Introducere

Fiecare om depune eforturi pentru a evita nenorocirile şi a atinge fericirea. De la lucrurile mărunte ce privesc o singură persoană şi până la marile evenimente care influenţează întreaga istorie – toate sunt manifestarea dorinţei îndreptate către o fericire cât mai mare.

Aşadar, cum apare fericirea? Orice om simte bucurie atunci când i se împlinesc dorinţele. Cuvântul “dorinţă” însă nu este înţeles întotdeauna în adevăratul său sens, deoarece trăim într-un mediu în care dorinţele tind cu uşurinţă mai mult spre rău decât spre bine. Dorinţele care rezultă în nedreptate nu provin din sufletul originar al omului. Spiritul uman este absolut conştient că astfel de dorinţe conduc la nenorocire, de aceea el face eforturi disperate, reprimând dorinţele care urmăresc răul şi urmându-le pe cele care urmăresc binele, pentru a atinge fericirea care va încânta sufletul. Aceasta este viaţa omului: să rătăcească de-a lungul unor cărări istovitoare pentru a alunga umbra morţii şi a căuta lumina vieţii.

Este oare cineva care, atunci când îşi urmează dorinţele vicioase, să simtă satisfacţia în care să se complacă spiritul uman? Orice om este în agonie din cauza mustrărilor de conştiinţă de fiecare dată când îşi satisface aceste dorinţe. Există oare vreun părinte care să-şi educe copilul să devină rău, sau vreun dascăl care să-i înveţe nedreptatea pe discipolii săi? Fiecare om are pornirea de a detesta răul şi de a înfăptui binele, ceea ce este manifestarea sufletului originar.

Viaţa oamenilor religioşi reflectă lupta pentru realizarea binelui, urmând dorinţele unui asemenea suflet originar, însă de la începutul timpurilor nici măcar un singur om nu şi-a urmat doar sufletul originar. Astfel Biblia ne relatează: ”După cum este scris: "Nu este drept nici unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu.” (Rom. 3:10,11) şi Sfântul Pavel, confruntându-se cu această realitate interioară a omului, a spus îndurerat: „Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7:22-24).

În fiecare om putem vedea o contradicţie. În interiorul fiecăruia dintre noi ca indivizi unici, găsim contradicţia a două înclinaţii opuse ca scop, care duc o luptă feroce: tendinţa sufletului originar, care urmăreşte binele şi cea a sufletului malefic, care urmăreşte înfăptuirea răului.

Orice fiinţă existentă, fiind stăpânită în interior de o asemenea contradicţie, este menită să piară. Astfel, fiinţele umane care au căpătat o asemenea contradicţie, trăiesc ca pe marginea prăpastiei. Totuşi, este imposibil ca omul să fi avut această contradicţie din start, de la naştere, din motiv că nici o făptură nu poate să apară având deja contradicţie în sine. Prin urmare, omul nici nu s-ar fi putut naşte, dacă încă de la apariţie ar fi purtat pe umeri o astfel de povară. Această contradicţie a omului poate fi privită doar ca ceva ce a apărut după naşterea rasei umane. Creştinismul vede această stare distructivă în care a ajuns omul drept rezultat al căderii în păcat.

Privind din acest punct de vedere, ajungem la concluzia că noi, oamenii, am căzut şi nimeni nu poate contesta acest fapt. De vreme ce cunoaştem că omul a ajuns în pericol de autodistrugere din cauza căderii, facem eforturi disperate pentru a rezolva acest conflict interior, reprimând dorinţele vicioase provenite din sufletul nostru malefic şi îmbrăţişând dorinţele bune, izvorâte din sufletul originar. Cu regret, nu am fost în stare să aflăm răspunsul complet la întrebarea: care este esenţa răului şi a binelui? Încă nu ne aflăm în posesia unui adevăr absolut, care ne-ar face să distingem, de exemplu, care dintre cele două, teismul sau ateismul, este bun şi care este rău. Rămânem în continuare total ignoranţi în ce priveşte răspunsul la aşa întrebări cum ar fi: Ce este sufletul originar din care provin dorinţele bune? Care este originea sufletului malefic care incită dorinţele vicioase contrare spiritului originar? Care este rădăcina acestui conflict, care îi aduce pe oameni la ruinare? Pentru a respinge dorinţele păcătoase şi a le urma pe cele drepte, trebuie să depăşim această ignoranţă şi să ne cultivăm abilitatea de a distinge clar între bine şi rău. Numai atunci vom putea urma calea unei vieţi virtuoase spre care tinde sufletul originar.

Din punct de vedere intelectual, căderea omului în păcat reprezintă alunecarea umanităţii în ignoranţă. Oamenii au două aspecte: interior şi exterior, spirit şi corp; la fel şi intelectul are două aspecte: interior şi exterior. În acelaşi mod, există două feluri de ignoranţă: ignoranţa interioară şi ignoranţa exterioară. În termeni religioşi, ignoranţa interioară este ignoranţa spirituală. Este o ignoranţă în întrebările de genul: Care este originea omului? Care este scopul vieţii? Ce se întâmplă după moarte? Există oare Dumnezeu şi lumea de dincolo? Care este esenţa binelui şi a răului? Ignoranţa exterioară se referă la necunoaşterea lumii naturale, inclusiv a corpului uman. Este ignoranţa ce ţine de întrebările: Care este originea materiei? Care sunt legile naturii ce guvernează toate fenomenele?

De la începuturile istoriei şi până în zilele noastre oamenii au căutat fără încetare adevărul pentru a depăşi ignoranţa şi a căpăta cunoştinţe. Astfel, religia a apărut pentru a depăşi ignoranţa interioară şi a căpăta adevărul interior, iar ştiinţa a apărut pentru a depăşi ignoranţa exterioară şi a căpăta adevărul exterior. Religia şi ştiinţa au fost, fiecare în felul ei, căi de a căuta adevărul pentru a depăşi ambele tipuri de ignoranţă şi a atinge ambele aspecte ale cunoaşterii. Deci, pentru ca omul să se elibereze complet de ignoranţă, să trăiască doar în acord cu dorinţele sufletului originar, care sunt îndreptate spre bine, şi să savureze fericirea eternă, este absolut necesar ca problemele religiei şi ale ştiinţei să fie rezolvate printr-un efort comun şi ambele dimensiuni ale adevărului, cea interioară şi cea exterioară, să se dezvolte în armonie.

Există două căi principale în căutarea răspunsurilor la întrebările fundamentale despre viaţa omului. Prima caută să rezolve probleme fundamentale ale vieţii în lumea materială, lumea rezultat. Cei care urmează această cale, dându-i supremaţia, se închină în faţa realizărilor ştiinţei, se mândresc cu puterea ei şi cu fericirea materială ce-o aduce. Dar ne putem oare bucura de o fericire deplină numai pe baza condiţiilor exterioare ce satisfac necesităţile corpului? Oricât de confortabil ar fi mediul înconjurător creat de progresul ştiinţei, oricât ne-am bucura de bunăstare şi prosperitate, poate oare acest progres singur să satisfacă cu adevărat dorinţele spirituale ale eului interior? Bucuriile trecătoare ale acelor care se complac în plăcerile trupului sunt nimic în comparaţie cu fericirea celor care aleg calea iluminării, găsind bucurie în condiţii modeste. Gautama Buddha nu a fost singurul care, abandonând luxul palatului regal şi dedicându-se căutării căii dreptăţii, a rătăcit prin lume căutând un loc de odihnă pentru sufletul său. Precum un corp sănătos depinde de o minte sănătoasă, la fel, bucuria corpului este completă numai când spiritul este mulţumit. Ce s-ar putea spune despre marinarul care navighează pe marea lumii materiale sub pânza ştiinţei, în căutarea confortului exterior? Lăsaţi-l să atingă ţărmul la care visează. El va realiza că acesta nu este altceva decât mormântul trupului său.

Încotro se îndreaptă ştiinţa? Până în timpul de faţă, cercetarea ştiinţifică nu a cuprins lumea interioară, cauzală, limitându-se numai la lumea exterioară, rezultantă. Nu a îmbrăţişat lumea esenţelor, ci s-a limitat numai la cea a fenomenelor. Cu toate acestea, în prezent ştiinţa trece la o nouă etapă, când este obligată să-şi ridice privirea de pe lumea exterioară, a efectelor, care constituia obiectul său şi să o îndrepte spre cea interioară, a cauzelor, lumea esenţelor. Lumea ştiinţifică a ajuns la concluzia că ştiinţa, care ţine de lumea materială, rezultantă, nu-şi poate atinge scopurile ultime în lipsa unei explicaţii teoretice a lumii cauzale, spirituale, adică a adevărului interior. Numai atunci când marinarul, încheind călătoria pe marea adevărului exterior sub pânza ştiinţei, va adăuga o nouă pânză, cea a religiei, pornind într-o nouă călătorie pe marea adevărului interior, el se va putea îndrepta către tărâmul ideal râvnit de sufletul originar.

A doua cale a eforturilor umane este încercarea de a găsi răspunsul la întrebările fundamentale despre existenţă, depăşind lumea rezultantă, a fenomenelor şi căutând în lumea cauzală, a esenţei. Este adevărat că filozofiile şi religiile care au urmat această cale până-n prezent au adus multe contribuţii, dar au mai pus şi o povară spirituală pe umerii oamenilor. În acest mod, filozofii şi sfinţii care s-au perindat pe parcursul istoriei au apărut fiecare la o anumită etapă în timp pentru a fi deschizătorii căii vieţii, însă munca efectuată de ei a devenit o povară şi mai grea pentru noi, cei care trăim astăzi.

Să privim lucrurile obiectiv. Care filosof ne-a putut înlătura neliniştea? Care dintre înţelepţi a rezolvat toate întrebările fundamentale ale vieţii umane şi ale universului, luminându-ne clar calea ce trebuie să o urmăm? Învăţăturile şi filozofiile lor, din contra, au dat naştere la mai multe îndoieli, cauzând apariţia scepticismului. Mai mult ca atât, luminile renaşterii cu care religiile fiecărei epoci au iluminat în decursul istoriei multe suflete rătăcitoare în întuneric s-au stins, rămânând doar nişte scântei slabe de lumină, care abia mai pâlpâie.

Să examinăm istoria creştinismului care, împărtăşind credinţa în salvarea omenirii, s-a extins în vârtejul istoriei în decursul a două mii de ani, răspândindu-şi sfera de influenţă asupra întregii lumi. Ce s-a întâmplat cu spiritul creştinismului care odată ardea atât de strălucitor, în pofida persecuţiilor cumplite din Imperiul Roman şi care i-a făcut pe cetăţenii acestuia să se închine în faţa lui Isus care murise? Societatea feudală din Evul Mediu a îngropat creştinismul de viu. Deşi din acel mormânt s-a înălţat forţa Reformei, care pleda în favoarea unei noi vieţi, această flacără nu a putut învinge valul puternic al întunericului. Atunci când iubirea ecleziastică a slăbit, când vânturile lăcomiei capitaliste treceau peste societatea creştină a Europei, când masele înfometate strigau disperate în cartierele sărace, strigătul de salvare s-a auzit de pe pământ şi nu din ceruri. Acesta era comunismul. Deşi propovăduia iubirea faţă de Dumnezeu, creştinismul a degenerat într-un corp inert de preoţi care propagau doar lozinci. Astfel, era firesc să se ridice o revoltă care proclama că nu poate să existe aşa un Dumnezeu nemilos, care îngăduie atâta suferinţă.

Aşa a apărut materialismul. Prin urmare, societatea creştină a devenit un sol fertil pentru materialism. Comunismul a înflorit rapid, asimilând îngrăşământul bun din acest sol fertil. Creştinismul a pierdut capacitatea de a depăşi realizările acestuia şi a eşuat în a prezenta adevărul care ar fi putut înfrânge teoriile acestuia. Creştinismul privea neajutorat cum acestea încolţeau chiar în pieptul său şi creşteau extinzându-şi influenţa în întreaga lume. Nu este oare acesta un lucru regretabil? Mai mult decât atât, cu toate că doctrina creştină propovăduieşte că întreaga omenire descinde din aceiaşi părinţi, mulţi dintre cetăţenii naţiunilor creştine, care propovăduiesc acest lucru şi cred în el, nici măcar nu pot sta alături de fraţii şi surorile lor de altă culoare a pielii. Acest exemplu reflectă situaţia actuală a creştinismului care şi-a pierdut puterea de a întruchipa învăţăturile lui Isus şi, săvârşind doar ritualuri fără viaţă, a devenit asemenea unui mormânt văruit.

Va veni poate o zi în care eforturile omenirii vor pune capăt acestor tragedii sociale; însă există un viciu social care nu poate fi eradicat niciodată doar prin eforturi umane. Acest viciu îl reprezintă imoralitatea sexuală. Deşi doctrina creştină îl consideră cel mai mare păcat, tragic este faptul că societatea creştină de azi nu poate bloca această cale a desfrâului spre care sunt mânaţi oamenii contemporani. Cât de jalnică este această situaţie!

Ce semnifică realitatea creştinismului de astăzi, care doar priveşte neajutorat vieţile celor care au căzut victimă confuziei şi divizării în prezent şi sunt atrase în vârtejul imoralităţii? Acest fapt ne dovedeşte cât de necompetent a fost creştinismul în a oferi salvare omenirii de azi.

Din ce motiv oamenii religioşi, care au căutat cu sinceritate adevărul interior, până-n ziua de azi au fost incapabili să-şi îndeplinească misiunea originară pe deplin? Relaţia dintre lumea esenţei şi lumea fenomenelor poate fi comparată cu cea dintre suflet şi corp, ceea ce înseamnă relaţia dintre cauză şi efect, interior şi exterior, partener subiect şi partener obiect. Aşa cum oamenii ating perfecţiunea caracterului numai atunci când spiritul şi corpul sunt total unite, lumea ideală va putea fi realizată numai când cele două lumi, a esenţei şi a fenomenelor, se vor îmbina într-o armonie perfectă. Asemeni relaţiei dintre spirit şi corp, lumea fenomenelor nu poate exista separat de lumea esenţei, iar lumea esenţei nu poate exista separat de lumea fenomenelor. Drept urmare, viaţa de după moarte este inseparabilă de viaţa din această lume şi bucuria spirituală este incompletă fără o fericire fizica autentică.

Până-n prezent, religiile, pentru a găsi viaţa eternă, au negat pe nedrept viaţa reală şi s-au luptat pentru a dispreţui plăcerile trupeşti în favoarea fericirii spirituale. Însă, oricât de mult ar încerca, oamenii nu vor fi în stare să se separe de realitatea acestei lumi, sau să anuleze necesitatea dorinţelor fizice ce îi însoţeşte precum o umbră de care nu se vor putea lipsi. Acestea îi subjugă pe oamenii religioşi şi îi conduce în adâncurile agoniei. Vedem că şi în viaţa ascetică a oamenilor religioşi există o asemenea contradicţie. Viaţa multor oameni religioşi a fost distrusă din cauza acestei contradicţii, aceasta fiind starea actuală a oamenilor religioşi. Prin urmare, aceasta este cauza pasivităţii religiilor contemporane: ele nu au depăşit această contradicţie din interior.

Există şi un alt factor esenţial ce a condus la declinul religiilor. Odată cu progresul ştiinţei, intelectul uman a devenit extrem de sofisticat, necesitând o cercetare ştiinţifică amplă privind toate lucrurile. Cu toate acestea, doctrinele religioase, care rămân neschimbate, sunt total lipsite de explicaţii ştiinţifice. Altfel spus, după cum am menţionat mai sus, motivul este că explicaţiile adevărului interior şi cele ale adevărului exterior nu concordă.

Scopul suprem al religiei poate fi realizat numai atunci când cineva mai întâi crede cu inima şi apoi transpune credinţa în practică. Credinţa însă nu poate apărea în lipsa înţelegerii. De exemplu, studiem sfintele scripturi pentru a le înţelege mai întâi şi a ne consolida astfel credinţa. Isus a săvârşit miracole pentru a ajuta oamenii să înţeleagă că el este Mesia, şi apoi să creadă în el. Înţelegerea este primul pas către cunoaştere. Cu toate acestea, oamenii în ziua de azi nu vor accepta ceea ce nu este logic sau nu are o dovadă reală, adică ce nu poate fi demonstrat ştiinţific. Drept urmare, de vreme ce religiile sunt astăzi incapabile să îndrume oamenii la nivelul înţelegerii, cu atât mai puţin la cel al credinţei, ele, în cele din urmă, nu-şi vor putea atinge menirea. Astfel, chiar şi adevărul interior are nevoie de explicaţii care pot fi demonstrate. Pe parcursul îndelungatei istorii religiile au aşteptat timpul în care învăţăturile lor ar fi fost lămurite în mod ştiinţific.

Religia şi ştiinţa au apărut fiecare cu misiunea de a depăşi cele două dimensiuni ale ignoranţei umane şi s-ar părea că în acest proces ele nu pot fi pe poziţii contrare şi ireconciliabile. Cu toate acestea, pentru ca umanitatea să depăşească totalmente cele două dimensiuni ale ignoranţei şi să realizeze în întregime binele pe care sufletul originar îl doreşte, este nevoie să apară un nou adevăr care să poată reconcilia religia ce tinde spre ştiinţă şi ştiinţa ce tinde spre religie, încât ele să rezolve problemele printr-un efort comun.

S-ar putea ca credincioşii, în special creştinii, să fie nesatisfăcuţi de afirmaţia că trebuie să apară un nou adevăr, ei fiind convinşi că Sfintele Scripturi pe care le au sunt perfecte şi fără greşeli. Adevărul, cu siguranţă, este unic, etern, neschimbat şi absolut, însă Sfintele Scripturi nu sunt adevărul însuşi, ci doar texte ce predică adevărul. Ele reflectă diferite perioade istorice, în funcţie de gradul de dezvoltare intelectuală şi spirituală a umanităţii. Profunzimea şi măsura în care ele predică, precum şi modul de exprimare a adevărului variază, în mod natural, în funcţie de perioada istorică. Prin urmare, nu trebuie niciodată să le privim ca absolute în fiecare detaliu al lor. (Eshatologia 5)

După cum am menţionat mai sus, religia este instrumentul necesar omului pentru a-L găsi pe Dumnezeu şi a realiza binele în acord cu înclinaţia sufletului originar. Astfel, toate religiile au acelaşi scop. Cu toate acestea, religiile au apărut în diverse forme, în concordanţă cu sfera misiunii şi în funcţie de culturile din care au răsărit şi de perioada istorică specifică. Diversitatea textelor sfinte este justificată de aceleaşi motive. Toate aceste texte sfinte au acelaşi scop: asemenea lămpilor, să ilumineze totul în jurul lor cu lumina adevărului; însă, atunci când este aprinsă o lampă mai luminoasă, misiunea lămpii vechi se stinge.

Deoarece nici una dintre religiile de astăzi nu are puterea de a călăuzi lumea modernă prin valea întunecată a morţii către lumina vieţii, în prezent trebuie să răsară o nouă expresie a adevărului pentru a iradia o lumină nouă. În Biblie este menţionat de câteva ori că va fi dat cuvântul noului adevăr. (Eshatologia 5)

Ce misiune are a împlini noul adevăr? După cum a fost menţionat mai sus, noul adevăr trebuie să poată uni adevărul interior, urmărit de religie, cu cel exterior, urmărit de ştiinţă, şi să rezolve problemele printr-un efort comun, astfel ajutând oamenii să depăşească cele două feluri de ignoranţă – interioară şi exterioară – şi să restaureze în întregime cele doua feluri de cunoaştere. Noul adevăr trebuie să călăuzească oamenii decăzuţi spre a închide calea răului spre care se îndreaptă sufletul malefic şi să urmeze ceea ce urmăreşte sufletul originar, realizând scopul binelui. Trebuie să poată ajuta oamenii să scape de contradicţia ce îi face să urmărească uneori binele, iar alteori răul şi, după cum a fost menţionat mai sus, să ajute oamenii religioşi să depăşească contradicţia în care aceştia se zbat, încercând să trăiască conform voinţei lui Dumnezeu. Pentru omul decăzut, cunoaşterea reprezintă lumina vieţii şi deţine puterea renaşterii, pe când ignoranţa este umbra morţii şi cauza ruinei. Ignoranţa nu poate naşte sentimente adevărate, iar fără cunoştinţe şi sentimente adevărate nu poate apărea nici voinţa de a acţiona.

Când intelectul, emoţiile şi voinţa nu pot funcţiona corect, este imposibil să duci o viaţă demnă de o fiinţă umană. Dacă omul în esenţa sa este creat să nu poată trăi separat de Dumnezeu, atunci, cu siguranţă, anume ignoranţa noastră faţă de Dumnezeu este cea care ne îndeamnă să rătăcim pe căi tragice. Chiar studiind Biblia, nu putem cunoaşte clar care este esenţa lui Dumnezeu, cu atât mai puţin simţurile din inima Lui. De aceea, noua expresie a adevărului trebuie să fie capabilă să ne deschidă esenţa lui Dumnezeu, precum şi simţurile din inima Lui: inima Lui în procesul creaţiei, inima îndurerată a lui Dumnezeu care a depus sforţări deosebite în decursul istoriei pentru a salva oamenii decăzuţi, care s-au răzvrătit împotriva Lui şi pe care nu-i poate abandona.

Istoria umanităţii, compusă din vieţile contradictorii ale oamenilor înclinate spre bine şi spre rău, a fost practic în întregime ţesută din conflicte. Acestea au fost conflicte exterioare, de înlăturare a bunurilor, a pământului şi a oamenilor. În zilele noastre asemenea lupte încetează treptat. Astfel se formează naţiuni unite, lipsite de discriminare rasială. Ţările învingătoare în cel de-al doilea război mondial, din contra, şi-au eliberat coloniile, le-au garantat drepturi egale cu marile puteri şi le-au inclus ca membri în Organizaţia Naţiunilor Unite, planificând să realizeze un guvernământ mondial în comun. Actualmente, ostilitatea şi neînţelegerile în sfera relaţiilor internaţionale se potolesc, naţiunile fiind preocupate de problemele economice lucrează în comun pentru a crea un sistem al pieţii comune. În plus, ceea ce priveşte cultura, în zilele noastre este depăşită tradiţionala izolare a naţiunilor, precum şi distanţa dintre Est şi Vest, încât ea circulă fără nici o piedică.

Cu toate acestea, ne aşteaptă o luptă finală, care nu poate fi evitată, şi anume lupta ideologică, interioară, dintre democraţie şi comunism (*aceasta a fost scris în anii 60). Deşi acestea pregătesc arme îngrozitoare şi rivalizează prin conflict exterior, în realitate, esenţa luptei este de natură internă, ideologică. Care dintre părţi va triumfa în această luptă ideologică finală? Oricine crede în existenţa reală a lui Dumnezeu va răspunde că va învinge democraţia. Cu toate acestea, după cum s-a menţionat deja, democraţia de azi nu posedă nici teoria şi nici forţa de acţiune care să-i permită să prevaleze în faţa comunismului. Astfel, pentru ca voinţa lui Dumnezeu de salvare a omenirii să se împlinească pe deplin, acest nou adevăr trebuie mai întâi să ridice la un nou nivel idealismul din lumea democratică şi, asimilând tot materialismul, să poată conduce omenirea către o nouă lume. Acest adevăr trebuie să poată îmbrăţişa toate ideologiile şi filozofiile din istorie, precum şi religiile, unindu-le absolut.

Omul nu vrea să creadă în religie, deoarece nu cunoaşte realitatea lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi. Însă, oricât ar nega aceste realităţi spirituale, ţine de natura omului să le accepte, dacă ele pot fi demonstrate ştiinţific. Mai mult ca atât, oricine îşi urmăreşte scopul ultim al vieţii în lumea fizică va avea în final sentimentul deşertăciunii. Aceasta este o expresie specifică naturii omului, care nu poate fi evitată. Atunci când vor ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu prin intermediul noului adevăr şi să se convingă de realitatea lumii spirituale, oamenii vor realiza că este necesar să-şi urmărească scopul ultim al vieţii în lumea eternă, nu în cea fizică, şi, urmând toţi această cale unică, se vor întâlni ca fraţi şi surori.

Dacă toţi oamenii se vor întâlni ca fraţi şi surori la acea destinaţie unică datorită unui adevăr unic, atunci cum va arăta acea lume? Va fi o lume în care sub lumina noului adevăr se vor întâlni toţi acei care, în decursul istoriei îndelungate, au luptat pentru a depăşi ambele aspecte ale ignoranţei şi a ieşi din acea beznă, formând cu toţii o familie mare unită.

Scopul adevărului este de a realiza binele, iar esenţa binelui este Dumnezeu; lumea creată va fi o lume în care Dumnezeu va fi respectat ca părinte şi toţi oamenii vor trăi în armonie, cuprinşi de iubire frăţească. Odată ce vor conştientiza că, atunci când îşi fac aproapele să se sacrifice pentru binele lor, simt mai multă durere cauzată de mustrările de conştiinţă, decât satisfacţie falsă, nu vor mai face rău aproapelui în nici un caz. Când dragostea frăţească le va izvorî din adâncul inimii, vor fi incapabili de a săvârşi fapte ce i-ar provoca durere aproapelui. Cu atât mai mult, în acea societate oamenii vor simţi că Dumnezeu, care transcende timpul şi spaţiul şi îi urmăreşte îndeaproape, este părinte şi doreşte ca ei să se iubească unul pe celalalt. Astfel, această lume nouă pe care o urmăreşte noul adevăr într-o nouă eră, în care istoria păcatului va fi lichidată, este o lume în care oamenii nu vor fi în stare să păcătuiască.

Oamenii care credeau în Dumnezeu continuau să săvârşească păcate, din motiv că credinţa lor era doar abstractă şi nu reală. Cine va îndrăzni să comită păcate, dacă va simţi real natura lui Dumnezeu şi va cunoaşte legea cerească conform căreia, cei care au săvârşit păcate, inevitabil, sunt trimişi în infern? Lumea lipsită de păcat este numită Împărăţia Cerurilor, anume această Împărăţie a Cerurilor, or lumea pe care a căutat-o omul decăzut pe parcursul istoriei îndelungate este anume această Împărăţie a Cerurilor. În plus, fiind creată în lumea reală, pământească, această Împărăţie Cerească va fi Împărăţia Cerurilor pe pământ.

Putem concluziona că scopul suprem al providenţei lui Dumnezeu de salvare este de a stabili Împărăţia Cerurilor pe pământ. După cum a fost menţionat anterior, fiinţele umane au căzut şi această cădere a avut loc după apariţia neamului omenesc. Acestea sunt două adevăruri incontestabile, şi dacă privim din punctul de vedere care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, devine evident ce fel de lume a vrut să creeze Dumnezeu în lumea originară a creaţiei, înainte de căderea strămoşilor omenirii. După cum va fi explicat în secţiunea a treia din primul capitol, acea lume reprezintă Împărăţia Cerurilor pe pământ în care este realizat scopul lui Dumnezeu pentru creaţie. Din cauza căderii, oamenii au eşuat în a stabili această lume, creând în schimb o lume vicioasă şi devenind ignoranţi. De aceea, pe parcursul istoriei îndelungate, oamenii decăzuţi au căutat atât adevărul interior, cât şi cel exterior şi, înlăturând ignoranţa, au urmărit binele, restaurând fără încetare Împărăţia Cerurilor pe pământ – lumea pe care Dumnezeu a intenţionat să o creeze de la origini.

Aceasta denotă adevărul că istoria umană este istoria providenţială de restaurare a lumii în care va fi realizat scopul lui Dumnezeu pentru creaţie. De asemenea, noul adevăr trebuie să-i călăuzească pe oamenii decăzuţi să revină la poziţia originară. Pentru ca aceasta să se întâmple, acest adevăr trebuie să dezvăluie scopul pentru care Dumnezeu a creat omenirea şi universul şi să înveţe despre procesul de restaurare şi scopul ultim al oamenilor decăzuţi.

Oare oamenii, într-adevăr, au căzut, din cauză că au mâncat din fructul cunoaşterii binelui şi a răului, precum este scris in Biblie? Dacă nu, atunci care a fost cauza căderii lor? Noul adevăr trebuie să răspundă la astfel de întrebări care cu adevărat au chinuit minţile înţelepţilor secole de-a rândul: de ce Dumnezeul perfecţiunii şi al frumuseţii a creat fiinţe umane care pot să cadă? De ce Dumnezeul atotcunoscător şi atotputernic, cunoscând acest lucru, nu a putut preveni căderea lor? Din ce motiv Dumnezeu, având putere asupra Creaţiei, nu poate salva omenirea păcătoasă într-o clipă?

Cercetând legile ştiinţei ascunse în lumea naturii, putem deduce că Dumnezeu, creatorul ei, este cu adevărat originea ştiinţei. Dacă istoria umanităţii reprezintă providenţa de restaurare a lumii în care scopul lui Dumnezeu pentru creaţie este împlinit, devine cert faptul că Dumnezeu, stăpânul tuturor legilor, nu putea să conducă providenţa confuz şi fără nici un plan. O problemă presantă pentru noi este să înţelegem cum a apărut istoria vicioasă a omenirii, ce formule şi ce legi au guvernat cursul providenţei, în ce mod se va sfârşi istoria şi, în final, în ce fel de lume va păşi omenirea. Noul adevăr trebuie să răspundă clar la toate aceste întrebări fundamentale.

Atunci când răspunsurile vor deveni clare nu vom mai putea nega existenţa unui subiect care planifică şi conduce istoria, şi anume – a lui Dumnezeu. Vom putea înţelege că toate faptele istorice sunt o manifestare a inimii (shimjung) lui Dumnezeu, care a lucrat pentru salvarea oamenilor decăzuţi.

Mai mult, noul adevăr trebuie să dea o explicaţie clară numeroaselor subiecte de neînţeles din creştinism, care şi-a asumat misiunea de a stabili o sferă culturală globală. Oamenii inteligenţi nu pot fi satisfăcuţi de simple constatări, cum ar fi că Isus este fiul lui Dumnezeu şi salvatorul omenirii. Au avut loc numeroase dispute teologice cu scopul de a înţelege semnificaţia mai profundă a asemenea subiecte. Noul adevăr trebuie să explice relaţiile dintre Dumnezeu, Isus şi oameni în lumina Principiului creaţiei. Mai mult, trebuie să dea o explicaţie fundamentală cu privire la o problemă nu mai puţin dificilă, şi anume despre Sfânta Treime.

Apoi, trebuie neapărat rezolvată întrebarea: oare salvarea umanităţii de către Dumnezeu a fost posibilă doar prin răstignirea pe cruce şi vărsarea sângelui unicului Său Fiu?

Deşi creştinii cred că am primit mântuire prin crucea lui Isus, în istorie nu a fost cineva care să dea naştere unui copil fără de păcat, care să nu aibă nevoie de mântuirea prin Salvator şi să poată intra în Împărăţia Cerurilor. Nu demonstrează oare aceasta că şi după renaşterea oamenilor întru Cristos, aceştia au transmis păcatul originar copiilor lor. Acest fapt pune în evidenţă o întrebare crucială: care este, realmente, limita salvării prin crucificare?

Timp de două mii de ani de istorie a creştinătăţii cât de mulţi credincioşi au fost care s-au lăudat că au primit iertarea totală a păcatelor prin sângele crucificării? Însă, în realitate, nu a apărut nici măcar un om, o familie, sau o societate lipsite de păcat. În plus, după cum a fost menţionat mai sus, spiritul creştin s-a aflat într-un declin continuu. Numeroasele întrebări dificile care provoacă dileme sunt: cum, prin ce fel de raţionament vom soluţiona contradicţia cauzată de discrepanţa dintre credinţa convenţională în salvarea completă prin crucificare şi realitatea rezultată? Noul adevăr pe care-l aşteptăm cu nerăbdare trebuie să ne poată oferi răspunsuri lipsite de echivoc cu referire la aceasta.

Numeroasele mistere adânci cuprinse în Biblie sub formă de metafore sau de simboluri cum ar fi: de ce este nevoie ca Isus să vină din nou? Când, unde şi cum va avea loc această revenire? Respectiv, cum va avea loc învierea oamenilor decăzuţi? Care este adevăratul sens al profeţiilor biblice precum că cerul şi pământul vor fi distruse de foc şi de alte calamităţi? Noul adevăr trebuie să ştie a le vesti pe faţă pentru a putea fi înţelese de orişicine şi să nu vorbească în pilde, după cum a spus însuşi Isus (Ioan 16:25). Numai cu ajutorul unui asemenea adevăr vom putea realiza unitatea creştinilor, punând capăt separării lor în diverse denominaţii, cauzate de explicaţiile divergente ale simbolurilor şi metaforelor conţinute în Biblie.

Acest adevăr suprem, care ne conduce pe calea vieţii, nu putea să apară ca rezultat al unei cercetări complete a textelor religioase sau literare; nici din intelectul uman. Aşa cum este scris în Biblie, “tu trebuie să prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi” (Apoc.10:11), acest adevăr trebuie să apară ca o revelaţie de la Dumnezeu.

Dumnezeu a trimis deja pe pământ un om pentru a rezolva problemele fundamentale ale vieţii şi ale universului. Numele lui este Moon Sun Myung. Câteva zeci de ani el a cercetat lumea spirituală care e atât de vastă, încât nimeni pe parcursul istoriei nu şi-a putut-o închipui. În căutarea adevărului el a urmat calea sângeroasă a suferinţelor cunoscute doar lui Dumnezeu. Deoarece înţelegea principiul că nimeni nu poate afla adevărul suprem pentru salvarea omenirii, fără a trece calea celor mai grele încercări, el, luptând împotriva forţelor satanice din lumea spirituala şi cea materială, a triumfat asupra lor. Astfel, prin intermediul comunicării spirituale personale cu Dumnezeu şi prin întâlnirea liberă cu Isus şi cu numeroşi sfinţi din Rai, el a dezvăluit taina tuturor legilor cereşti.

Cuvintele expuse în aceste pagini sunt numai o parte a acestui adevăr. Volumul acesta constituie o simplă compilaţie a ceea ce au auzit şi au văzut până acum discipolii săi. Avem credinţa şi speranţa că atunci când va sosi timpul, vor continua să fie publicate porţiuni mai profunde ale adevărului.

Suntem mişcaţi şi nu ne putem reţine lacrimile, văzând de fiecare dată cum în toate colţurile lumii nenumărate vieţi care rătăceau în întuneric primesc lumina acestui nou adevăr şi renasc. Ne dorim mult ca lumina adevărului să umple cât mai repede întreg globul pământesc.