Secţiunea 2. Lucrarea lui Dumnezeu de salvare

2.1 Lucrarea lui Dumnezeu de salvare reprezintă providenţa de restaurare

Lumea păcătoasă le aduce amărăciune oamenilor şi Îi provoacă durere lui Dumnezeu (Fac. 6:6). Va abandona oare Dumnezeu această lume în suferinţa actuală? Dumnezeu intenţiona să creeze o lume a binelui şi să simtă bucurie deosebită de la ea; însă, din cauza căderii omului, aceasta s-a umplut de păcat şi durere. Dacă această lume păcătoasă ar rămâne pentru totdeauna în condiţia actuală, atunci Dumnezeu ar fi un Dumnezeu neputincios şi ineficient, care a eşuat în creaţia Sa. Prin urmare, Dumnezeu va salva neapărat această lume păcătoasă.

În ce măsură ar trebui să salveze Dumnezeu această lume? Ar trebui să o salveze în întregime. Mai întâi, Dumnezeu trebuie să izgonească puterea malefică a lui Satan din această lume păcătoasă (Fap. 26:18), şi astfel să o readucă la starea ei originară precedentă căderii strămoşilor omenirii. Apoi lucrarea de salvare trebuie să continue până va fi împlinit scopul bun al creaţiei şi va fi stabilită stăpânirea directă a lui Dumnezeu (Fap. 3:21).

A salva o persoană bolnavă înseamnă a o readuce la starea sănătoasă pe care a avut-o înainte de a se îmbolnăvi. A salva o persoană de la înec înseamnă a o readuce la starea dinaintea căderii în apă. În acelaşi mod, a salva o persoană care suferă sub stăpânirea păcatului, înseamnă a o readuce la starea ei originară, lipsită de păcat. Cu alte cuvinte, lucrarea lui Dumnezeu de salvare reprezintă providenţa de restaurare (Fap. 1:6, Mat. 17:11).

Fără îndoială, căderea oamenilor a fost rezultatul greşelilor acestora. Cu toate acestea, Dumnezeu Şi-a asumat şi El o anumită parte de răspundere pentru consecinţe, deoarece El este Cel care i-a creat pe oameni. Astfel, Dumnezeu S-a simţit obligat să realizeze providenţa de corectare a acestui rezultat tragic şi să restaureze oamenii la starea lor adevărată, originară.

În plus, Dumnezeu ne-a creat ca să trăim veşnic. Aceasta deoarece Dumnezeu – eternul Partener subiect – a dorit să împartă bucuria eternă cu oamenii ca parteneri obiect ai Săi. Înzestrând oamenii cu caracter etern, în acord cu Principiul Dumnezeu nu putea pur şi simplu să-i anihileze numai din cauză că aceştia au decăzut. Dacă ar fi făcut aşa, Şi-ar fi încălcat propriul principiu al creaţiei. Singura opţiune rămasă lui Dumnezeu este de a salva oamenii decăzuţi şi de a-i restaura până la starea originară pură în care i-a creat la început.

Atunci când a creat oamenii, Dumnezeu a promis să ne ajute în realizarea celor trei mari binecuvântări (Fac. 1:28). El a declarat prin intermediul lui Isaia, „Am vorbit, voi împlini; am hotărât, voi înfăptui!” (Isa. 46:11), ceea ce înseamnă că, în ciuda căderii, Dumnezeu a lucrat prin intermediul providenţei pentru a-Şi ţine promisiunea dată nouă, de a restaura trei binecuvântări. Din cuvintele lui Isus către discipolii săi, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”, putem discerne că El l-a trimis pe Isus pentru a ne restaura la starea originară, ideală (Mat. 5:48). O persoană originară, ideală este una cu Dumnezeu şi posedă o natură divină; astfel, dacă ne referim la Principiul creaţiei, ea este perfectă asemenea lui Dumnezeu care este perfect.

2.2 Scopul providenţei de restaurare

Care este scopul providenţei de restaurare? Stabilirea Împărăţiei Cerurilor, care în totalitatea sa reprezintă pentru Dumnezeu partenerul obiect al binelui şi împlinirea scopului creaţiei Sale. Oamenii sunt meniţi să fie centrul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Cu toate că Dumnezeu a creat primii strămoşi cu această intenţie, ei au căzut; deci, voinţa Lui pentru acest pământ nu a fost realizată. Din acel moment, scopul principal al providenţei de restaurare nu a fost altul decât reconstruirea Împărăţiei Cerurilor pe pământ. Isus, care a venit să împlinească acest scop, le-a spus discipolilor săi să se roage: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.” (Mat. 6:10). El a mai spus: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Mat. 4:17). Cuvintele lui stau drept mărturie că scopul providenţei de restaurare constă în stabilirea Împărăţiei Cerurilor pe pământ.

2.3 Istoria omenirii este istoria providenţei de restaurare

Precum a fost explicat mai sus, lucrarea lui Dumnezeu de salvare constituie providenţa de restaurare. Istoria umană poate fi văzută ca istoria providenţei prin intermediul căreia Dumnezeu încerca să salveze oamenii decăzuţi şi să lucreze prin ei în scopul restaurării lumii originare a binelui. Să examinăm această idee din diverse perspective, începând cu istoria dezvoltării sferelor culturale.

Toţi oamenii, în toate timpurile şi locurile, chiar şi cei mai răi, au avut un suflet originar, care îi făcea să condamne răul şi să caute binele. Înţelegerea intelectuală a oamenilor privind identitatea binelui şi modul în care acesta este realizat se deosebea în funcţie de timp, loc şi de viziunea individuală; aceasta a reprezentat una dintre sursele conflictelor care au alcătuit istoria. Cu toate acestea, toţi oamenii au acelaşi scop fundamental de a găsi şi a realiza binele.

Din ce motiv sufletul originar îndeamnă atât de puternic oamenii din toate timpurile şi locurile să înfăptuiască binele? Dumnezeu, Subiectul binelui, a creat oamenii ca partenerii Săi obiect buni şi demni, pentru a realiza scopul binelui. În ciuda eforturilor mutilatoare ale lui Satan, care i-a adus pe oameni în situaţia în care nu mai pot trăi o viaţă a binelui, sufletul originar rămâne neatins în interiorul lor, îndemnându-i către bine. Astfel, dorinţa esenţială a tuturor timpurilor este de a realiza lumea binelui.

Oricât s-ar lupta sufletul originar, pentru a atinge binele, în această lume aflată sub stăpânirea răului este greu de găsit vreun exemplu al bunătăţii adevărate. Astfel, oamenii sunt obligaţi să caute sursa binelui în lumea ce depăşeşte timpul şi spaţiul. Aceasta a condus la apariţia religiei. Prin intermediul religiei oamenii decăzuţi, scufundaţi în ignoranţă, au tins să Îl întâlnească pe Dumnezeu, aspirând necontenit spre bine. Deşi este posibil ca indivizii, popoarele şi naţiunile care au promovat o anume religie să fi dispărut, religia în sine a supravieţuit.

Religia a rezistat de-a lungul istoriei în pofida înfloririi şi declinului multor naţiuni. În istoria Chinei, dinastia Chao şi Statele Războinice au fost urmate de epoca unificării în timpul dinastiei Ch’in. Aceasta a fost urmată de dinastia timpurie Han, Hsin, dinastia Han târzie, cele Şase Dinastii şi de epoca unificării din timpul dinastiilor Sui şi T’ang. Acestea au fost urmate de cele Cinci Dinastii, Sung nordic, Sung sudic, Yuan, Ming, Ch’ing, Republica Chineză şi Republica Populară Chineză. În decursul istoriei sale, China a trecut prin numeroase cicluri de ridicări şi prăbuşiri ale dinastiilor, precum şi prin numeroase transferuri ale puterii politice; totuşi religiile Orientului Îndepărtat – confucianismul, budismul şi Taoismul – au continuat să prospere.

În istoria Indiei a existat Imperiul Mauryas, urmat de Gupta, Harsa, Calukyas, Mughals, Maratha, de Raj-ul britanic şi India independentă de astăzi. În pofida înfloririi şi decăderii multor regate, hinduismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat.

În istoria Orientului Mijlociu, Califatul Umayyad a fost urmat de către Abasizi, turcii selgiucizi şi turcii otomani, perioada colonială şi de statele arabe din zilele noastre. În ciuda schimbărilor în suveranitatea politică, islamul a rezistat şi a continuat să prospere.

În istoria Europei Occidentale descoperim că centrul puterii politice s-a schimbat de nenumărate ori, de la Roma la curtea carolingiană, apoi la oraşele din Italia Renaşterii. În continuare puterile conducătoare ale Europei au devenit Spania şi Portugalia, urmate pentru o perioadă scurtă de Franţa, Ţările de Jos şi apoi de Anglia. În epoca modernă conducerea lumii occidentale a fost împărţită de către Statele Unite şi Uniunea Sovietică. În pofida acestor schimbări politice, creştinismul a continuat să înflorească. Chiar şi sub regimul despotic al Uniunii Sovietice, bazat pe materialismul marxist, creştinismul rămâne viu şi nepieritor.

Dacă ar fi să examinam înflorirea şi decăderea naţiunilor, am găsi numeroase exemple când naţiunile care au persecutat religia au dispărut, în timp ce naţiunile care au protejat-o şi au dezvoltat-o – au înflorit. De asemenea, adesea în poziţia de lideri ai naţiunilor s-au ridicat oamenii care respectau religia cel mai profund. Astfel istoria ne asigură că va veni cu siguranţă ziua în care lumea comunistă, care persecută religia, va dispărea.

Multe religii şi-au lăsat urma în istorie. Printre ele, religiile cu cea mai mare influenţă au format sfere culturale. Principalele sfere culturale care au existat în diverse epoci în istoria lumii au fost între douăzeci şi una şi douăzeci şi şase. În decursul istoriei, sferele culturale mai slab dezvoltate au fost absorbite sau au fuzionat în sfere mai avansate. Datorită dezvoltării sferelor culturale, ele fiind afectate de ridicarea şi căderea naţiunilor, până în zilele noastre au supravieţuit patru mari sfere culturale: sfera Asiei Orientale, sfera Hinduismului, sfera Islamică şi sfera Creştinătăţii. Curentul actual se bazează pe aceste patru sfere, care formează o sferă culturală mondială unică, bazată pe etosul creştin. Această dezvoltare istorică este dovada faptului că misiunea finală a creştinismului include împlinirea scopurilor tuturor religiilor care au urmărit idealul binelui.

Istoria dezvoltării sferelor culturale, fiecare având stadiile proprii de expansiune, declin şi convergenţă, urmăreşte în final constituirea unei singure sfere culturale mondiale bazate doar pe o religie. Aceasta ne arată că esenţa istoriei umanităţii constă în restaurarea unei lumi unite.

În al doilea rând, putem deduce, prin observarea progresului religiei şi al ştiinţei, că istoria umană este istoria providenţei de restaurare. S-a spus mai devreme (Introducere) că scopul religiei şi al ştiinţei este de a depăşi aspectul interior şi cel exterior al ignoranţei în rândurile umanităţii decăzute. Cu toate că religia şi ştiinţa au acţionat în mod independent, cu o mică legătură între ele, acestea trebuie să se conveargă în mod inevitabil. Astăzi ele se află în pragul atingerii destinaţiei date, unde îşi vor soluţiona toate probleme împreună printr-un efort unit. Această tendinţă ne arată că istoria umanităţii a urmat calea de restaurare a lumii la starea ei originară.

Dacă nu ar fi avut loc căderea, dezvoltarea capacităţii intelectuale a strămoşilor noştri timpurii i-ar fi ajutat să atingă cel mai înalt nivel al cunoaşterii spirituale, stimulând astfel, în mod natural, dezvoltarea cunoaşterii lumii materiale la un nivel corespunzător. Ştiinţa ar fi avansat, apoi, în mod rapid într-o perioadă de timp deosebit de scurtă, şi nivelul ştiinţei şi al tehnologiei de astăzi ar fi fost atins în acele timpuri. Însă, din cauza căderii, oamenii au devenit ignoranţi şi au putut să construiască numai o societate primitivă, mult mai inferioară idealului iniţial al lui Dumnezeu. A trecut mult timp până ce oamenii au putut depăşi această ignoranţă prin avansarea ştiinţei. Lumea modernă a tehnologiei deosebit de dezvoltate ne-a adus, sub aspect exterior, în pragul societăţii ideale.

În al treilea rând, prin examinarea tendinţelor în istoria conflictelor, putem înţelege că istoria umană este istoria providenţei de restaurare. Luptele pentru proprietate, teritoriu şi oameni au continuat fără încetare, extinzându-şi sfera odată cu progresul societăţii umane. Scara acestor conflicte s-a lărgit de la nivelul familiei la cel al tribului, societăţii, naţiunii şi lumii până în zilele noastre, în care lumea democratică şi cea comunistă se confruntă una cu cealaltă într-un conflict final.

În aceste Ultime Zile ale istoriei umane, legea cerească a coborât pe pământ datorită democraţiei, aducând sfârşitul unei lungi perioade în istorie în care oamenii încercau să obţină fericirea prin confiscarea proprietăţii, a pământului şi a oamenilor. La sfârşitul primului război mondial, naţiunile învinse au renunţat la coloniile lor. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial învingătorii au eliberat în mod voluntar coloniile şi le-au acordat ajutor material. În ultimii ani marile puteri au invitat naţiunile subdezvoltate şi mici, unele fiind mai mici decât un oraş de al lor, să devină state membre ale Naţiunilor Unite şi le-au oferit drepturi şi poziţii egale în frăţia naţiunilor.

Ce formă îmbracă acest ultim război dintre democraţie şi comunism? Este, în principal, un război al ideologiilor. Într-adevăr, acest război nu va lua cu adevărat sfârşit, dacă nu va apărea un adevăr capabil să răstoarne în întregime ideologia marxist–leninistă ce ameninţă lumea modernă. Ideologia comunistă neagă religia şi promovează supremaţia exclusivă a ştiinţei. Astfel, va apărea noul adevăr capabil să reconcilieze religia şi ştiinţa, şi care va triumfa asupra ideologiei comuniste. Acesta va conduce la unificarea lumii comuniste şi a celei democratice. Cursul istoriei conflictelor umane confirmă, astfel, că istoria omenirii este istoria providenţială de restaurare a lumii originare, ideale.

În al patrulea rând, să cercetăm această problemă din perspectiva Bibliei. Scopul istoriei omenirii constă în restaurarea Grădinii Edenului, cu pomul vieţii în centru (Fac. 2:9, Căderea 1.1.1). Grădina Edenului nu înseamnă o anumită localitate geografică în care au fost creaţi Adam şi Eva, ci include întreg pământul. Dacă grădina Edenului s-ar limita la o mică regiune a globului, în care aceştia să fi fost creaţi, cum ar putea atunci umanitatea, fiind închisă într-un spaţiu atât de mic, să împlinească binecuvântarea lui Dumnezeu de a se înmulţi şi de a umple Pământul? (Fac. 1:28)

Deoarece primii strămoşi ai omenirii au căzut, Satan a pretins la Grădina Edenului, ceea ce a blocat calea către pomul vieţii, aflat în centrul ei (Fac. 3:24). În Apoc. 22:13-14 este scris: „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate.” Istoria umană a început cu Alfa şi se va sfârşi cu Omega. La finele istoriei, speranţa oamenilor decăzuţi va fi de a-şi spăla veşmintele păcătoase, de a intra în grădina restaurată a Edenului şi de a se apropia de pomul vieţii pierdut cu atâta timp în urmă. Să discutăm mai în detaliu semnificaţia acestui verset.

Pomul vieţii îl reprezintă pe Tatăl Adevărat al omenirii, care, aşa cum am văzut, ar fi trebuit să devină Adam, dacă şi-ar fi desăvârşit caracterul. Din cauza căderii primilor părinţi, urmaşii lor au fost corupţi de păcatul originar. Pentru a fi restauraţi la starea de oameni adevăraţi, originari, trebuie să ne renaştem, aşa cum a spus Isus (Hristologia 4.1). De aceea, istoria a reprezentat căutarea de către oameni a lui Isus – Tatăl Adevărat al omenirii, cel care ne poate aduce renaşterea. În acest verset pomul vieţii de care sfinţii Ultimilor Zile se pot apropia este nimeni altul decât Hristos. În acest mod Biblia ne învaţă că scopul istoriei este restaurarea Grădinii Edenului, avându-l în centru pe Hristos, care trebuie să vină ca pomul vieţii.

Atunci când Biblia spune că un nou cer şi un nou pământ vor apărea în Ultimele Zile (Apoc. 21:1), ea se referă la faptul că vechiul cer şi vechiul pământ, aflate sub stăpânirea lui Satan, vor fi restaurate ca un nou cer şi un nou pământ sub stăpânirea lui Hristos centrată pe Dumnezeu. Biblia menţionează de asemenea că întreaga creaţie geme sub jugul tiraniei lui Satan şi aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Fiinţele create nu aşteaptă restaurarea copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu pentru a fi arse în foc şi a pieri în Ultimele Zile; ei aşteaptă, mai curând, să se înnoiască (Apoc. 21:5). Ele se vor înnoi fiind restaurate în poziţia lor originară sub stăpânii lor drepţi – fiii şi fiicele adevăraţi ai lui Dumnezeu – care sunt capabili să le guverneze prin intermediul iubirii. Examinând istoria umană din diverse puncte de vedere care vizează dezvoltarea sferelor culturale, cursul religiei şi al ştiinţei, cursul istoriei conflictelor, mărturia Bibliei, a devenit clar că istoria omenirii este istoria providenţei de restaurare a lumii originare, ideale.