exclamat: „Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.” (Ioan 10:38). Apoi, confruntându-şi adversarii, el a denunţat în mod deschis ipocrizia lor (Mat. 23:13-36). Isus a încercat prin cuvintele şi faptele sale să-i facă pe oameni să creadă în el, deoarece aceasta era voinţa Domnului. Dacă aceştia ar fi urmat voinţa lui Dumnezeu şi ar fi crezut în Isus ca Mesia lor, atunci cine dintre ei ar fi îndrăznit să-l trimită pe cruce?

Putem deduce, din dovezile prezentate mai sus, că moartea lui Isus pe cruce a fost rezultatul nefericit al ignoranţei şi necredinţei oamenilor din timpul său; acest lucru nu era necesar pentru împlinirea deplină a misiunii sale ca Mesia. Acest lucru este ilustrat bine şi de ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luc. 23:34)

Dacă Dumnezeu ar fi predestinat de la început ca Isus să moară pe cruce, atunci Isus ar fi aşteptat să urmeze această cale drept una predestinată. De ce însă, el s-a rugat de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Mat. 26:39). În realitate, Isus s-a rugat disperat deoarece ştia bine că moartea sa ar nimici speranţa de a realiza Împărăţia Cerurilor pe pământ. Acest lucru ar fi constituit o mare dezamăgire pentru Dumnezeu, care a lucrat depunând atâta efort pentru a realiza această speranţă pe parcursul epocilor îndelungate începând din timpurile căderii. Mai mult, Isus ştia că suferinţele umanităţii nu se vor uşura până în timpul celei de-a Doua Veniri a lui.

Isus a spus: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.” (Ioan 3:14). Atunci când izraeliţii au pierdut credinţa în Moise, în drumul spre Canaan, au apărut şerpi în flăcări şi au început să-i ucidă. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe de bronz şi să-l fixeze pe un toiag ca toţi cei care vor privi la şarpe să rămână în viaţă (Num. 21:4-9). În mod asemănător, Isus a anticipat că din cauza eşecului poporului ales de a crede în el, omenirea va fi hărăzită iadului. El a prevăzut că va fi bătut în cuie pe cruce asemenea şarpelui de bronz, pentru a salva întreaga omenire, asigurând salvarea tuturor celor care îl privesc. Prevăzând această posibilitate, Isus a prevestit această profeţie cu o inimă îndurerată.

O altă dovadă a faptului că moartea lui Isus pe cruce nu a fost voinţa Domnului, ci mai degrabă s-a datorat lipsei de credinţă a oamenilor, este faptul că Israelul a decăzut după crucificare (Luc. 19:44). Doar fusese profeţit că Isus va veni şi va sta pe tronul lui David, şi va fonda un regat etern: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare; biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” – (Is. 9:5-6) Un înger a apărut în faţa Mariei înainte de conceperea lui Isus şi a făcut o profeţie similară: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luc. 1:31-33).

Intenţia clară a lui Dumnezeu pentru poporul ales al lui Israel, pe care El l-a condus prin tot felul de dificultăţi încă din timpurile lui Avraam, era aceea de a le trimite pe Mesia şi de a construi o Împărăţie eternă pe pământ. Cu toate acestea, când conducerea evreiască l-a persecutat pe Isus şi l-a trimis pe cruce, Israelul şi-a pierdut dreptul de a fi poporul fondator al Împărăţiei Domnului. În decursul a câtorva generaţii poporul Israel a fost împrăştiat pe întregul pământ. Din acel moment ei au suferit în urma opresiunii şi a persecuţiilor. Acest lucru poate fi privit ca o consecinţă tragică a greşelii pe care strămoşii lor au comis-o atunci când l-au condamnat la moarte pe Mesia, pe care ar fi trebuit să îl cinstească, şi au împiedicat astfel împlinirea providenţei de restaurare. În plus, nu numai evreii, dar şi mulţi alţi creştini evlavioşi au dus crucea ca partea lor cauzată de păcatul colectiv de a-l fi răstignit pe Isus.

1.4 Limitele salvării oferite de mântuirea prin intermediul crucii şi scopul Celei de-a Doua Veniri a lui Isus

Ce s-ar fi întâmplat dacă Isus nu ar fi fost răstignit? Isus ar fi realizat atât salvarea spirituală, cât şi pe cea fizică. El ar fi stabilit cu siguranţă eterna şi indestructibila Împărăţie a Cerurilor pe pământ. Acest lucru a fost profeţit de către profetul Isaia, anunţat de către îngerul care i-a apărut Mariei, şi exprimat chiar de către Isus însuşi, atunci când a anunţat că Împărăţia Cerurilor este aproape (Is. 9:6-7; Luc. 1:31-33; Mat. 4:17).

Când Dumnezeu a creat omul, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Fac. 2:7), fiinţele umane au fost astfel create cu spirit şi corp. Căderea, la fel, a avut loc atât spiritual, cât şi fizic.

De vreme ce Isus a venit pentru a aduce salvarea deplină, el purta răspunderea de a o realiza atât spiritual, cât şi fizic. A crede în Isus înseamnă a deveni una cu el. De aceea Isus s-a comparat pe sine cu o viţă de vie adevărată iar pe discipolii săi cu ramurile acesteia (Ioan 15:5). El a spus, de asemenea: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan 14:20). Pentru a salva oamenii decăzuţi, atât fizic cât şi spiritual, era necesar ca Isus să vină în corp. Dacă oamenii ar fi crezut în Isus şi s-ar fi unit cu el atât în corp, cât şi în spirit, ei ar fi primit salvarea spirituală şi pe cea fizică. Însă oamenii nu au crezut în Isus, ci l-au trimis pe cruce în loc. Corpul lui Isus a fost expus asaltului lui Satan şi el a fost ucis. Din acest motiv, chiar şi atunci când cei mai credincioşi dintre creştini sunt uniţi cu Isus, corpurile lor rămân expuse atacului lui Satan, asemenea corpului lui Isus.

În consecinţă, oricât de devotat ar fi un credincios, el nu poate obţine salvarea fizică prin intermediul salvării prin cruce a lui Isus. Păcatul originar, care s-a transmis prin linia de sânge de la Adam, nu este eliminat din rădăcină. Chiar şi cel mai devotat creştin tot poartă păcatul originar şi dă naştere unor copii care poartă la rândul lor păcatul originar. Înăuntrul credinţei noastre, putem simţi necesitatea de a ne umili şi respinge corpul în efortul de a împiedica intruziunea lui Satan, care încearcă în continuu să ne înrobească prin corpul nostru. Suntem învăţaţi să „ne rugăm neîncetat” (I Tes. 5:17) pentru a putea elimina condiţiile pe baza cărora Satan ne poate ataca; aceste condiţii provin din păcatul originar, care nu a fost eradicat în pofida salvării prin cruce.

Isus nu a putut împlini scopul salvării complete, atât a celei spirituale, cât şi a celei fizice, deoarece corpul său a fost doborât de către Satan. Cu toate acestea, Isus a pus bazele pentru salvarea spirituală prin asigurarea fundamentului victorios pentru învierea sa prin salvarea cu preţul sângelui său pe cruce. Ca rezultat, din momentul învierii sale, toţi credincioşii au primit privilegiul salvării spirituale, dar nu şi pe cel al salvării fizice.

Salvarea rezultată din răscumpărarea prin cruce este numai o salvare spirituală. Păcatul originar rămâne activ chiar şi în corpul celor mai devotaţi creştini şi este transmis prin linia de sânge descendenţilor lor. Cu cât mai înflăcărată este credinţa unui credincios, cu atât mai aprig trebuie să lupte împotriva păcatului dinlăuntrul său.

Chiar şi Sf. Pavel, cel mai devotat dintre apostoli, deplângea neputinţa sa de a preveni păcatul de la a se strecura în corpul său: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Rom. 7:22-25). Această afirmaţie contrastează cu fericirea simţită de Pavel în momentul primirii salvării spirituale, cu agonia pe care acesta a simţit-o deoarece era incapabil să obţină salvarea fizică. Ioan a recunoscut şi el: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:8-10). Noi, cei care am primit salvarea prin intermediul crucificării lui Isus, nu ne putem elibera din lanţurile păcatului, din cauza păcatului originar care este încă activ în adâncul nostru. Prin urmare, Isus trebuie să vină din nou pe pământ pentru a dezrădăcina păcatul originar, pe care nu l-a putut elimina prin intermediul crucificării, şi sa împlinească lucrarea salvării fizice. Numai atunci scopul lucrării Domnului de salvarea a omului va fi împlinit spiritual şi fizic.

1.5 Două feluri de profeţii cu privire la cruce

Dacă moartea lui Isus pe cruce nu a fost predestinată ca fiind necesară pentru realizarea deplină a scopului său ca Mesia, atunci de ce a fost prevestit în Isaia că el va suferi chinurile crucii? (Is. 53)

Am putea să credem că Biblia conţine numai profeţii care prevestesc suferinţa lui Isus. Cu toate acestea, când citim Biblia, cunoscând Principiul, ne dăm seama că există şi alte profeţii care spun contrarul. Aşa cum a prevestit Isaia (Is. 9, 11, 60) şi aşa cum i-a anunţat şi îngerul Mariei (Luc. 1:31-33), a fost prevestit că Isus va veni regele evreilor în timpul vieţii sale şi va fonda un regat etern pe pământ. Să examinăm de ce Dumnezeu a dat două tipuri contradictorii de profeţii cu privire la Isus.

Dumnezeu a creat fiinţele umane capabile să atingă perfecţiunea numai prin împlinirea părţii lor de responsabilitate (Creaţia 5.2.2). În realitate, primii strămoşi ai oamenilor nu şi-au îndeplinit responsabilitatea şi au căzut. Astfel, oamenii au potenţialul fie să-şi îndeplinească responsabilitatea în acord cu voia lui Dumnezeu, fie să eşueze în îndeplinirea responsabilităţii lor, contrar voinţei Domnului.

Dacă luăm câteva exemple din Biblie, Adam avea îndatorirea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. El putea fie să asculte porunca lui Dumnezeu şi să atingă perfecţiunea, fie să mănânce din fruct şi să moară. El a ales cea de-a doua opţiune.

În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu a dat cele Zece Porunci şi Legea Mozaică, pe care oamenii trebuiau să le respecte ca o condiţie a salvării lor. Aceasta ţinea de responsabilitatea lor fie să respecte legea şi să fie salvaţi, fie să nu se supună acesteia şi să decadă (Num. 30:15-20).

Îndatorirea izraeliţilor care au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat către Canaan era să urmeze indicaţiile lui Moise. Ei puteau fie să urmeze instrucţiunile lui Moise, şi astfel să ajungă în Canaan, fie să se revolte împotriva lui şi să nu intre în ţinutul promis. De fapt, Dumnezeu a prezis că îi va călăuzi pe izraeliţi către Canaan (Ieş. 3:8) şi i-a poruncit lui Moise să îi conducă acolo. Însă, din cauza lipsei lor de credinţă, oamenii au pierit în deşert, lăsându-şi numai urmaşii să ajungă la destinaţia finală.

Oamenii au astfel partea lor de responsabilitate; ei pot fie să o împlinească potrivit voinţei Domnului, sau să dea greş împotriva voinţei Lui. Natura roadelor pe care ei le poartă depinde de gradul în care îşi împlinesc porţiunea de răspundere. Din acest motiv, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui.

A-l trimite pe Mesia cade în responsabilitatea Domnului, însă, credinţa în Mesia este partea de responsabilitate a oamenilor. Poporul evreu putea fie să creadă în Mesia, aşa cum Îşi dorea şi Dumnezeu, sau să nu creadă, împotriva voinţei Lui. Pentru a preveni incertitudinile responsabilităţii umane, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui prin Isus. Una dintre ele prevestea faptul că Isus va muri din cauza necredinţei oamenilor (Is. 53). Cealaltă prevestea că oamenii vor crede în el şi îl vor cinsti pe Isus drept Mesia, ajutându-l să împlinească voinţa Domnului în glorie (Is. 9, 11, 60, Luc. 1:31). Când Isus a murit pe cruce din cauza necredinţei oamenilor, s-au împlinit numai profeţiile primului fel. Cel de-al doilea fel de profeţii a rămas neîmplinit până la Cea de-a Doua Venire a lui Isus.

1.6 Pasajele biblice în care Isus a vorbit despre crucificarea sa ca fiind necesară

Există câteva pasaje în Sfintele Scripturi, în care Isus vorbeşte despre suferinţa sa pe cruce ca ceva necesar pentru salvare. Spre exemplu, atunci când Petru l-a auzit pe Isus prezicând răstignirea inevitabilă şi a încercat sa îl convingă de contrar, Isus l-a mustrat, spunând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.” (Mat. 16:23) De ce îl alungă Isus pe Petru atât de aspru? În realitate, atunci când Isus a rostit aceste cuvinte, necredinţa oamenilor aleşi a împiedicat deja eforturile lui Isus de a împlini providenţa salvării, atât cea fizică, cât şi cea spirituală. În acel moment, Isus era ferm hotărât să-şi accepte soarta de a fi crucificat (Luc. 9:31), drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide măcar calea către salvarea spirituală a umanităţii. Încercarea lui Petru de a-l convinge altfel l-ar fi putut împiedica pe Isus de la crearea posibilităţii salvării spirituale prin intermediul crucii. Isus l-a mustrat tocmai din acest motiv.

Un al doilea exemplu sunt cuvintele lui Isus pe cruce: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19:30). Isus nu a rostit aceste cuvinte pentru a spune că prin intermediul crucificării a realizat în întregime providenţa salvării. După ce a realizat că necredinţa oamenilor era de neschimbat, a ales calea crucii pentru a pune bazele salvării spirituale, lăsând neîmplinită sarcina atingerii salvării fizice până în timpul Celei de-a Doua Veniri. Astfel, prin cuvintele: „Săvârşitu-s-a” Isus subînţelegea că el a terminat de pus bazele salvării spirituale. În acel moment ea devenise scopul alternativ al providenţei.

Pentru a avea adevărată credinţă, este necesară mai întâi o comuniune directă cu Dumnezeu prin intermediul experienţelor spirituale în rugăciune, pentru ca mai apoi să înţelegem adevărul prin intermediul unei citiri corecte a Sfintei Scripturi. Acesta este motivul pentru care Isus ne-a spus să ne închinăm lui Dumnezeu în „duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24).

Din timpul lui Isus, creştinii au crezut că el a venit pe această lume pentru a muri pe cruce. Ei nu au ştiut scopul fundamental pentru care Isus a venit ca Mesia şi au înţeles greşit salvarea spirituală pe care el ne-a adus-o, crezând că misiunea lui implica doar acest lucru. Isus şi-a dorit să trăiască şi să-şi împlinească destinul, însă din cauza necredinţei oamenilor în el, Isus a murit cu inima plină de mâhnire. Astăzi pe pământ trebuie să apară mirese pline de credinţă – credincioşi sinceri – capabili să aline inima îndurerată şi plină de amărăciune a lui Isus. Trebuie să apară miresele care vor înălţa dorinţa inimii lui Isus înainte ca el să poată apărea din nou ca mire. Însă Isus a rostit în lamentare, „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luc. 18:8), deoarece el a prevăzut probabilitatea că, atunci când va veni din nou, oamenii vor fi în întuneric.

Am lămurit din cercetarea Bibliei că Isus nu a venit să moară pe cruce. Ne putem convinge de acest lucru într-o măsură şi mai mare dacă comunicăm spiritual cu Isus şi îl întrebăm direct. Dacă nu putem percepe realităţile spirituale, ar trebui să căutam mărturiile celor care sunt înzestraţi cu asemenea daruri, pentru a înţelege în mod corect inima lui şi a ne adânci credinţa. Numai atunci vom fi demni să devenim miresele lui Isus, care îl vor primi în timpul ultimelor zile.