Predestinarea
Controversele teologice privind predestinarea au provocat o mare confuzie în vieţile religioase ale multor oameni. Să începem prin a examina sursa acestei confuzii.
În Biblie găsim numeroase pasaje a căror interpretare presupune că totul în viaţa unui om – prosperitate şi declin, fericire şi nenorocire, salvare şi condamnare, precum şi înflorirea şi căderea naţiunilor – se petrec exact după cum este predestinat de către Dumnezeu.
De exemplu, Sf. Pavel a scris: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi i-a şi proslăvit.” (Romani 8:30) „Căci El a zis lui Moise: "Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur." Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:15-16) „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:21) De asemenea, este scris că de atunci de când se aflau încă în pântecul mamei lor, Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Isav şi le-a anunţat destinul, spunând că „cel mai mare va fi rob celui mai mic” (Romani 9:11-13).
Astfel, există suficiente temeiuri pentru a justifica doctrina predestinării absolute a lui Dumnezeu. Însă, putem găsi, de asemenea, în Biblie destule dovezi pentru a combate doctrina predestinării absolute.
De exemplu, Dumnezeu a avertizat primii strămoşi ai omenirii să nu mănânce din fruct, pentru a preveni căderea lor. (Geneza 2:17) Căderea omului, precum putem deduce de aici, nu a fost rezultatul predestinării lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, rezultatul nesupunerii oamenilor poruncii lui Dumnezeu. Iarăşi citim: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui.” (Geneza 6:6) Dacă Dumnezeu a predestinat căderea umană, El nu ar fi avut nici un motiv să sufere de pe urma oamenilor decăzuţi, care acţionau conform predestinării Sale. Mai mult ca atât, în Evanghelia lui Ioan scrie că oricine crede în Hristos nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică, (Ioan 3:16) ceea ce înseamnă că nimănui nu-i sunt predestinate suferinţe.
Doctrina despre aceea că rezultatul acţiunilor omului este determinat nu de predestinarea lui Dumnezeu, ci de eforturile omului însuşi, este susţinută de binecunoscutul verset biblic: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” (Matei 7:7) Dacă fiecare acţiune umană ar avea în final rezultatul predestinat de Dumnezeu, atunci de ce Isus sublinia importanţa efortului uman?
Biblia ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii noştri bolnavi (Ieremia 5:14-15), sugerând că boala şi sănătatea nu depind în întregime numai de predestinarea lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi fost determinat de către un destin inevitabil, predestinat de Dumnezeu, atunci toate rugăciunile noastre nu ar ajuta la nimic.
Deoarece Dumnezeu este absolut, ne-am putea aştepta că predestinările Lui sunt la fel absolute şi nu mai pot fi schimbate prin eforturile umane. Prin urmare, dacă acceptăm doctrina tradiţională că toate lucrurile sunt predestinate în mod absolut de Dumnezeu, atunci trebuie să concluzionăm că nici un efort al omului, inclusiv rugăciunea, predica sau acţiunile de caritate, nu pot influenţa în nici un fel providenţa lui Dumnezeu de restaurare. Orice alt efort dincolo de desfăşurarea firească a evenimentelor ar fi complet inutil.
Deoarece în Biblie există numeroase pasaje pentru a argumenta oricare din aceste două doctrine opuse, controversa privind subiectul predestinării a fost inevitabilă. Cum poate Principiul rezolva această problemă? Vom trata problema predestinării, analizând-o în câteva teme.