Secţiunea 5. Libertatea şi căderea omului

5.1 Semnificaţia libertăţii din punctul de vedere al Principiului

Care este înţelesul adevăratei libertăţi? În lumina Principiului, evidenţiem trei caracteristici ale libertăţii. Prima este: nu există libertate în afara Principiului. Libertatea necesită atât voinţă liberă, cât şi acţiuni libere în urmarea acelei voinţe. Cele două au o relaţie asemenea celei dintre natura interioară şi forma exterioară, iar libertatea perfectă este atinsă atunci când ele sunt în armonie. De aceea, nu poate exista vreo acţiune liberă în lipsa voinţei libere, şi nici voinţa liberă nu poate fi completă fără acţiuni libere care să o însoţească. Acţiunile libere sunt generate de către voinţa liberă, iar voinţa liberă este o expresie a sufletului. Din moment ce sufletul unei persoane originare, fără de păcat, nu poate acţiona în afara Cuvântului lui Dumnezeu, adică a Principiului, el niciodată nu va exprima voinţă liberă în afara Principiului şi nu va conduce la acţiuni libere în afara Principiului. Fără îndoială, libertatea unei persoane adevărate nu se abate nicicând de la Principiu.

A doua caracteristică este: nu există libertate fără responsabilitate. Oamenii creaţi conform Principiului pot atinge perfecţiunea numai prin îndeplinirea responsabilităţii lor, bazate pe voinţa liberă (Creaţia 5.2.2). În mod corespunzător, o persoană care urmăreşte scopul creaţiei aşa cum îi dictează voinţa sa liberă, încercă necontenit să-şi îndeplinească partea de responsabilitate.

A treia caracteristică este: nu există libertate fără realizări. Atunci când oamenii îşi exercită libertatea şi îşi îndeplinesc responsabilitatea, ei se străduiesc să atingă rezultate prin care împlinesc scopul creaţiei şi Îi aduc bucurie lui Dumnezeu. Aşadar, voinţa liberă urmăreşte fără încetare rezultate concrete prin intermediul acţiunilor libere.

5.2 Libertatea şi căderea omului

Pentru a rezuma, libertatea nu poate exista în afara Principiului, ea este însoţită de responsabilitatea expusă în Principiu şi urmăreşte realizări care Îi aduc bucurie lui Dumnezeu. Acţiunile libere generate de voinţa liberă aduc numai rezultate bune. Prin urmare, este imposibil ca libertate să fi cauzat căderea omului. Este scris: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3:17). Această libertate este libertatea sufletului originar.

Atâta timp cât Adam şi Eva erau legaţi de avertismentul lui Dumnezeu de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului, ei trebuia să respecte această poruncă în baza propriei lor voinţe libere şi fără intervenţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, libertatea sufletului lor originar, care este în mod firesc responsabil şi urmăreşte binele, îi îndemna să asculte. Atunci când Eva era pe cale să se abată de la Principiu, libertatea sufletului ei originar a generat în ea frica şi o presimţire ce încerca să o împiedice de la deviere. De asemenea, din momentul căderii, această libertate a sufletului originar a lucrat pentru a-i aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Lucrând în acest mod, libertatea nu avea cum să provoace căderea oamenilor. Mai degrabă, căderea oamenilor a fost cauzată de forţa mai puternică a iubirii neprincipiale, care a învins libertatea sufletului originar.

În realitate, oamenii şi-au pierdut libertatea în urma căderii. Cu toate acestea, chiar şi oamenii decăzuţi posedă neatinsă sămânţa naturii originare, care caută libertatea, şi aceasta face posibil ca Dumnezeu să continue providenţa de restaurare a ei. Odată cu progresul istoriei, creştea tot mai mult şi zelul cu care oamenii aspirau spre libertate, chiar şi cu preţul propriei vieţi. Aceasta este dovada că ne aflam pe calea de restaurare a libertăţii noastre, pierdută cu mult timp în urmă din cauza lui Satan. Scopul pentru care căutăm libertatea este de a uşura îndeplinirea responsabilităţii, dată nouă de Dumnezeu – lucru esenţial în realizarea scopul creaţiei.

5.3 Libertatea, căderea şi restaurarea

Este adevărat că oamenii puteau interacţiona liber cu îngerii, creaţi pentru a-i sluji. Cu toate acestea, de vreme ce inima şi intelectul Evei erau încă imature atunci când a fost ispitită de înger, ea a devenit confuză din punct de vedere emoţional şi intelectual. Libertatea sufletului ei originar a trezit în ea o presimţire, însă forţa dragostei dintre ea şi înger era mai puternică, de aceea ea a depăşit graniţa şi a căzut.

Indiferent cât de liberă era relaţia Evei cu îngerul, dacă ea ar fi păstrat credinţa fermă în porunca lui Dumnezeu şi nu ar fi răspuns ispitei îngerului, atunci forţa iubirii neprincipiale nu ar fi fost generată şi ea nu ar fi săvârşit căderea. Respectiv, cu toate că libertatea i-a permis Evei să creeze relaţii cu îngerul şi a adus-o în pragul căderii, ceea ce a împins-o dincolo de acel prag nu a fost libertatea, ci forţa iubirii neprincipiale.

Din moment ce Eva a fost creată să interacţioneze în mod liber cu îngerii, ea interacţiona în mod firesc cu Lucifer. Însă, atunci când Eva şi Lucifer au stabilit o bază comună şi au început o acţiune de dare şi primire, forţa iubirii neprincipiale generată din ea i-a făcut să cadă. Şi invers, de vreme ce oamenii decăzuţi pot să interacţioneze liber şi cu Dumnezeu, dacă ei vor urma cuvintele adevărului, vor stabili o bază comună şi vor începe relaţia de dare şi primire cu El, atunci forţa iubirii principiale va putea resuscita natura lor originară. Într-adevăr, libertatea sufletului originar tinde să cultive pe deplin natura originară. De aceea, în fiecare epocă oamenii au căutat libertatea cu disperare.

Din cauza căderii, oamenii au devenit ignoranţi în privinţa lui Dumnezeu şi a inimii Sale. Această ignoranţă a făcut voinţa oamenilor incapabilă să urmărească scopurile plăcute lui Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu a dăruit oamenilor decăzuţi „duh şi adevăr” (Ioan 4:23) (însemnând cunoaştere interioară şi cunoaştere exterioară), în acord cu meritul epocii în providenţa de restaurare, treptat inimile lor, care tânjesc după libertatea sufletului originar, au fost readuse la viaţă. În acelaşi timp a fost restaurată atitudinea inimii lor faţă de Dumnezeu, întărind zelul lor de a trăi după voinţa Lui.

În plus, pe măsură ce aspiraţiile pentru libertate vor creşte în intensitate, oamenii vor cere un mediu social care să conducă la realizarea lor. Atunci când circumstanţele sociale ale unei epoci nu pot satisface dorinţele oamenilor iubitori de libertate, în mod inevitabil, izbucnesc revoluţii. Un exemplu este Revoluţia Franceză din secolul al XVIII-lea. Revoluţiile vor continua până când va fi pe deplin restaurată adevărata libertate.