Secţiunea 1. Providenţa de restaurare în familia lui Adam

Deşi Căderea a fost rezultatul eşecului oamenilor, Dumnezeu S-a simţit responsabil de salvarea omenirii decăzute. (Cf. Eshatologie 2.1) De aceea, Dumnezeu a început imediat providenţa Sa de restaurare a oamenilor decăzuţi prin intermediul familiei lui Adam, care trebuia să stabilească fundamentul pentru Mesia.

Din cauza legăturii de sânge a lui Adam cu Satan, acesta se afla în poziţie intermediară, fiind în relaţie atât cu Dumnezeu cât şi cu Satan. (cf. Restauraţie) Pentru ca un om decăzut, aflat în poziţie intermediară, să fie purificat, să treacă de partea lui Dumnezeu şi să stabilească fundamentul pentru Mesia, el trebuie să îndeplinească o condiţie de răscumpărare. De aceea, pentru ca providenţa de restaurare să fie realizată în familia lui Adam, membrii familiei lui trebuiau să facă anumite condiţii de răscumpărare pentru a restaura fundamentul credinţei şi fundamentul substanţial. Pe aceste două fundamente trebuia stabilit fundamentul pentru Mesia şi atunci Mesia ar fi venit în familia lui Adam.

1.1 Fundamentul credinţei

Pentru a restaura fundamentul credinţei prin răscumpărare, oamenii decăzuţi trebuie să stabilească un obiect al condiţiei. Din cauza lipsei sale de credinţă, Adam a pierdut Cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost dat pentru a îndeplini condiţia necesară pentru a stabili fundamentul credinţei. El a căzut în poziţia în care nu mai putea primi Cuvântul lui Dumnezeu în mod direct. De aceea, pentru a restaura fundamentul credinţei, Adam a trebuit să ofere cu toată credinţa, într-un mod acceptat de Dumnezeu, un obiect al condiţiei care ar fi înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru familia lui Adam acest obiect l-a constituit o ofrandă sacrificială.

De asemenea, pentru a restaura fundamentul credinţei, trebuie să existe o figură centrală. S-ar putea să credem că acea figură centrală din familia lui Adam să fie însuşi Adam. S-ar părea că Adam ar fi trebuit să ofere sacrificiul, şi că faptul dacă aducea el ofranda într-un mod acceptabil sau nu, ar fi determinat succesul sau eşecul în stabilirea fundamentului credinţei.

Totuşi, nicăieri în Biblie nu găsim o mărturie a faptului că Adam a oferit un sacrificiu. În schimb, fiii lui, Cain si Abel, l-au oferit. Din ce motiv a fost astfel?

Potrivit Principiului creaţiei, oamenii au fost creaţi pentru a sluji un singur stăpân. (Matei 6:24) Dumnezeu nu poate să Îşi conducă providenţa conform Principiului prin cineva care slujeşte doi stăpâni. Dacă Dumnezeu l-ar fi acceptat pe Adam şi ofranda lui, Satan şi-ar fi folosit legăturile de sânge cu Adam ca o condiţie prin care la rândul său să pretindă la Adam şi ofranda lui. În acest caz, Adam ar fi fost plasat într-o situaţie neprincipială în care ar fi trebuit să slujească doi stăpâni: pe Dumnezeu si pe Satan. Deoarece Dumnezeu nu putea să desfăşoare o asemenea providenţă neprincipială, El a ales calea de a-l diviza simbolic pe Adam, care întruchipa atât răul, cât şi binele, în două entităţi, una reprezentând binele, iar cealaltă reprezentând răul – ceea ce corespundea Principiului. Din acest motiv, Dumnezeu i-a dat lui Adam doi fii, care reprezentau binele şi răul, şi i-a plasat în poziţii din care fiecare avea legătură cu un singur stăpân, Dumnezeu sau Satan. După acest aranjament, Dumnezeu a făcut ca cei doi fii să aducă ofrande în mod separat.

Cain şi Abel ambii erau fiii lui Adam. Care dintre ei trebuia oare să reprezinte binele, aflându-se în relaţie cu Dumnezeu şi care răul, interacţionând cu Satan?

Cain şi Abel ambii erau roadele căderii Evei; deci, poziţiile lor relative erau determinate în funcţie de procesul căderii. Căderea Evei a fost înfăptuită prin intermediul a două relaţii ilicite de iubire diferite. Prima a fost căderea spirituală prin relaţia ei de dragoste cu Arhanghelul. Cea de a doua a fost căderea fizică prin relaţia ei de dragoste cu Adam.

Fără îndoială, cele două relaţii erau fapte decăzute. Însă, dintre cele două, a doua relaţie de iubire a fost mai apropiată de Principiu şi putea fi iertată mai uşor decât prima. Prima faptă decăzută a Evei a fost motivată de dorinţa sa excesivă de a se bucura de ceea pentru ce nu-i venise încă timpul să se bucure şi de dorinţa de a avea ochii deschişi, asemenea lui Dumnezeu. (Geneza 3:5) Această dorinţă a făcut-o să aibă o relaţie de iubire sexuală neprincipială cu Arhanghelul. În comparaţie, cea de a doua faptă decăzută a Evei a fost motivată de năzuinţa ei sinceră de a se întoarce la sânul lui Dumnezeu după ce realizase că prima sa relaţie decăzută a fost ilicită. Această dorinţă a făcut-o pe Eva să întreţină o relaţie cu Adam, menit să-i fie soţ conform Principiului, chiar dacă Dumnezeu încă nu permisese aceasta. (cf. Decăderii 2.2)

Cain şi Abel au fost amândoi roadele iubirii nepermise a Evei. Dumnezeu i-a tratat în mod diferit pe baza celor două relaţii de iubire ilicită ale Evei, şi, corespunzător, i-a plasat pe Cain şi pe Abel în două poziţii opuse. Cu alte cuvinte, din moment ce Cain a fost primul rod al iubirii Evei, semnificând primul act de iubire decăzută a Evei cu Arhanghelul, el a fost ales să reprezinte răul. De aceea, el se afla într-o poziţie în care să interacţioneze cu Satan. Deoarece Abel a fost cel de al doilea rod al iubirii Evei, semnificând cel de al doilea act de iubire decăzută a Evei cu Adam, el a fost ales să reprezinte binele. De aceea, el era în poziţia în care interacţiona cu Dumnezeu.

În ceea ce îl priveşte pe Satan, acesta s-a făcut stăpân asupra creaţiei, pe care a creat-o Dumnezeu potrivit Principiului, şi a întemeiat o lume neprincipială, care are doar forma exterioară a universului conceput de Dumnezeu. În lumea originară, principială, Dumnezeu intenţiona să-l crească pe fiul mai mare şi acesta să moştenească dreptul de întâi-născut. De aceea, Satan s-a simţit mult mai ataşat de fiul mai mare decât de cel mai mic. Dat fiind că Satan deja îşi însuşise dreptul asupra universului, el concura cu Dumnezeu în privinţa fiului mai mare, Cain, care prezenta o valoare mai mare pentru el. Deoarece Satan avea un ataşament puternic faţă de Cain, Dumnezeu a ales să relaţioneze cu Abel.

Biblia atestă discriminarea dintre primul fiu născut şi cel de al doilea. De exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Cain, „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă;” (Geneza 4:7) Din acest verset putem înţelege că fiul mai mare, Cain, avea o bază pentru a relaţiona cu Satan.

Când Israeliţii erau pe punctul de a părăsi Egiptul, Dumnezeu a lovit pe primul născut al Egiptenilor, şi chiar pe primul născut al şeptelului lor, (Exodul 12:29) deoarece Egiptenii, ca supuşi ai lui Satan, se aflau în poziţia de Cain. Când se întorceau Israeliţii spre pământul Canaanului, numai Leviţilor, care se aflau în poziţia fiului mai mic Abel, le-a fost permis să ducă Chivotul Făgăduinţei Domnului. (Numeri 1:50-53; Deuteronul 31:25)

Este scris că Dumnezeu l-a iubit pe cel de al doilea fiu, Iacov, şi l-a urât pe primul, Isav, încă din timpul când ei se aflau în pântecele mamei lor. (Romani 9:11-13) Ei au fost plasaţi în poziţiile de Cain sau Abel doar pe baza distincţiei referitoare la cine trebuia să fie primul născut. Atunci când îi binecuvânta pe cei doi nepoţi ai săi, Efraim si Manase, Iacov şi-a încrucişat mâinile şi a pus mâna dreaptă peste capul lui Efraim, cel de al doilea fiu în poziţia de Abel, pentru a-i dărui acestuia prima şi cea mai mare binecuvântare. (Geneza 48:14)

Potrivit acestui principiu, Dumnezeu i-a plasat pe Cain şi Abel într-o poziţie din care fiecare putea să interacţioneze doar cu un singur stăpân şi le-a cerut să aducă ofrande. (Geneza 4:3-5)

Când Cain şi Abel şi-au adus ofrandele, „Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. ” (Geneza 4:3-5) Din ce motiv Dumnezeu a acceptat ofranda lui Abel, dar a respins-o pe a lui Cain? Dumnezeu a primit ofranda lui Abel, deoarece acesta se afla într-o relaţie adecvată cu Dumnezeu şi a făcut ofranda într-o manieră acceptabilă de către Dumnezeu. (geneza 4:4) În acest mod, Abel a stabilit cu succes fundamentul credinţei în familia lui Adam. El serveşte drept exemplu care arată că fiecare persoană decăzută poate să aducă o ofrandă acceptabila de către Dumnezeu, dacă satisface condiţiile necesare.

Dumnezeu nu a respins ofranda lui Cain din cauză că îl ura pe acesta. Mai degrabă, deoarece Cain ocupa o poziţie care-l lega cu Satan, ceea ce-i oferea lui Satan drepturi asupra ofrandei, Dumnezeu nu putea accepta sacrificiul lui Cain, decât dacă el îndeplinea vreo condiţie care să justifice acceptarea ofrandei. Exemplul lui Cain arată că o persoană care se afla în legătură cu Satan se poate întoarce de partea lui Dumnezeu, numai dacă îndeplineşte condiţia de răscumpărare necesară.

Ce condiţie de răscumpărare ar fi trebuit să facă Cain? Aceasta era condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute.

1.2 Fundamentul substanţial

Dacă Cain ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru a-şi înlătura natura decăzută, Dumnezeu ar fi acceptat cu bucurie sacrificiul lui. În acest caz, fundamentul substanţial ar fi fost stabilit în familia lui Adam. În ce mod urma Cain să facă condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute?

Primii strămoşi ai omului au căzut cedând Arhanghelului, de la care au moştenit natura decăzută. Pentru a-şi înlătura natura decăzută, un om trebuie sa îndeplinească o condiţie de răscumpărare în acord cu Principiul restaurării prin răscumpărare, urmând o cale care inversează procesul prin care iniţial oamenii au căpătat natura decăzută.

Arhanghelul a căzut pentru că nu l-a iubit pe Adam; mai degrabă, l-a invidiat pe Adam, care primea mai multă dragoste din partea lui Dumnezeu decât el. Aceasta a fost cauza primei caracteristici principale a naturii decăzute: a nu reuşi să priveşti din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pentru a înlătura această caracteristică a naturii decăzute, Cain, care se afla în poziţia Arhanghelului, ar fi trebuit să privească din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iubindu-l pe Abel, care se afla în poziţia lui Adam.

Arhanghelul a căzut, deoarece nu l-a respectat pe Adam ca mediator al lui Dumnezeu, şi nu a primit dragostea lui Dumnezeu prin el; mai curând, el a încercat să pună mâna pe poziţia lui Adam. Aceasta a fost cauza celei de a doua caracteristici principale a naturii decăzute: a părăsi poziţia cuvenită. Pentru a înlătura această caracteristică a naturii decăzute, Cain, care se afla în poziţia Arhanghelului, ar fi trebuit să primească iubirea lui Dumnezeu prin Abel, care se afla în poziţia lui Adam, respectându-l ca pe mediatorul lui Dumnezeu. In acest mod, Cain trebuia să-şi păstreze poziţia cuvenită.

Arhanghelul a căzut atunci când a pretins la stăpânirea asupra Evei şi a lui Adam, care, de fapt, erau stăpânii lui legitimi. Aceasta a fost cauza celei de a treia caracteristici principale a naturii decăzute: inversarea stăpânirii. Pentru a înlătura această caracteristică a naturii decăzute, Cain, care se afla în poziţia Arhanghelului, ar fi trebuit să se supună smerit lui Abel, care se afla în poziţia lui Adam. Acceptând stăpânirea lui Abel, Cain ar fi trebuit să corecteze ordinea stăpânirii.

Dumnezeu i-a spus lui Adam să nu mănânce din fructul pomului cunoştinţei binelui si răului. Adam ar fi trebuit să transmită această Voinţă Evei, care, la rândul ei, ar fi trebuit să o transmită Arhanghelului, astfel înmulţind binele. În schimb, Arhanghelul i-a transmis Evei voinţa sa malefică, precum că era permis să mănânce din fruct. Eva, la rândul ei, i-a transmis această voinţă malefică lui Adam şi i-a provocat căderea. Aceasta a fost cauza celei de a patra caracteristici principale a naturii decăzute: înmulţirea răului. Pentru a înlătura această caracteristică a naturii decăzute, Cain, aflându-se în poziţia Arhanghelului, trebuia să fie receptiv la intenţiile lui Abel, care era mai aproape de Dumnezeu şi să înveţe Voinţa lui Dumnezeu de la el. Astfel, Cain ar fi creat un fundament pentru a înmulţi binele.

Există multe cazuri în viaţa omului care corespund situaţiei lui Cain şi Abel.

Când privim în interiorul nostru, aflăm că sufletul nostru cel mai tainic îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu. (Romani 7:22) Sufletul nostru este în poziţie de Abel, în timp ce corpul nostru, care slujeşte legea păcatului, (Romani 7:25) este în poziţie de Cain. Putem deveni buni, numai dacă corpul nostru urmează cu ascultare sufletul nostru, care ne îndreaptă spre bine. Totuşi, deseori, corpul se revoltă împotriva direcţiunilor sufletului, reluând prin analogie omorul comis de Cain împotriva lui Abel. Iată cum creşte răul în interiorul nostru. Din acest motiv, modul de viaţă religios ne cere să supunem corpul comenzilor sufletului, care este suprem, la fel precum Cain trebuia să se supună lui Abel şi să îl urmeze.

De asemenea, putem vedea aceasta în practica de aducere a ofrandelor. Deoarece noi am căzut în poziţia unei fiinţe care este „mai vicleana decât orice”, (Ieremia 17:9) toate lucrurile creaţiei ocupă poziţia de Abel. Aşadar, prin aducerea lor ca ofrandă, ne putem înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Dacă e să aducem un alt exemplu, tendinţa generală de a căuta lideri buni şi prieteni oneşti, provine din dorinţa noastră tainică de a ne înfăţişa înaintea lui Dumnezeu prin intermediul unei figuri de tip Abel, care este mai apropiată de Dumnezeu. Unindu-ne cu el, ne putem apropia noi înşine de Dumnezeu.

Credinţa creştină ne învaţă să fim supuşi şi smeriţi. Prin acest mod de viaţă putem întâlni figura noastră de tip Abel şi ne putem asigura calea pe care să mergem înaintea lui Dumnezeu. În relaţiile de la orice nivel al societăţii – de la cele dintre indivizi până la cele de la nivelul familiilor, comunităţilor, societăţilor, naţiunilor şi lumii – vedem că una dintre părţi este în rolul de Abel, iar cealaltă în rolul de Cain. Pentru a restaura societatea la fiecare nivel, până la starea pe care şi-o imagina originar Dumnezeu, acei în poziţia lui Cain trebuie să-i respecte şi să îi asculte pe acei în poziţia lui Abel. Isus a venit în această lume ca figură de tip Abel, în faţa căruia toată umanitatea trebuia să se supună şi să îl urmeze. Din acest motiv el a spus, „nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” (Ioan 14:6)

Dacă Cain s-ar fi supus lui Abel şi ar fi îndeplinit astfel condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute în familia lui Adam, ei ar fi stabilit fundamentul substanţial. Împreună cu fundamentul credinţei deja pus, familia lui Adam ar fi stabilit fundamentul pentru Mesia. Atunci Mesia ar fi venit la ei şi ar fi restaurat fundamentul celor patru poziţii originar. În schimb, Cain l-a ucis pe Abel. Prin omorârea lui Abel, Cain a repetat păcatul comis de Arhanghel. Adică a reprodus tocmai procesul care a dat naştere caracteristicilor primare ale naturii decăzute. Familia lui Adam a eşuat astfel în stabilirea fundamentului substanţial. În consecinţă, providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare prin intermediul familiei lui Adam nu a putut fi realizată.

1.3 Fundamentul pentru Mesia în familia lui Adam

Fundamentul pentru Mesia este stabilit mai întâi prin restaurarea prin răscumpărare a fundamentului credinţei şi apoi prin stabilirea fundamentului substanţial. În ceea ce priveşte sacrificiile necesare acestora, fundamentul credinţei este restaurat prin aducerea unei ofrande simbolice acceptabile, iar fundamentul substanţial este stabilit prin aducerea unei ofrande substanţiale acceptabile. Să examinăm acum semnificaţia şi scopul ofrandei simbolice şi a ofrandei substanţiale.

Cele trei mari binecuvântări, care reprezintă scopul lui Dumnezeu pentru creaţie, urmau să fie realizate atunci când Adam şi Eva, desăvârşindu-şi caracterul individual, ar fi devenit soţ şi soţie. Ei trebuiau să dea naştere copiilor buni, să creeze o familie bună şi să stăpâneasca lumea naturii. Însă, din cauza Căderii, cele trei mari binecuvântări au fost pierdute. Modul de a le restaura ne cere să urmăm o cale opusă. Mai întâi, trebuie să stabilim fundamentul credinţei prin aducerea ofrandei simbolice, care îndeplineşte o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea tuturor lucrurilor şi o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea simbolică a oamenilor. Apoi, trebuie să stabilim fundamentul substanţial prin aducerea ofrandei substanţiale, care îndeplineşte o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea mai întâi a copiilor şi apoi a părinţilor. Pe această bază putem stabili fundamentul pentru Mesia. Putem înţelege semnificaţia şi scopul ofrandei simbolice în două moduri.

În primul rând, aşa cum am discutat mai sus, (Cf. Decăderii 4.1) Satan a câştigat stăpânirea asupra lumii naturii prin intermediul dominării lui asupra oamenilor, stăpânitorii lui legitimi. De aceea este scris, „toată făptura împreună suspină şi are dureri pană acum.” (Romani 8:22) Astfel, unul din scopurile aducerii ofrandei simbolice a tuturor lucrurilor este de a le permite tuturor lucrurilor să devină partenerii obiect adevăraţi ai lui Dumnezeu, la nivel de simbol. Aceasta realizează o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea relaţiei originare a lumii naturale cu Dumnezeu.

În al doilea rând, dat fiind că oamenii au căzut într-o poziţie inferioară tuturor făpturilor, (Ieremia 17:9) ei trebuie să meargă la Dumnezeu prin intermediul lor. Aceasta reiese din Principiul creaţiei, conform căruia ne putem apropia de Dumnezeu prin ceea ce este mai apropiat de El. Cel de al doilea scop pentru aducerea ofrandei simbolice este de a îndeplini o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea simbolică a fiinţelor umane.

Ofranda substanţială, pe de altă parte, este o ofrandă interioară. Urmând ordinea creaţiei, în care Dumnezeu a creat mai întâi toate făpturile şi după aceea oamenii, această ofrandă interioară pentru restaurarea oamenilor poate fi realizată numai în baza unei ofrande simbolice acceptabile. După ce ofranda simbolică îndeplineşte o condiţie de răscumpărare atât pentru restaurarea tuturor făpturilor cât şi pentru restaurarea simbolică a oamenilor, trebuie să facem ofranda substanţială, care îndeplineşte o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea completă a oamenilor.

Ofrandă substanţială înseamnă îndeplinirea condiţiei de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute. Acest lucru este esenţial pentru restaurarea adevărată a oamenilor. Ofranda substanţială este realizată atunci când o persoană în poziţia lui Cain onorează o persoană în poziţia lui Abel şi o plasează pe un loc superior sie ca pe o ofrandă. Prin aceasta ei îndeplinesc condiţia de răscumpărare pentru a fi restauraţi drept copii ai binelui. În acelaşi timp, este recunoscută de asemenea şi ca o condiţie de răscumpărare pentru restaurarea părinţilor lor. Astfel ofranda substanţială poate îndreptăţi aşteptările lui Dumnezeu. În ce mod putem înţelege condiţia de răscumpărare pentru restaurarea părinţilor?

Pentru a stabili fundamentul pentru Mesia în familia lui Adam, el trebuia să fie acel care să stabilească fundamentul credinţei prin aducerea ofrandei simbolice. Însă, precum s-a explicat mai sus, Adam nu a putut face ofranda, deoarece, dacă ar fi încercat, cei doi stăpâni ai săi, Dumnezeu şi Satan, ar fi rivalizat pentru ea – creând o situaţie în afara Principiului. În plus, există şi un alt motiv care priveşte inima şi sentimentele.

Adam decăzut a fost anume acel păcătos care i-a cauzat lui Dumnezeu durerea şi necazul care au durat mii de ani. El nu era demn de a fi îndrăgitul Inimii lui Dumnezeu, cu care El ar fi putut lucra direct pentru a continua providenţa de restaurare. Prin urmare, Dumnezeu l-a ales pe cel de al doilea fiu al lui Adam, pe Abel, în locul lui şi l-a pus să aducă ofranda simbolică. Abel a îndeplinit condiţiile de răscumpărare pentru restaurarea tuturor lucrurilor şi restaurarea simbolică a oamenilor. Dacă Cain şi Abel ar fi realizat apoi condiţia de răscumpărare pentru restaurarea copiilor, prin aducerea unei ofrande simbolice adecvate, tatăl lor, Adam, ar fi împărtăşit victoria acestui fundament substanţial. Astfel, familia lui Adam ar fi stabilit fundamentul pentru Mesia.

Înainte de a face ofranda substanţială, trebuie aleasă figura centrală a acestei ofrande. Dumnezeu l-a desemnat pe Abel să facă ofranda simbolică din două motive: mai întâi pentru a stabili fundamentul credinţei în locul lui Adam, şi apoi pentru a-l califica drept figură centrală a ofrandei substanţiale.

Cain a fost acela care trebuia să îndeplinească condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, astfel succesul lui ar fi condus la împlinirea condiţiei de către întreaga familie a lui Adam.

Cum era cu putinţă acest lucru? Putem compara această situaţie cu cea a primilor strămoşi umani, care l-ar fi putut ajuta pe Dumnezeu să îşi împlinească în întregime Voinţa Sa, dacă s-ar fi supus Cuvântului Său. Ea mai poate fi comparată cu situaţia poporului evreu din timpul lui Isus, care l-ar fi putut ajuta pe Isus să îşi împlinească misiunea de a aduce salvare completă omenirii, dacă ar fi crezut în el. Dacă Cain i s-ar fi supus lui Abel şi ar fi îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, s-ar fi considerat că ambii copii au îndeplinit împreună condiţia de răscumpărare.

Cain şi Abel erau urmaşii lui Adam, întruchiparea atât a binelui cât şi a răului. Dacă ei s-ar fi eliberat din lanţurile lui Satan, îndeplinind condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute, atunci Adam, tatăl lor, de asemenea, s-ar fi putut separa de Satan şi ar fi stat pe fundamentul substanţial. Astfel, fundamentul pentru Mesia ar fi fost stabilit de către întreaga familie. Pe scurt, dacă Cain şi Abel ar fi obţinut succes în aducerea ofrandelor simbolice şi substanţiale, condiţia de răscumpărare pentru restaurarea părinţilor ar fi fost realizată.

Când a adus ofranda într-un mod acceptat de Dumnezeu, Abel a îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru restaurarea fundamentului credinţei al lui Adam şi şi-a asigurat cu fermitate poziţia ca figură centrală a ofrandei substanţiale. Cu toate acestea, când Cain l-a ucis pe Abel, ei au reprodus Căderea prin care Arhanghelul a ucis-o spiritual pe Eva. Ne mai vorbind de faptul ca ei nu au îndeplinit condiţia de răscumpărare pentru înlăturarea naturii decăzute şi au eşuat în aducerea ofrandei substanţiale. Prin urmare, nici fundamentul substanţial, nici fundamentul pentru Mesia nu au putut fi stabilite. Providenţa lui Dumnezeu pentru restaurare în familia lui Adam a suferit eşec.

1.4 Câteva învăţăminte luate de la familia lui Adam

Eşecul providenţei lui Dumnezeu de restaurare în familia lui Adam ne învaţă câte ceva despre predestinarea condiţională a lui Dumnezeu cu privire la împlinirea Voinţei Lui şi despre consideraţia Sa absolută pentru partea de responsabilitate a omului. Din momentul creaţiei Dumnezeu a predestinat că Voinţa Sa va fi împlinită în baza îndeplinirii părţii de responsabilitate a lui Dumnezeu împreună cu partea de responsabilitate a omului. Dumnezeu nu i-a putut instrui pe Cain şi pe Abel despre aceea cum se cuvine să facă sacrificiile lor, deoarece ţinea de partea lor de responsabilitate ca Cain sa-şi aducă ofranda cu ajutorul lui Abel.

În al doilea rând, chiar şi după ce Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu a început un nou capitol al providenţei Sale educându-l pe Set în locul lui Abel. Aceasta ne arată că Dumnezeu a predestinat la modul absolut că Voinţa Sa va fi împlinită într-o bună zi, chiar dacă predestinarea Sa cu privire la oameni ca indivizi este condiţională. Dumnezeu a prestabilit că Abel va reuşi ca figură centrală a ofrandei substanţiale, în dependenţă de îndeplinirea părţii sale de responsabilitate. De aceea, atunci când Abel nu a putut să îşi îndeplinească responsabilitatea, Dumnezeu l-a ales pe Set în locul său, continuându-Şi eforturile întru împlinirea Voinţei, predestinată să fie neapărat realizată.

În al treilea rând, prin ofrandele lui Cain şi Abel, Dumnezeu ne învaţă că oamenii decăzuţi trebuie să caute în mod constant o persoană de tip Abel. Onorând-o, ascultând-o şi urmând-o, noi putem împlini Voinţa lui Dumnezeu chiar şi fără a înţelege fiecare aspect al ei.

Providenţa pe care Dumnezeu a lucrat s-o realizeze prin intermediul familiei lui Adam a fost repetată iarăşi şi iarăşi din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. În consecinţă, acest curs rămâne ca un curs al răscumpărării pe care noi înşine trebuie să-l străbatem. Astfel, providenţa de restaurare din familia lui Adam ne oferă multe lecţii valoroase, de care avem nevoie în propria noastră cale a credinţei.