Secţiunea 4. Consecinţele căderii omului

Care au fost consecinţele căderii spirituale şi fizice a lui Adam şi a Evei pentru întregul univers, inclusiv pentru omenire şi îngeri? Să discutăm câteva dintre consecinţele cele mai serioase.

4.1 Satan şi omenirea decăzută

Satan este numele dat arhanghelului Lucifer după decăderea lui. Când primii strămoşi ai omenirii au căzut, ei au format legături de sânge cu Lucifer. Ei au creat fundamentul celor patru poziţii legat cu Satan, ceea ce a făcut ca toată umanitatea să devină copiii lui Satan. Din acest motiv, Isus a spus oamenilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul” şi i-a numit „pui de vipere.” (Ioan 8:44, Mat. 12:34, Mat. 23:33, Mat. 3:7). Sf. Pavel a scris: „Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Rom. 8:23), indicând că nimeni nu aparţine descendenţei divine. Din contra, din cauza căderii primilor strămoşi ai oamenilor, aceştia se trag din descendenţa lui Satan.

Dacă Adam şi Eva ar fi atins maturitatea deplină şi ar fi stabilit fundamentul celor patru poziţii în centru cu Dumnezeu, atunci ar fi fost stabilită lumea sub stăpânirea lui Dumnezeu. Însă ei au creat fundamentul celor patru poziţii în centru cu Satan, când încă erau imaturi. În consecinţă, această lume a intrat în stăpânirea lui Satan. De aici, Biblia îl numeşte pe Satan ”stăpânitorul lumii acesteia” şi „Dumnezeul veacului acestuia” (Ioan 12:31, II Cor. 4:4). Din momentul ce Satan a devenit stăpânul oamenilor, care erau meniţi să fie stăpânii creaţiei, el a dobândit la fel şi stăpânirea asupra a tot ce există în univers. Ca urmare, este scris: „Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.” (Rom. 8:19-22). Aceste versete descriu agonia creaţiei aflate sub stăpânirea lui Satan, în timp ce aceasta aşteaptă apariţia oamenilor nedecăzuţi care şi-au desăvârşit natura originară; ea aşteaptă cu nerăbdare ziua în care aceştia îl vor învinge pe Satan şi o vor stăpâni în iubire.

4.2 Acţiunile lui Satan în societatea umană

Satan acuză permanent oamenii în faţa lui Dumnezeu, aşa cum a procedat şi cu Iov, pentru a-i trage în iad (Iov. 1:9-11). Cu toate acestea, chiar şi Satan nu poate săvârşi acţiunile sale malefice fără a găsi mai întâi un partener obiect cu care ar putea forma o bază comună şi ar putea începe acţiunea de a da şi a primi. Partenerii obiect ai lui Satan sunt spiritele malefice din lumea spirituală. Partenerii obiect ai acestor spirite malefice sunt eurile spirituale ale oamenilor de pe pământ, iar mijloacele prin care aceste euri spirituale malefice acţionează sunt eurile lor fizice. În mod corespunzător, puterea lui Satan este canalizată prin spiritele malefice şi se manifestă în acţiunile oamenilor de pe pământ. De exemplu: Satan a pătruns în Iuda Iscariotul (Luc. 22:3), Isus l-a numit pe Petru „Satan” (Mat. 16:23). În Biblie spiritele oamenilor malefici de pe pământ sunt numite „îngeri” ai diavolului (Mat. 25:41).

Împărăţia Cerurilor pe pământ (Eshatologia 2) reprezintă lumea restaurată, în care Satan nu mai poate instiga vreo activitate. Pentru crearea unei lumi ca aceasta este necesar ca întreaga umanitate să elimine baza comună pe care a format-o cu Satan, să restaureze baza comună cu Dumnezeu şi să înceapă acţiunea de a da şi a primi cu El. Profeţia precum că Dumnezeu, în Ultimele Zile, îl va închide pe Satan în adânc (Apoc. 20:1-3) înseamnă că Satan va vi absolut incapabil să acţioneze, din moment ce nu va mai exista nici un partener cu care acesta să se poată asocia.

Pentru a elimina baza comună cu Satan şi a-l putea judeca (I Cor. 6:3), trebuie să înţelegem identitatea lui Satan şi crima lui şi să-l acuzăm în faţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu a înzestrat oamenii şi îngerii cu libertate; de aceea El nu-i poate restaura cu forţa. Oamenii trebuie să-l aducă pe Satan la supunere benevolă, urmând Cuvântul lui Dumnezeu şi îndeplinindu-şi responsabilitatea. Numai în acest mod putem fi restauraţi la starea idealului originar, intenţionat de Dumnezeu în momentul creaţiei. Deoarece Dumnezeu Îşi desfăşoară providenţa pe baza acestui principiu, istoria providenţei de restaurare a fost prelungită de repetate ori (Predestinarea 2).

4.3 Binele şi răul din punct de vedere al scopului

După ce am definit deja binele şi răul (Creaţia 4.3.2), să examinăm acum natura binelui şi a răului din punct de vedere al scopului.

Dacă Adam şi Eva s-ar fi iubit unul pe celălalt aşa cum dorea Dumnezeu şi ar fi stabilit fundamentul celor patru poziţii în centru cu Dumnezeu, ei ar fi creat lumea binelui. Însă, atunci când s-au iubit cu un scop contrar intenţiei lui Dumnezeu şi au stabilit fundamentul celor patru poziţii în centru cu Satan, ei au sfârşit prin crearea lumii răului. Aceasta demonstrează că, deşi elementele şi acţiunile bune sau rele pot avea aceeaşi formă, adevărata lor natură poate fi descoperită prin roadele lor. Ele produc roade în conformitate cu scopurile divergente pe care le urmăresc.

Putem găsim multe cazuri în care un aspect al naturii umane, considerat în mod convenţional a fi rău, este, de fapt, bun, dacă scopul său este îndreptat către voia lui Dumnezeu.

Să luăm drept exemplu dorinţa. Dorinţa, lucrul care este adesea considerat a fi păcătos, este, de fapt, dată de la Dumnezeu. Bucuria reprezintă scopul creaţiei şi poate fi obţinută numai atunci când este împlinită dorinţa. Dacă nu am avea nici o dorinţă, nu am fi capabili să trăim sentimentul bucuriei. Dacă nu am avea nici o dorinţă, nu am avea nici o aspiraţie de a primi iubirea lui Dumnezeu, de a trăi, de a săvârşi fapte bune sau de a ne dezvolta. De aceea, în lipsa dorinţei, nici scopul lui Dumnezeu pentru creaţie, nici providenţa de restaurare nu ar putea fi realizate. Atunci ar fi irealizabilă o societate bine structurată, armonioasă şi înfloritoare.

Dorinţele, fiind parte din natura noastră dată de Dumnezeu, sunt bune atunci când aduc roade în scopul voinţei lui Dumnezeu şi sunt rele atunci când aduc roade în scopul voinţei lui Satan. De aici putem deduce că până şi această lume a răului va fi restaurată întru bine şi va deveni Împărăţia Cerurilor pe pământ, dacă îşi va schimba direcţia şi scopul în acord cu călăuzirea lui Hristos (Eshatologia 2.2). Astfel, providenţa de restaurare poate fi interpretată ca procesul inversării direcţiei acestei lumi decăzute de la actualul său scop satanic către scopul creării Împărăţiei Cerurilor – idealul creaţiei lui Dumnezeu.

Orice criteriu al bunătăţii stabilit în cursul providenţei de restaurare nu este absolut, ci relativ. În oricare anumită perioadă istorică, conformarea la doctrinele expuse de autorităţile predominante este considerată bună, în timp ce acţiunile opuse lor sunt considerate rele. Schimbarea unei epoci denotă începutul unor noi autorităţi şi doctrine, având noi scopuri şi noi criterii cu privire la bine şi rău. Pentru adepţii oricărei dintre tradiţiile religioase sau şcolile de gândire, să se conformeze principiilor doctrinei sau filozofiei lor este considerat a fi un lucru bun, în timp ce să se opună lor este considerat un lucru rău. Însă, de fiecare dată când o doctrină sau o filozofie suferă schimbări, standardele ei ce ţin de bine şi rău se vor schimba şi ele în concordanţă cu noile scopuri. În mod similar, dacă un adept se converteşte către o altă religie sau şcoală de gândire, atunci, în mod firesc, scopurile şi standardele lui cu privire la bine şi rău se vor schimba corespunzător. Conflictele şi revoluţiile bântuie permanent societatea umană, în principal din cauza schimbărilor continui ale criteriilor legate de bine şi rău, pe măsură ce oamenii caută să împlinească ţeluri divergente.

Totuşi, pe tot parcursul nesfârşitelor cicluri de conflicte şi revoluţii în istoria omenirii, oamenii au căutat binele absolut pe care îl doreşte sufletul originar. Conflictele şi revoluţiile vor continua în mod inevitabil în societatea umană decăzută, atâta timp cât oamenii vor căuta acest scop absolut, până când va fi creată lumea binelui. Criteriul binelui va rămâne relativ numai atât timp cât durează calea restaurării. Odată ce stăpânirea lui Satan va fi izgonită de pe pământ, Dumnezeu – Fiinţa eternă şi absolută care depăşeşte timpul şi spaţiul – va stabili stăpânirea Sa şi adevărul Său. În acea zi, deoarece adevărul lui Dumnezeu este absolut, scopul pe care acesta îl serveşte, precum şi criteriul binelui pe care îl stabileşte vor fi ambele absolute. Acest adevăr cosmic şi atotcuprinzător va fi stabilit ferm de către Hristos la a Doua Sa Venire.

4.4 Lucrările spiritelor bune şi ale spiritelor rele

Noi folosim termenul „spirite bune” pentru a-L desemna pe Dumnezeu, spiritele care se află de partea lui Dumnezeu şi îngerii buni. Termenul general pentru Satan şi spiritele ce se află de partea lui este „spirite rele”. Lucrările spiritelor bune şi ale spiritelor rele, ca şi în cazul faptelor bune şi ale celor rele, au o înfăţişare asemănătoare, însă urmăresc ţeluri opuse.

Cu trecerea timpului, lucrările unui spirit bun întăresc în om simţul păcii şi al dreptăţii şi chiar îi îmbunătăţesc starea sănătăţii. Lucrările spiritelor rele, din contra, conduc treptat la creşterea sentimentelor de nelinişte, spaimă şi egoism, cauzând deteriorarea sănătăţii persoanei. Ar putea fi dificil pentru cineva care nu cunoaşte Principiul să deosebească lucrările spiritelor, însă, în cele din urmă, deseori tardiv, el va recunoaşte natura spiritelor după roadele pe care acestea le produc.

Din moment ce o persoană decăzută se află în poziţie intermediară între Dumnezeu şi Satan, având legături cu ambii, lucrările unui spirit bun ar putea fi acompaniate de influenţa subtilă a unui spirit rău. În alte cazuri, fenomenele care încep ca lucrări ale spiritelor rele, ar putea, cu trecerea timpului, să se îmbine cu lucrările spiritelor bune. De aceea, deosebirea spiritelor este extrem de dificilă pentru cineva care nu cunoaşte Principiul. E păcat că multe autorităţi religioase, din cauza ignoranţei lor, condamnă lucrările spiritelor bune, punându-le laolaltă cu lucrările spiritelor rele. Aceasta îi poate face să se opună nechibzuit voinţei lui Dumnezeu. În prezent fenomenele spirituale devin din ce în ce mai răspândite. Dacă liderii religioşi nu vor fi capabili să deosebească în mod corect lucrările spiritelor bune şi ale spiritelor rele, ei nu-i vor putea educa şi călăuzi în mod corect pe cei care au experienţe spirituale.

4.5 Păcatul

Păcatul este o încălcare a legii divine, care este comisă atunci când o persoană creează o bază comună cu Satan, stabilind astfel o condiţie pentru acţiunea de dare şi primire cu el. Păcatul poate fi clasificat în patru tipuri.

Primul este păcatul originar. Acest păcat a apărut odată cu căderea fizică şi spirituală a primilor noştri strămoşi. El este imprimat în descendenţa noastră şi constituie rădăcina tuturor păcatelor.

Cel de-al doilea este păcatul moştenit. Acesta este păcatul pe care cineva îl moşteneşte de la strămoşii săi, pe baza legăturii lor prin descendenţă. În cele zece porunci este scris că păcatele părinţilor vor trece asupra copiilor (Ieş. 20:5).

Cel de-al treilea este păcatul colectiv. Acesta este păcatul de care o persoană este răspunzătoare în calitatea sa de membru al unui grup, chiar dacă nu l-a comis personal şi nici nu l-a moştenit de la strămoşii săi. Un exemplu al acestui tip de păcat este răstignirea lui Isus. Cu toate că răstignirea lui Isus pe cruce a fost comisă de anumiţi preoţi şi scribi, pentru acest păcat poartă răspunderea poporul evreu şi întreaga omenire. Ca o consecinţă, poporul evreu a fost aruncat în suferinţe cumplite şi întreaga omenire a trebuit să urmeze calea necazurilor până la Cea De-a Doua Venire a lui Hristos.

Cel de-al patrulea este păcatul individual pe care îl înfăptuieşte persoana însăşi.

Păcatul originar poate fi considerat drept rădăcina tuturor păcatelor, păcatul moştenit – tulpina, păcatul colectiv – ramurile, iar păcatul individual – frunzele. Toate păcatele izvorăsc din păcatul originar, care constituie rădăcina lor. Fără extirparea păcatului originar, celelalte păcate nu pot fi eradicate în întregime. Cu toate acestea, nici un om nu este capabil să dezgroape această rădăcină a păcatului, îngropată adânc în tainiţa timpului. Numai Hristos, care vine ca rădăcina şi Părintele Adevărat al omenirii, o poate apuca şi dezrădăcina.

4.6 Caracteristicile principale ale naturii decăzute

Eva a moştenit de la arhanghel toate tendinţele de încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, atunci când acesta a legat-o cu legături de sânge prin intermediul relaţiei lor sexuale. Adam, la rândul lui, a căpătat aceleaşi tendinţe atunci când Eva, asumându-şi rolul arhanghelului, l-a legat cu legături de sânge prin intermediul relaţiei lor sexuale. Aceste tendinţe au devenit rădăcina principală a înclinaţiilor decăzute, găsite în toţi oamenii. Ele reprezintă caracteristicile primare ale naturii noastre decăzute.

Imboldul fundamental care a generat caracteristicile primare ale naturii decăzute rezidă în invidia ce a simţit-o arhanghelul faţă de Adam, care era iubit de Dumnezeu. Dar cum este cu putinţă să existe invidie şi gelozie în interiorul unui arhanghel, pe care Dumnezeu l-a creat cu un scop bun?

Arhanghelul a fost înzestrat cu dorinţe şi intelect ca părţi ale naturii sale originare. Deoarece arhanghelul avea intelect, el a putut compara şi discerne faptul că iubirea lui Dumnezeu pentru oameni era mai mare decât cea pe care Dumnezeu i-o dădea lui. De vreme ce şi el era înzestrat cu dorinţe, el avea o dorinţă arzătoare naturală ca Dumnezeu să-l iubească mai mult. Această dorinţă a inimii a condus, în mod firesc, la invidie şi gelozie. Invidia este produs secundar inevitabil al naturii originare, asemenea umbrei lăsate de un obiect atunci când este luminat.

După ce oamenii vor atinge perfecţiunea, ei nu vor ajunge vreodată să cadă din cauza invidiei incidentale. Ei vor şti în adâncul sufletului că mulţumirea temporară pe care ar putea-o simţi în momentul obţinerii obiectului dorinţei lor nu merită agonia autodistrugerii care ar urma. Astfel, ei nu ar comite niciodată asemenea crime.

Lumea care a realizat scopul creaţiei este societatea construită pe baza relaţiilor reciproce organice care se aseamănă foarte mult cu structura corpului omenesc. Recunoscând faptul că decăderea unui individ ar duce la ruinarea întregului, această societate va reţine membrii săi de la o asemenea autodistrugere. În lumea ideală dorinţele pizmaşe care apar în mod accidental din natura originară vor fi îndreptate spre stimularea progresului omenirii şi nu vor conduce niciodată la căderea oamenilor.

Principalele caracteristici ale naturii decăzute pot fi împărţite, în linii mari, în patru tipuri. Primul este eşecul în a se conduce de viziunea lui Dumnezeu. O cauză principală a decăderii arhanghelului a fost eşecul lui în a-l iubi pe Adam cu aceeaşi inimă şi din aceeaşi perspectivă cu Dumnezeu; în loc, el a fost gelos pe Adam. Aceasta l-a făcut s-o ispitească pe Eva. Un exemplu al acestei caracteristici a naturii decăzute constă în gelozia pe care un curtean o simte faţă de favoritul regelui, în loc să-l respecte sincer, ca pe cineva pe care regele îl iubeşte.

Al doilea tip este reprezentat de părăsirea poziţiei cuvenite. Căutând mai multă iubire din partea lui Dumnezeu, Lucifer a dorit să se bucure de aceeaşi poziţie a iubirii în lumea oamenilor precum cea de care se bucura în lumea îngerilor. Această dorinţă incorectă l-a făcut să-şi părăsească poziţia şi să decadă. Oamenii sunt îndemnaţi de dorinţele incorecte să păşească dincolo de limitele a ceea ce este drept, încălcând limitele din cauza acestei caracteristici principale a naturii decăzute.

Cel de-al treilea tip este reprezentat de inversarea stăpânirii. Îngerul care urma să se afle sub stăpânirea oamenilor, a pus stăpânire pe Eva. Apoi Eva, care urma să fie sub stăpânirea lui Adam, l-a dominat pe el. Această subminare a ordinii corecte a dat roade amare. Ordinea în societatea umană este distrusă de oamenii care părăsesc poziţia cuvenită şi inversează apoi ordinea stăpânirii. Aceste fenomene repetate îşi au rădăcina în această caracteristică a naturii decăzute.

Al patrulea tip constă în înmulţirea actelor nelegiuite. Dacă, după cădere, Eva nu ar fi repetat păcatul său prin seducerea lui Adam, atunci Adam ar fi rămas neprihănit. Doar restaurarea Evei ar fi fost un lucru relativ uşor de realizat. Însă Eva a răspândit păcatul ei mai departe, făcându-l pe Adam să cadă. Tendinţa oamenilor răi de a-i implica pe alţii în plasa nelegiuirii se trage din această caracteristică a naturii decăzute.