Secţiunea 5. Procesul creării universului şi perioada de dezvoltare a lui

5.1 Procesul creării universului

Conform Facerii, capitolul 1, crearea cerului şi a pământului a început cu crearea luminii de către Dumnezeu pe când pământul era netocmit şi gol şi era întuneric deasupra adâncului. Dumnezeu a separat apele cele de sub cer şi cele de deasupra lui. Apoi, a separat uscatul de apă, a creat plantele, peştii, păsările, şi mamiferele iar, în final, a creat omenirea. Este scris că a fost necesară o perioadă de şase zile pentru ca Dumnezeu să creeze. De aici putem înţelege că întreg procesul de creare a universului s-a desfăşurat de-a lungul unei perioade de timp reprezentată prin şase zile.

De aici putem deduce că procesul creaţiei descris în Biblie şi procesul creării universului, după cercetările oamenilor de ştiinţă contemporani, practic, coincid. Potrivit acestora, universul era la început într-o stare gazoasă care a condus la apariţia corpurilor cereşti în haosul şi vidul erei anhidre. Când a început epoca ploilor, a fost creat cerul compus din apă, iar apoi, datorită erupţiilor vulcanice, s-a ridicat uscatul din apă şi a apărut uscatul şi oceanele. Apoi au apărut plantele şi animalele de ordin inferior, mai apoi peştii, pasările, mamiferele şi, în final, rasa umană. Vârsta pământului numără câteva miliarde de ani. Având în vedere că procesul creaţiei aşa cum a fost descris în Biblie acum câteva mii de ani, practic coincide cu ultimele descoperiri ale ştiinţei moderne, putem reafirma că textul biblic reprezintă o revelaţie divină.

Am înţeles de aici că universul nu a apărut aşa dintr-odată, fără a fi nevoie de timp, ci apariţia lui a necesitat o perioadă enormă de timp. Prin urmare, putem înţelege că de la începutul şi până la sfârşitul creării universului, cele 6 zile nu au fost 6 zile calculate de la răsăritul soarelui şi până la asfinţitul lui, ci ele reprezintă şase perioade ale procesului de creaţie.

5.2 Perioada de dezvoltare a Creaţiei

Faptul că au fost necesare şase zile, adică şase perioade pentru a duce până la capăt crearea universului, înseamnă că fiecare corp individual din care este compusă creaţia necesita o anumită perioadă de timp pentru a atinge desăvârşirea. În plus, dacă citim ceea ce se referă la crearea universului din primul capitol al Facerii, care ne dezvăluie fiecare zi a creaţiei, chiar şi din această indicare a zilelor înţelegem că făpturile creaţiei aveau nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a se desăvârşi, şi anume, cum numai a sfârşit crearea în prima zi, a spus: „Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Fac. 1:5). Începând cu seara, odată cu trecerea nopţii şi sosirea dimineţii este, de fapt, a doua zi, însă Dumnezeu a numit-o ziua întâi din motiv că făpturile creaţiei trebuiau să treacă mai întâi printr-o perioadă de dezvoltare simbolizată de noapte înainte de a se face dimineaţă, când, atingând perfecţiunea puteau face primul pas spre realizarea idealului creaţiei.

Astfel, toate fenomenele ce au loc în univers se realizează într-un interval temporal, după care dau rezultate datorită faptului că în momentul creaţiei făpturile au fost menite să se desăvârşească numai după trecerea unei perioade de dezvoltare date.

5.2.1 Trei etape ale perioadei de dezvoltare

Universul exprimă sung-sang şi hyung-sang originare ale lui Dumnezeu în baza principiilor matematice. De aici putem afla că Dumnezeu are şi natură de ordin matematic. Dumnezeu este realitatea absolută în care cele două caracteristici duale interacţionează în mod armonios, de aceea El este o Fiinţă a cifrei trei. Toate fiinţele create şi concepute după asemănarea lui Dumnezeu îşi manifestă existenţa, mişcarea şi creşterea (Fac. 1:27) printr-un proces din trei etape.

Prin urmare, fundamentul celor patru poziţii, reprezentând scopul lui Dumnezeu pentru creaţie, este desăvârşit trecând printr-un proces din trei etape: Dumnezeu, Adam şi Eva, şi perpetuarea prin naşterea copiilor. Crearea fundamentului celor patru poziţii şi cel al mişcării circulare sunt posibile numai în baza procesului origine – diviziune - unire, compus din trei etape, prin realizarea scopului celor trei obiecte şi trecând prin 3 poziţii. Astfel, pentru fixarea unui corp sunt necesare minim trei puncte de sprijin. În mod corespunzător, orice făptură poate atinge perfecţiunea când trece prin trei etape de dezvoltare: etapa de formare, etapa de creştere şi etapa de desăvârşire.

Să analizăm, spre exemplu, lucrurile care se manifestă prin cifra 3 în natură. Natura este compusă din regnul mineral, vegetal şi animal; materia există în trei stări: gazoasă, lichidă şi solidă. Plantele sunt compuse din trei părţi: rădăcină, tulpină şi frunze; animalele sunt alcătuite din 3 părţi: cap, trup şi membre.

Ulterior, să analizăm exemplele din Biblie referitoare la cifra 3. Fiinţele umane nu au putut împlini scopul existentei lor, deoarece au căzut fără a desăvârşi cele trei etape ale perioadei de dezvoltare, astfel, pentru a împlini din nou acest scop, este necesar să treacă prin aceste 3 etape. Astfel, în timpul providenţei de restaurare, Dumnezeu a lucrat să restaureze numărul 3, ceea ce explică existenta numeroaselor menţiuni biblice ale providenţei bazate pe cifra 3: Trei poziţii, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh; 3 nivele ale Paradisului; trei arhangheli: Lucifer, Gabriel şi Mihail; 3 nivele ale arcei lui Noe; 3 zboruri ale porumbelului în timpul potopului lui Noe; 3 ofrande ale lui Avraam; 3 zile de călătorie înaintea sacrificării lui Isaac; urgia celor 3 zile de întuneric din timpul lui Moise; cele 3 zile de separare de Satan la începutul Exodului; cele 3 perioade de 40 de ani pentru restaurarea Canaanului; 3 zile pentru separarea de Satan, în centru cu Iosua, înaintea trecerii râului Iordan; 30 de ani ai vieţii personale şi 3 ani ai vieţii publice a lui Isus; 3 magi de la răsărit şi cele 3 daruri pe care le-au adus; 3 discipoli; 3 mari ispite; 3 rugăciuni în grădina Ghetsemani; dezicerea triplă a lui Petru de Isus; 3 ore de întuneric înainte ca Isus să-şi dea sufletul; învierea lui după 3 zile şi alte nenumărate exemple.

Când a avut loc căderea primilor strămoşi ai omenirii? Ei au căzut în timpul perioadei de dezvoltare, când erau încă imaturi. Dacă fiinţele umane ar fi căzut după ce ar fi atins perfecţiunea, nu am putea crede în atotputernicia lui Dumnezeu. Dacă fiinţele umane ar fi căzut după ce ar fi devenit întruchipările perfecte ale binelui, atunci însăşi binele ar fi fost imperfect. Ca urmare, am fi nevoiţi să conchidem că Însuşi Dumnezeu – Subiectul binelui, este imperfect.

În Fac. 2:17 este scris că Dumnezeu i-a avertizat pe Adam şi Eva: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei manca din el, vei muri negreşit!” Luând în consideraţie faptul că Adam şi Eva puteau să moară dacă ignorau avertismentul lui Dumnezeu şi puteau să nu moară dacă-l ascultau, este evident faptul că aceştia se aflau încă la etapa precedentă celei de desăvârşire. Universul a fost creat să atingă perfecţiunea în aşa-numita perioadă de şase zile, de aceea omul, făcând parte din lumea creaţiei, nu putea fi creat după un alt principiu.

La care etapă a perioadei de dezvoltare au căzut oamenii? Au căzut când se aflau la nivelul de desăvârşire al etapei de creştere. Acest fapt fiind demonstrat prin circumstanţele de până la şi de după căderea strămoşilor omenirii, precum şi prin evenimentele din istoria providenţei de restaurare. Analizând în detaliu prima şi a doua parte a acestei cărţi, veţi cunoaşte clar acest lucru.

5.2.2 Sfera stăpânirii indirecte

În timpul perioadei de dezvoltare, toate fiinţele creaţiei cresc în virtutea guvernării Principiului şi a autonomiei. Dumnezeu, fiind Autorul Principiului, poate corela numai cu roadele rezultate din dezvoltarea lor bazată pe Principiu. Această perioadă este numită sfera stăpânirii indirecte a lui Dumnezeu sau sfera stăpânirii rezultatelor obţinute conform Principiului.

Toate făpturile ating perfecţiunea după ce trec prin perioada de dezvoltare (sfera stăpânirii indirecte) în virtutea guvernării Principiului şi autonomiei. Fiinţele umane, însă, au fost create astfel încât să poată atinge perfecţiunea nu doar prin guvernarea Principiului şi autonomie, dar şi prin îndeplinirea propriei părţi de responsabilitate la trecerea prin această perioadă. Şi anume, analizând cuvintele lui Dumnezeu: „În ziua în care vei manca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2:17), vedem că atingerea perfecţiunii de către strămoşii omenirii, fie că aceştia ar fi crezut în cuvântul lui Dumnezeu şi nu ar fi mâncat din fruct, sau ar fi căzut, necrezând în acel cuvânt, nu depindea de Dumnezeu, ci de om însuşi. Astfel, faptul că omul va atinge sau nu perfecţiunea, nu depindea numai de puterea de creaţie a lui Dumnezeu, ci era hotărât de modul în care omul însuşi îşi îndeplinea responsabilitatea. De vreme ce Dumnezeu – Creatorul, a creat fiinţele umane în aşa fel, încât ele să treacă prin perioada de dezvoltare (sfera stăpânirii indirecte) şi să atingă perfecţiunea numai atunci când şi-au îndeplinit partea de responsabilitate, Dumnezeu nu poate să intervină în partea lor de responsabilitate.

Motivul pentru care Dumnezeu a creat oamenii astfel încât aceştia să poată atinge perfecţiunea numai după ce-şi vor îndeplini partea de responsabilitate este că oamenii, prin îndeplinirea propriei lor responsabilităţi, în care nici măcar Dumnezeu nu poate interveni, sunt meniţi să moşteneasca puterea de creaţie a lui Dumnezeu şi, participând la măreaţa Sa lucrare a creaţiei, să capete autoritatea de stăpâni asupra creaţiei, asemenea lui Dumnezeu – Stăpânul creaţiei, care stăpâneşte asupra oamenilor (Fac. 1:28). Anume aceasta reprezintă diferenţa dintre oameni şi restul creaţiei.

Îndeplinindu-şi partea de responsabilitate, omul moşteneşte natura de creator de la Dumnezeu şi obţinând capacitatea de a stăpâni asupra creaţiei, inclusiv asupra îngerilor, omul atinge perfecţiunea. În acest scop Dumnezeu a creat omul astfel ca să treacă prin sfera stăpânirii indirecte. Prin urmare, oamenii care au decăzut şi nu au aşa capacitate de stăpâni, trebuie să-şi îndeplinească partea de responsabilitate conform principiului restaurării, trecând prin sfera stăpânirii indirecte, pentru a-şi restaura dreptul de stăpânire asupra creaţiei, inclusiv asupra lui Satan. În caz contrar, nu vor putea realiza scopul creaţiei. Providenţa lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor s-a prelungit atât de mult, deoarece figurile centrale, care răspundeau de providenţa de restaurare au făcut greşeli în mod repetat în timp ce încercau să-şi îndeplinească partea de responsabilitate, în care nici măcar Dumnezeu nu putea interveni.

Oricât de mare ar fi darul salvării datorat răstignirii lui Isus, dacă omul nu va demonstra credinţă, ceea ce reprezintă partea lui de responsabilitate, salvarea lui nu va fi posibilă. Prin urmare, a fost răspunderea lui Dumnezeu să ne acorde mila învierii prin răstignirea lui Isus, însă a crede sau nu, ţine în întregime de răspunderea omului (Ioan 3:16; Efes. 2:8; Rom. 5:1).

5.2.3 Sfera stăpânirii directe

Ce este sfera stăpânirii directe a lui Dumnezeu şi cu ce scop a creat-o? Stăpânirea directă este atunci când un partener subiect şi un partener obiect se unesc în armonie în centru cu Dumnezeu, creează fundamentul celor patru poziţii, devin una în inimă cu Dumnezeu şi înfăptuiesc o acţiune perfectă de dare şi primire a iubirii şi frumuseţii conform voinţei subiectului, realizând scopul binelui. Sfera stăpânirii directe înseamnă sfera perfecţiunii. Sfera stăpânirii directe este esenţială pentru împlinirea scopului creaţiei.

Cum are loc stăpânirea directă a lui Dumnezeu asupra oamenilor? Când Adam şi Eva ar fi atins perfecţiunea în centru cu Dumnezeu, ei ar fi creat o unitate armonioasă şi ar fi realizat fundamentul celor patru poziţii în familia lor. Devenind una în inimă cu Dumnezeu, ei ar fi dus o viaţă consacrată binelui, împărtăşind din plin iubirea şi frumuseţea, Adam fiind capul familiei. Aceasta s-ar fi numit sfera stăpânirii directe a lui Dumnezeu. În această sferă oamenii simt ceea ce simte inima lui Dumnezeu, cunosc în întregime Voia Lui şi o îndeplinesc. La fel cum toate membrele se mişcă la comenzile creierului, omul va acţiona în conformitate cu Voia lui Dumnezeu, urmând porunca Lui şi realizând astfel scopul creaţiei.

Să analizăm în continuare ce reprezintă stăpânirea directă a omului asupra creaţiei.

Când o persoană desăvârşită, centrată pe Dumnezeu, creează o unitate armonioasă cu natura aflată în poziţie de partener obiect ei se unesc formând fundamentul celor patru poziţii. Oamenii care sunt absolut una în inimă cu Dumnezeu vor conduce lumea naturii împărtăşind firesc iubirea şi frumuseţea şi întregul univers va realiza scopul binelui. Aceasta este stăpânirea directă a omului asupra creaţiei.