Secţiunea 2. Forţa primă universală, acţiunea de dare şi primire, şi fundamentul celor patru poziţii

2.1 Forţa primă universală

Dumnezeu, creatorul tuturor fiinţelor, depăşeşte timpul şi spaţiul şi este realitatea absolută, care există prin Sine Însuşi pentru eternitate. Prin urmare, şi forţa fundamentală care sprijină existenţa unei asemenea fiinţe ca Dumnezeu este auto-existentă pentru eternitate şi absolută; în acelaşi timp, stă la originea tuturor forţelor necesare pentru existenţa făpturilor. Forţă care constituie originea celorlalte forţe o numim forţa primă universală.

2.2 Acţiunea de dare şi primire

Atunci când elementele subiect şi obiect care constituie toate făpturile creează o bază comună prin intermediul forţei prime universale, şi realizează o acţiune de dare şi primire bună, aceasta generează toate forţele necesare pentru existenţă, înmulţire şi acţiune. Acţiunea care generează forţa printr-un asemenea proces este numită acţiunea de dare şi primire. Forţa primă universală şi forţele generate prin acţiunea de dare şi primire se află într-o relaţie reciprocă de cauză şi efect, interior şi exterior, partener subiect şi partener obiect. Putem spune că forţa primă universală este o forţă verticală, în timp ce forţele generate de acţiunea de dare şi primire sunt orizontale.

Să-L examinam în detaliu pe Dumnezeu şi creaţia Sa în termenii forţei prime universale şi ai acţiunii de dare şi primire.

Dumnezeu conţine în Sine caracteristicile duale eterne care, datorită forţei prime universale, creează o bază comună şi săvârşesc acţiunea de dare şi primire etern. Pe baza forţei generate de către acţiunea de dare şi primire, caracteristicile duale creează un fundament pentru reciprocitatea lor eternă şi stabilesc baza pentru existenţa eternă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu există etern şi Îşi exercită toată forţa pentru crearea Universului.

Pe de altă parte, în lumea creaţiei, caracteristicile duale ce-o alcătuiesc stabilesc o bază comună prin forţa primă universală şi încep acţiunea de dare şi primire. Bazându-se pe forţele generate de acţiunea de dare şi primire, caracteristicile duale creează un fundament pentru reciprocitatea lor, stabilind astfel fundamentul pentru existenţa acelei făpturi. Astfel, această făptură ocupă poziţia de partener obiect faţă de Dumnezeu, totodată generând ea însăşi forţa necesară pentru propria existenţă.

Atomii, de exemplu, apar datorită acţiunii de dare şi primire dintre nucleu şi electroni, care se angajează într-o interacţiune electromagnetică. Ionii pozitivi şi negativi, prin acţiunea lor de dare şi primire, creează molecule şi produc reacţii chimice.

În cazul plantelor, funcţiile din corpul lor sunt susţinute de acţiunea de dare şi primire dintre xilem şi floem, ce asigură creşterea lor ca un corp unitar. Apoi, acestea se reproduc prin acţiunea de dare şi primire dintre stamine şi pistil.

Animalele, la rândul lor, îşi continuă existenţa şi îşi înmulţesc specia prin intermediul acţiunii de dare şi primire dintre mascul şi femelă. Animalele şi plantele coexistă prin intermediul acţiunilor de dare şi primire precum schimbul de oxigen şi bioxid de carbon, şi interacţiunea dintre albine şi flori.

Dacă privim chiar şi corpurile cereşti, sistemul solar există pe baza acţiunii de dare şi primire dintre Soare şi planete. Acestea efectuează mişcări de revoluţie pentru a forma Universul. Pământul şi Luna, prin acţiunea de dare şi primire, îşi menţin mişcările de rotaţie şi revoluţie pe o orbită uniformă.

Corpul uman îşi menţine viaţa prin intermediul acţiunilor de dare şi primire dintre artere şi vene, inspiraţie şi expiraţie, sistemul nervos simpatic şi parasimpatic, şi aşa mai departe. Acest corp individual există datorită acţiunii de dare şi primire dintre corp şi suflet, şi acţionează în vederea realizării scopurilor sale.

În plus, soţul şi soţia în cadrul familiei, oamenii în societate, guvernul şi cetăţenii în cadrul unei naţiuni, şi naţiunile lumii coexistă prin angajarea într-o acţiune de dare şi primire.

Oricât de rea ar fi o persoană, în interiorul ei acţionează forţa conştiinţei care o îndreaptă clar spre o viaţă virtuoasă. Acest lucru este valabil pentru toţi oamenii de pretutindeni. Nimeni nu poate împiedica forţa conştiinţei. Deoarece aceasta acţionează cu râvnă chiar şi fără să ne dăm seama, cum numai săvârşim o faptă rea, îndată apar mustrări de conştiinţă. Dacă funcţia conştiinţei ar fi absentă la oamenii decăzuţi, providenţa de restaurare condusă de Dumnezeu ar fi imposibilă.

Cum este generată această forţă de acţiune a conştiinţei? Din moment ce toate forţele sunt produse numai de acţiunea de dare şi primire, conştiinţa, la fel, nu poate genera acea forţă de acţiune de una singură. Cu alte cuvinte, conştiinţa îşi demonstrează forţa când stă pe poziţia de partener obiect faţă de un anumit subiect, creează cu el o bază reciprocă şi se angajează împreună într-o acţiune de dare şi primire. Acest subiect al conştiinţei Îl numim Dumnezeu.

Căderea omului semnifică faptul că oamenii au rupt relaţia de dare şi primire cu Dumnezeu, eşuând în a deveni una cu El, şi au creat relaţii de dare şi primire cu Satan, devenind una cu acesta. De vreme ce Isus a venit ca Fiu unic al lui Dumnezeu, care a atins unitatea cu El printr-o relaţie perfectă de dare şi primire, dacă oamenii decăzuţi vor stabili o relaţie perfectă de dare şi primire cu el, devenind una, ei îşi vor restaura natura originară, dată de Dumnezeu iniţial, şi prin acţiunea de dare şi primire cu Dumnezeu, vor putea atinge unitatea cu El. Din acest motiv Isus are rolul de mediator pentru oamenii decăzuţi şi, în acelaşi timp, reprezintă calea, adevărul şi viaţa. Isus este persoana care a venit cu dorinţa de a oferi totul prin iubire şi sacrificiu, chiar cu preţul vieţii. De aceea, oricine crede în El nu piere, ci are viaţă veşnică (Ioan 3:16).

Creştinismul este religia iubirii, care se străduieşte prin intermediul iubirii şi al sacrificiului să deschidă calea către restaurarea relaţiilor orizontale de dare şi primire dintre oameni întru iubirea lui Hristos şi, pe acest fundament, să redeschisă calea către relaţiile verticale de dare şi primire cu Dumnezeu. Acesta a fost scopul tuturor învăţăturilor şi faptelor lui Isus. Spre exemplu, Isus a spus: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Mat. 7:1-2), „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” (Mat. 7:12), „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mat. 10:32), „Cine primeşte prooroc în nume de proroc plată de proroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.” (Mat. 10:41), „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa.” (Mat. 10:42)

2.3 Fundamentul celor patru poziţii în care este realizat scopul celor trei parteneri obiect prin procesul origine–diviziune–unire

2.3.1 Procesul origine–diviziune–unire

Când caracteristicile duale din interiorul lui Dumnezeu formează o bază comună prin intermediul forţei prime universale şi încep acţiunea de dare şi primire, forţa rezultată din această acţiune de dare şi primire generează procesul de înmulţire şi conduce la separarea caracteristicilor duale în parteneri obiect ai lui Dumnezeu. Aceşti parteneri obiect ai lui Dumnezeu ocupă apoi poziţia de partener subiect şi partener obiect unul faţă de celălalt fiind determinaţi de forţa primă universală să creeze o bază comună şi să înceapă acţiunea de dare şi primire. Apoi, ei se unesc în armonie, devenind un nou partener obiect al lui Dumnezeu. Acest proces în care Dumnezeu este originea şi de la El se produce o divizare, după care o unire, din nou – se numeşte procesul origine–diviziune–unire.

2.3.2 Scopul celor trei parteneri obiect

Ca rezultat al acţiunii origine–diviziune–unire se formează patru poziţii: originea în centru, partenerul subiect şi partenerul obiect (care s-au separat ca doi parteneri obiect substanţiali, cu natură distinctă) şi unitatea lor. Fiecare dintre cele patru poziţii îşi poate asuma poziţia de partener subiect şi îi poate avea pe ceilalţi trei ca parteneri obiect, formând comuniunea celor trei parteneri obiect. Apoi, când fiecare dintre cei patru acţionează ca partener subiect şi intră în acţiune de dare şi primire cu ceilalţi trei, care se rotesc în jurul lui, ei îndeplinesc scopul celor trei parteneri obiect.

2.3.3 Fundamentul celor patru poziţii

Atunci când, prin procesul origine–diviziune–unire, originea, subiectul şi obiectul proiectaţi ca parteneri obiect reali ai celor două caracteristici din origine şi uniunea lor, împlineşte fiecare scopul celor trei parteneri obiect, se stabileşte fundamentul celor patru poziţii.

Fundamentul celor patru poziţii este originea cifrei patru şi, fiind rezultatul împlinirii scopului celor trei obiecte, constituie şi originea cifrei trei. În plus, fundamentul celor patru poziţii este stabilit prin procesul origine-diviziune-unire realizat în trei etape, de către Dumnezeu, soţ şi soţie, şi copii, constituind astfel şi originea principiului celor trei etape. Când fiecare dintre cele patru poziţii din fundamentul celor patru poziţii are câte trei parteneri obiect, dacă-i sumăm, devin 12 parteneri obiect, de aceea reprezintă şi originea numărului 12. Mai mult ca atât, fundamentul celor patru poziţii este fundamentul principal al binelui, împlinind scopul creaţiei. El devine baza fundamentală pentru forţa necesară existenţei tuturor făpturilor pe care le conduce Dumnezeu. Astfel fundamentul celor patru poziţii este scopul etern al creaţiei lui Dumnezeu.

2.3.4 Modul de manifestare al fundamentului celor patru poziţii

Toate fiinţele care au împlinit fundamentul celor patru poziţii realizând scopul celor trei parteneri obiect prin procesul origine–diviziune–unire există în trei dimensiuni deplasându-se pe o traiectorie circulară sau sferică. Să cercetăm motivele ce stau la baza acestui fapt.

Prin intermediul procesului origine–diviziune–unire, caracteristicile duale ale lui Dumnezeu se reflectă separat în doi parteneri obiect substanţiali, partenerul subiect şi partenerul obiect, respectiv. Când partenerul subiect şi partenerul obiect creează o bază reciprocă, partenerul obiect îl are ca centru pe partenerul subiect şi, prin forţa de a da şi forţa de a primi, aceştia încep acţiunea de dare şi primire. Când partenerul subiect şi partenerul obiect ajung să înfăptuiască acţiunea de dare şi primire, partenerul obiect se roteşte în jurul partenerului subiect şi aceştia devin un tot întreg. După acelaşi principiu, partenerul subiect este partener obiect în raport cu Dumnezeu şi se roteşte în jurul Lui, unindu-se cu El. În plus, când partenerul obiect devine un tot întreg cu un asemenea partener subiect, acest corp unit devine partenerul obiect substanţial care se aseamănă cu caracteristicile duale ale lui Dumnezeu. Astfel, numai atunci când partenerul obiect devine una cu partenerul subiect, el poate deveni partenerul obiect al lui Dumnezeu.

Din motiv că în această unitate a partenerului subiect cu partenerul obiect fiecare este compus din caracteristici duale, acestea, la fel, efectuează fiecare mişcarea circulară conform principiului acţiunii de dare şi primire. Astfel, putem vedea mişcări circulare ale acţiunii de dare şi primire atât în interiorul partenerului subiect şi cât şi a partenerului obiect, acestea, în unitatea lor, fiind angajate simultan într-o mişcare circulară şi mai mare. Deşi sunt momente când cele două niveluri ale mişcării circulare dintre partenerii subiect şi partenerii obiect ar putea să aibă orbite pe acelaşi plan, în general, deoarece unghiul de rotaţie în jurul subiectului se schimbă constant, această mişcare circulară devine, în cele din urmă, o mişcare sferică. Astfel, toate fiinţele care realizează fundamentul celor patru poziţii efectuează atât mişcarea circulară, cât şi pe cea sferică şi modul lor de existenţă nu poate fi decât tridimensional.

Să luăm drept exemplu sistemul solar. Toate planetele sunt parteneri obiect faţă de soare, avându-l ca subiect şi formează o bază comună angajându-se într-o acţiune de dare şi primire cu soarele prin intermediul forţelor centrifuge şi centripete. Din acest motiv ele toate efectuează o mişcare de revoluţie. În acest mod, soarele şi planetele, care înfăptuiesc mişcarea circulară, se unesc formând sistemul solar. Nu doar Pământul, care este un corp compus din caracteristici duale, se mişcă în jurul propriei axe, ci şi soarele, şi celelalte planete în centru cu soarele se află într-o perpetuă mişcare de rotaţie în jurul propriilor axe, deoarece şi ele sunt corpuri compuse, având caracteristici duale. Mişcarea circulară în sistemul solar, cauzată de acţiunea de dare şi primire dintre soare şi planetele care se învârt în jurul propriilor axe, nu se produce mereu pe o orbită aflată în acelaşi plan, ci după un unghi al orbitei care se schimbă în continuu în centru cu soarele. De aceea sistemul solar manifestă o mişcare sferică în trei dimensiuni.

Astfel toate corpurile cereşti există în trei dimensiuni înfăptuind mişcarea circulară şi cea sferică. Aceste numeroase corpuri cereşti interacţionează între ele prin acţiunea de dare şi primire, devin una şi formează Universul care realizează şi el mişcarea sferică după acelaşi principiu şi există astfel în trei dimensiuni.

Atunci când electronul, care intră în compoziţia atomului, formează o bază comună cu un proton şi începe acţiunea de dare şi primire în centru cu protonul, aceştia se unesc prin mişcarea circulară formând atomul. Electronul şi protonul este compus fiecare din caracteristici duale care efectuează o mişcare continuă, şi de aceea mişcarea circulară care apare din acţiunea de dare şi primire nu se produce nici ea pe o orbită aflată într-un singur plan, ci îşi schimbă mereu unghiul de revoluţie în jurul protonului, transformându-se în cele din urmă într-o mişcare sferică. Astfel atomul, efectuând o mişcare sferică, există la fel în trei dimensiuni. În acelaşi mod, forţa magnetică dintre polii pozitiv şi negativ conduce la mişcarea sferică a particulelor încărcate electric.

Să luăm drept exemplu fiinţele umane. Corpul uman ca partener obiect faţă de suflet stabileşte o bază comună cu sufletul, angajându-se în acţiunea de dare şi primire cu el, şi devine un tot întreg cu acesta. Sufletul, la rândul său, devine partenerul obiect al lui Dumnezeu şi se roteşte în jurul Lui atingând unitatea cu El. Când corpul devine una cu aşa un suflet, individul devine partenerul obiect substanţial care se aseamănă cu caracteristicile duale ale lui Dumnezeu şi realizează scopul creaţiei.

Sufletul şi corpul sunt, la rândul lor, compuse din caracteristici duale, şi astfel dezvoltă fiecare o mişcare continuă. Mişcarea circulară produsă de acţiunea de dare şi primire dintre suflet şi corp îşi modifică neîncetat unghiul de revoluţie în jurul lui Dumnezeu şi se transformă într-o mişcare sferică. Astfel, omul, care a realizat scopul creaţiei, este o fiinţă care există în trei dimensiuni şi trăieşte înfăptuind o mişcare sferică continuă în jurul lui Dumnezeu. Din acest motiv ajunge, în cele din urmă, să stăpânească până şi lumea imaterială (Principiul Creaţiei, secţiunea 6).

Atunci când mişcarea circulară a unui subiect şi a unui obiect de pe un singur plan devine o mişcare sferică pe o orbită tridimensională, armonia creaţiei devine vizibilă. Variaţiile în distanţa, forma, starea, direcţia şi unghiul acelui circuit, precum şi în viteza forţei de dare şi primire a fiecăruia, etc. conduc la apariţia unei frumuseţi în diversitatea sa infinită.

Precum fiecare fiinţă posedă sung-sang şi hyung-sang, mişcarea lor sferică este şi ea de două tipuri: care corespunde naturii interioare şi care corespunde formei exterioare. În acelaşi mod, există un centru al mişcării care corespunde naturii interioare şi un centru care corespunde formei exterioare. Aceste două centre au acelaşi fel de relaţie precum cea dintre sung-sang şi hyung-sang.

Care este centrul ultim al acestor mişcări sferice? Centrul făpturilor creaţiei, care sunt partenerii obiect substanţiali ai lui Dumnezeu şi întruchipează caracteristicile Lui duale în mod simbolic, este omul, iar centrul oamenilor, care au fost creaţi ca parteneri obiect substanţiali ai lui Dumnezeu şi Îl întruchipează ca imagine, este Dumnezeu. Consecutiv, centrul ultim al mişcărilor sferice ale lumii creaţiei este Dumnezeu.

Să analizăm acest lucru în detaliu. Fiecare partener obiect substanţial al lui Dumnezeu conţine un subiect şi un obiect în interiorul lui. Centrul partenerului obiect fiind partenerul subiect, centrul unităţii dintre subiect şi obiect este, de asemenea, partenerul subiect. Din moment ce Dumnezeu este centrul ultim al partenerului subiect, centrul ultim al acelui corp unit este tot Dumnezeu. Astfel, când cei trei parteneri obiect ai lui Dumnezeu formează o bază comună şi aceste trei centre ale lor devin una în centru cu Dumnezeu, prin acţiunea de dare şi primire, şi îndeplinesc scopul celor trei parteneri obiect, este realizat fundamentul celor patru poziţii. Deci, centrul ultim al fundamentului celor patru poziţii este Dumnezeu.

Toate făpturile, create care au stabilit fundamentul celor patru poziţii, sunt numite corpuri individuale ale adevărului. Aşa cum s-a menţionat mai devreme, corpurile individuale ale adevărului sunt clasificate în corpuri individuale ale adevărului ca imagine (fiinţele umane) şi corpuri individuale ale adevărului ca simbol (celelalte făpturi create). Universul este compus din nenumărate întruchipări individuale ale adevărului, conectate într-o ordine sistematică, de la cel mai jos nivel până la cel mai înalt, şi dintre toate acestea omul este corpul individual al adevărului la cel mai înalt nivel. Toate corpurile individuale ale adevărului efectuează mişcarea sferică. Corpurile individuale ale adevărului aflate la un nivel inferior devin partenerii obiect ai celor aflate la un nivel superior lor, astfel centrul mişcării sferice a acestui partener obiect îl constituie corpul individual al adevărului aflat la nivel mai înalt, care devine partenerul subiect al acestuia. Centrele nenumăratelor corpuri individuale ale adevărului ca simbol sunt conectate urcând de la cel mai jos până la cel mai înalt nivel, iar centrul ultim îl constituie omul, care este corpul individual al adevărului ca imagine.

Să analizăm şi în continuare acest lucru. Ştiinţa actuală susţine că particulele elementare sunt cele mai mici componente ale materiei şi spune că acestea sunt compuse din energie. Dacă analizăm din toate privinţele scopul existenţei corpurilor individuale ale adevărului aflate la fiecare nivel, care alcătuiesc universul material, vom afla că energia există pentru a forma particule, particulele pentru a forma atomi, atomii pentru a forma molecule, moleculele pentru a forma materie, şi materia pentru crearea tuturor entităţilor individuale din univers. Din acest motiv, activitatea energiei are ca scop formarea particulelor, activitatea particulelor are ca scop formarea atomilor, activitatea atomilor are ca scop formarea moleculelor, activitatea moleculelor urmăreşte formarea materiei, iar acţiunea materiei are ca scop construirea universului.

Pentru ce există universul? Ce constituie centrul său? Nimeni altul decât omul. Din acest motiv, Dumnezeu, după ce a creat fiinţele umane, le-a poruncit să stăpânească peste tot pământul (Fac. 1:28). Dacă nu ar fi existat oamenii în univers, atunci acesta ar fi asemeni unui muzeu fără vizitatori care să-l aprecieze. Obiectele expuse într-un muzeu îşi obţin adevărata valoare şi sunt preţuite ca mărturii istorice, numai când există oamenii care să le aprecieze, să le iubească şi să se bucure la vederea lor. Relaţia lor cu fiinţele umane dă valoare existentei lor. Dacă nu ar fi existat omul care reprezintă centrul lor, atunci ce sens ar avea existenţa lor? Acelaşi lucru se poate spune şi despre univers, care a fost creat de dragul omului. Diversele obiecte ale creaţiei pot intra în relaţii reciproce având un scop comun, în momentul în care fiinţele umane descoperă originea şi natura materiei, identifică şi clasifică făpturile care alcătuiesc lumea creaţiei. Mai mult, numai cu ajutorul omului poate fi determinat adevăratul caracter al plantelor şi animalelor de apă şi de uscat, precum şi al tuturor constelaţiilor care formează universul, şi acestea pot crea o interacţiune îndreptată spre un scop comun, avându-l pe om ca centru. Astfel, creaţia este asimilată de corpul uman şi devine elementul esenţial pentru menţinerea funcţiilor lui fiziologice şi participă la crearea unui mediu de viaţă confortabil.

Toate aceste relaţii se datorează faptului că omul este centrul de tip hyong-sang al creaţiei, însă mai există şi relaţii datorate faptului că el este şi centrul de tip sung-sang. Dacă relaţiile discutate anterior le numim relaţii fizice, atunci ultimele le numim relaţii mentale sau spirituale. Faptul că funcţiile fiziologice ale omului alcătuit din materie răspund în întregime raţiunii, emoţiilor şi voinţei lui, demonstrează că şi materia conţine în interiorul ei elemente ce rezonează cu sentimentele, intelectul şi voinţa. Aceste elemente constituie natura interioară a materiei, de aceea toate făpturile răspund raţiunii, emoţiilor şi voinţei umane, chiar dacă o fac în măsură diferită. Motivul pentru care suntem fascinaţi de frumuseţea naturii şi trăim experienţa unei stări misterioase a unităţii armonioase cu ea este că omul constituie şi centrul sung-sang al Creaţiei. De vreme ce omul a fost creat drept centru al lumii creaţiei, locul unde Dumnezeu şi omul devin un tot întreg armonios reprezintă centrul Universului.

Să discutăm şi din alt punct de vedere, modul în care fiinţele umane reprezintă centrul cosmosului. Deşi vom vorbi mai detaliat în secţiunea a şasea, numim generic lumea imaterială şi cea materială „Cosmos” şi omul constituie entitatea care înglobează în sine Cosmosul (conţine toate elementele Cosmosului). Din cele menţionate mai sus, înţelegem că toate făpturile care alcătuiesc Universul pot fi clasificate în parteneri subiect şi parteneri obiect.

De aici putem concluziona că dacă Adam, strămoşul tuturor oamenilor, ar fi atins perfecţiunea, el ar fi fost întruchiparea substanţială a partenerilor subiect ai tuturor făpturilor din lumea creaţiei şi, dacă Eva ar fi atins perfecţiunea, ea ar fi fost întruchiparea substanţială a tuturor partenerilor obiect ai făpturilor din lumea creaţiei. În plus, Dumnezeu a creat omul pentru a stăpâni lumea creaţiei şi dacă Adam şi Eva ar fi crescut împreună, Adam atingând perfecţiunea ca stăpân al tuturor subiecţilor făpturilor creaţiei, iar Eva, atingând perfecţiunea ca stăpână asupra tuturor partenerilor obiect ai făpturilor creaţiei, şi aceştia ar fi devenit una ca soţ şi soţie, ei ar fi format entitatea centrală care ar fi condus întregul Univers, alcătuit din parteneri subiect şi parteneri obiect.

Fiinţele umane au fost create pentru a fi centrul armonios al întregului cosmos. Dacă Adam şi Eva, care reprezintă entitatea centrală pentru caracteristicile duale ale tuturor făpturilor creaţiei, ar fi atins perfecţiunea şi ar fi devenit soţ şi soţie, creând armonie şi devenind un tot întreg, atunci întregul Univers compus din caracteristici duale ar fi atins armonia. În acelaşi mod, atunci când Adam şi Eva, ca soţi desăvârşiţi, ar fi devenit una, anume acolo Dumnezeu – subiectul iubirii şi omul – partenerul obiect al frumuseţii, ar fi atins o unitate armonioasă devenind centrul binelui în care scopul creaţiei este împlinit. Aici Dumnezeu – Părintele nostru, ajunge să sălăşluiască în oamenii care au atins perfecţiunea devenind copiii Săi, şi să Se odihnească pentru eternitate. Centrul format în acest moment constituie partenerul obiect al iubirii eterne a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu simte o bucurie stimulatoare pentru eternitate. În plus, acesta este locul în care Cuvântul lui Dumnezeu este realizat substanţial şi, de aceea devine centrul adevărului, precum şi centrul sufletului originar care îndrumă oamenii spre realizarea scopului creaţiei. Astfel, lumea creaţiei va dezvolta o mişcare sferică, cu un scop unic, în jurul fundamentului celor patru poziţii stabilit de oamenii care au atins perfecţiunea şi au devenit soţ şi soţie avându-L pe Dumnezeu ca centru.

Deoarece lumea creaţiei şi-a pierdut centrul atunci când omul a căzut în păcat, făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, adică a oamenilor care şi-au restaurat natura originară, care să devină centrul ei. (Rom. 8:19-22)

2.4 Omniprezenţa lui Dumnezeu

Am învăţat mai sus că fundamentul celor patru poziţii în care este realizat scopul celor trei parteneri obiect prin intermediul procesului origine-diviziune-unire se desfăşoară de-a lungul unei mişcări sferice în jurul lui Dumnezeu şi devine una cu Dumnezeu. Acesta constituie fundamentul principal al tuturor făpturilor care le permite să fie sub stăpânirea lui Dumnezeu şi fundamentul tuturor forţelor necesare existenţei. Într-o lume în care scopul lui Dumnezeu pentru creaţie a fost realizat, toate întruchipările reale ale sung-sang-ului originar şi hyung-sang-ului originar ale lui Dumnezeu din lumea creaţiei efectuează mişcarea sferică şi creează fundamentul principal care face posibilă stăpânirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este astfel omniprezent.

2.5 Reproducerea organismelor

Pentru ca fiinţele vii să-şi poată perpetua specia, ele trebuie să se reproducă, iar această reproducere are loc prin procesul origine-diviziune-unire ce se construieşte pe baza acţiunii de dare şi primire. De exemplu, la plante, seminţele se dezvoltă în flori cu stamine şi pistil; prin acţiunea de dare şi primire dintre stamine şi pistil se produc din nou multe seminţe şi are lor reproducerea. În cazul animalelor, masculii şi femelele cresc şi prin acţiunea de dare şi primire au pui, procreându-se astfel. Diviziunea tuturor celulelor la animale şi plante are loc prin acţiunea de dare şi primire.

Atunci când corpul acţionează conform sufletului care urmăreşte un anumit scop, sufletul şi corpul creând o acţiune de dare si primire, vor apărea şi alţi oameni cu acelaşi spirit care se vor înmulţi printr-o acţiune bună de dare şi primire. Privind din acest punct de vedere, se poate spune că universul este format din nenumărate multiplicări ale manifestărilor concrete ale naturii interioare originare a lui Dumnezeu cel imaterial şi ale formei exterioare a Lui, produse prin acţiunea lor de dare şi primire, orientată spre realizarea scopului creaţiei.

2.6 Motivul pentru care toate fiinţele sunt compuse din caracteristici duale

Orice fiinţă, pentru a exista, are nevoie de o anumită forţă, şi aceasta nu apare decât prin acţiunea de dare şi primire. Cu toate acestea, nimeni nu poate da şi primi fiind singur. Pentru a genera forţele necesare existentei, o fiinţa trebuie să conţină caracteristici duale, un partener subiect şi un partener obiect, care să se poată angaja într-o acţiune de dare şi primire.

Mişcarea liniară inevitabil va înceta. O fiinţă cu mişcare liniară nu poate avea caracter etern. Astfel, pentru a poseda o natură eternă orice făptură trebuie să se mişte circular, iar pentru a se roti, este necesară acţiunea de dare şi primire dintre partenerul subiect şi partenerul obiect. Din acest motiv aşa cum Dumnezeu are caracteristici duale pentru a exista etern, la fel şi lumea creaţiei, care reprezintă eternul partener obiect al lui Dumnezeu, trebuie să fie înzestrată cu caracteristici duale, după asemănarea cu Dumnezeu. În mod similar timpul îşi menţine caracterul perpetuu datorită ciclicităţii sale.