Secţiunea 1. Împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru creaţie şi căderea omului

1.1 Împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru creaţie

Precum s-a discutat în detaliu în Principiul creaţiei, scopul lui Dumnezeu în crearea oamenilor a fost de a Se bucura privindu-i. Astfel scopul existentei omului este să-I aducă bucurie lui Dumnezeu. Ce trebuie să facă omul pentru a-I aduce bucurie lui Dumnezeu şi a-şi manifesta în întregime valoarea originară?

Fiinţele create, cu excepţia oamenilor, sunt create pentru a deveni în mod natural parteneri obiect care-I aduc bucurie lui Dumnezeu. Oamenii însă, conform celor explicate în Principiul creaţiei, au apărut ca parteneri obiect substanţiali ai lui Dumnezeu care Îi pot aduce bucurie numai prin intermediul voinţei lor libere şi al acţiunilor lor libere. De aceea, fără a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi fără a trăi în conformitate cu ea, omul nu poate deveni partener obiect care Îi aduce bucurie lui Dumnezeu. Astfel, oamenii au fost creaţi pentru a putea simţi tot ceea ce simte inima lui Dumnezeu şi pentru a putea cunoaşte voia Lui, trăind în conformitate cu aceasta. Când omul realizează acest lucru, spunem că a atins perfecţiunea la nivel individual. Înainte de cădere Adam şi Eva aveau într-o anumită măsură capacitatea de a comunica cu Dumnezeu, deoarece aveau aceste aptitudini înnăscute, asemenea profeţilor din diverse epoci.

Relaţia dintre Dumnezeu şi o persoană care a atins perfecţiunea individuală poate fi comparată cu cea dintre suflet şi corp. Corpul reprezintă sălaşul sufletului şi se mişcă în direcţia în care se mişcă sufletul. În acelaşi mod, Dumnezeu locuieşte în sufletul persoanei care a atins maturitatea deplină. O astfel de persoană devine templul lui Dumnezeu şi îşi trăieşte viaţa în armonie cu voia Lui. Un om perfect se află în totală armonie cu Dumnezeu, la fel precum corpul rezonează cu sufletul. De aceea este scris, „Nu ştiţi, oare, că şi voi sunteţi templu al lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3:16) şi „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl meu şi voi în mine şi eu în voi.” (Ioan 14:20).

Persoana care şi-a perfecţionat caracterul individual devine templul lui Dumnezeu şi în interiorul ei locuieşte Sfântul Duh. Trăind în unitate cu Dumnezeu, ea capătă natură divină. De aceea este imposibil ca ea să comită păcate sau să cadă.

Persoana care şi-a perfecţionat caracterul individual întrupează bunătatea absolută şi realizează scopul creaţiei. Dacă o persoană care întrupează bunătatea deplină ar putea să cadă, aceasta ar conduce la concluzia alogică precum că bunătatea conţine sămânţa autodistrugerii. Mai mult decât atât, dacă oamenii, care au fost creaţi de către atotputernicul Dumnezeu, ar putea să cadă chiar şi după atingerea perfecţiunii, am avea motive să ne îndoim de atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Subiectul absolut şi etern. Pentru a-I dărui bucurie adevărată, partenerul Său obiect trebuie şi el în mod necesar să fie etern şi absolut. Din aceste motive, o persoană care şi-a desăvârşit caracterul individual nu poate să cadă vreodată în păcat.

Dacă Adam şi Eva ar fi atins perfecţiunea, neputând fi ulterior influenţaţi de păcat, atunci ei ar fi dat naştere unor copii vrednici şi ar fi întemeiat o familie fără de păcat şi o societate în concordanţă deplină cu binecuvântările lui Dumnezeu (Fac. 1:28). Ei ar fi întemeiat Împărăţia Cerurilor, alcătuită dintr-o singură familie mare având aceiaşi părinţi.

Împărăţia Cerurilor este asemenea persoanei care a atins perfecţiunea caracterului. La fel cum membrele corpului uman sunt coordonate în relaţii orizontale între ele mişcându-se ca un tot întreg şi răspunzând comenzilor verticale ale creierului, în această societate, oamenii vor forma relaţii orizontale de cooperare între ei şi vor trăi împreună în acord cu direcţiunile verticale venite de la Dumnezeu. Nimeni nu-i va face vreun rău vecinului său, deoarece dacă o persoană ar fi să sufere, toţi în această societate ar simţi inima lui Dumnezeu care simte durerea persoanei date.

Indiferent de puritatea membrilor acestei societăţi, dacă aceştia ar trăi în condiţii primitive, asemenea oamenilor din caverne, aceasta nu ar putea fi considerată Împărăţia Cerurilor pe care Şi-o doreşte şi Dumnezeu şi oamenii. Dumnezeu ne-a dat mandatul de a stăpâni asupra tuturor lucrurilor (Fac. 1:28). De aceea, pentru a realiza idealul creaţiei, oamenii cu caracter desăvârşit ar trebui să dezvolte ştiinţa, să stăpânească lumea naturii, şi să creeze un mediu social şi de trai deosebit de plăcut. Aceasta va fi Împărăţia Cerurilor pe pământ. Odată ce oamenii vor fi atins maturitatea deplină şi se vor fi bucurat de viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, atunci, când îşi vor lăsa corpurile fizice şi vor trece în lumea spirituală, vor forma Împărăţia Cerurilor în cer. Prin urmare, scopul principal al creaţiei lui Dumnezeu este de a construi Împărăţia Cerurilor pe pământ.

1.2 Consecinţele căderii omului

Oamenii au decăzut în timp ce erau imaturi şi treceau prin perioada de dezvoltare. Am explicat deja motivul pentru care era necesară perioada de dezvoltare şi care sunt argumentele la concluzia că primii oameni au căzut în timpul imaturităţii lor (Creaţia 5.2.1).

Din cauza căderii, oamenii nu au putut deveni temple ale lui Dumnezeu; ei s-au unit, în schimb, cu Satan, devenind sălaşele lui. Ei au eşuat în cultivarea naturii divine, dobândind o natură malefică. Oamenii cu natură malefică au răspândit răul prin copiii lor, creând familii, societăţi şi o lume a răului. Aceasta reprezintă iadul pe pământ, în care am trăit până acum. În acest iad nu putem stabili relaţii orizontale de cooperare reciprocă într-un mod corect, din cauză că relaţiile noastre verticale cu Dumnezeu au fost întrerupte. Noi săvârşim fapte dăunătoare pentru ceilalţi, pentru că nu putem simţi durerea şi suferinţa celor apropiaţi ca pe a noastră proprie.

Odată ce oamenii s-au obişnuit să trăiască în acest iad pe pământ, când îşi sfârşesc viaţa fizică, intră în mod firesc în iadul din lumea spirituală. Noi nu am construit Împărăţia lui Dumnezeu, ci am întemeiat regatul lui Satan. Din acest motiv, Satan este numit „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31) şi „Dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4:4).