Secţiunea 3. Unde se va reîntoarce Hristos?

Dacă Hristos vine din nou în chip de om născut pe pământ, el, cu siguranţă, se va naşte în mijlocul unui popor ales de Dumnezeu în acord cu predestinarea Sa. Unde se află locul pe care l-a ales Dumnezeu pentru reîntoarcerea lui Hristos? Care este poporul ales ce trebuie să-l primească?

3.1 Se va reîntoarce oare Hristos în mijlocul poporului evreu?

Unii creştini se aşteaptă că Hristos va veni din nou în mijlocul poporului evreu, bazându-se pe câteva pasaje din Biblie: „Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel,” (Apocalipsa 7:4) şi „Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.” (Matei 10:23; cf. Matei 16:28) Totuşi, a interpreta literalmente aceste versete înseamnă să înţelegi greşit providenţa lui Dumnezeu.

În legătură cu aceasta, Isus a rostit parabola viţei de vie: „Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: “Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: “Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: "Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor." Isus le-a zis: “De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. ” Matei 21:33-43 În această parabolă, gospodarul îl reprezintă pe Dumnezeu, via reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, vierii cărora li s-a încredinţat munca reprezintă poporul evreu, slujitorii îi reprezintă pe profeţi, fiul gospodarului îl reprezintă pe Isus, iar ceilalţi vieri care vor strânge roadele reprezintă o altă naţiune care îl poate primi pe Domnul celei de a Doua Veniri şi poate realiza Voinţa lui Dumnezeu. Prin această parabolă, Isus a comunicat că el nu va veni din nou la poporul care l-a persecutat. Dumnezeu va lua de la ei misiunea care le fusese încredinţată anterior şi o va da unui alt popor care poate da roadele sale odată cu revenirea lui Hristos.

Atunci de ce Biblia pare să îl descrie pe Hristos ca şi cum el s-ar reîntoarce în Israel? Pentru a răspunde la această întrebare, mai întâi trebuie să cercetăm care este sensul cuvântului Israel. „Israel” înseamnă acel biruitor (victorios).

Iacov a primit acest nume după ce l-a învins pe îngerul cu care s-a luptat la trecerea râului Iaboc. (Geneza 32:28) Iacov s-a luptat cu îngerul pentru a-şi asigura poziţia de Abel pentru fundamentul substanţial. Asigurându-si victorios poziţia de Abel şi aducând ofranda substanţială, Iacov a stabilit fundamentul familial pentru Mesia. Urmaşii lui, care au moştenit responsabilitatea pentru providenţa lui Dumnezeu pe acest fundament, sunt numiţi Israel sau poporul ales.

Astfel termenul „Israel” înseamnă poporul lui Dumnezeu care au triumfat prin credinţa lor şi nu se referă neapărat la toţi acei care provin din descendenţa lui Iacov. De aceea, Ioan Botezătorul le-a spus evreilor: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam.” (Matei 3:9) Mai mult, Sf. Pavel a spus: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. ” (Romani 2:28-29) şi „căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi.” (Romani 9:6) Ei le-au reproşat acelor evrei care se lăudau că sunt poporul ales numai pe baza legăturii lor cu neamul lui Avraam, chiar dacă, în realitate, ei nu trăiau după Voinţa lui Dumnezeu.

Se poate spune că descendenţii lui Iacov reprezentau Israelul în timpul plecării lor din Egipt în centru cu Moise, insă ei nu mai erau Israelul atunci când s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în pustiu. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat să piară în pustiu şi a condus numai generaţia tânără către Canaan; pe aceştia îi considera Dumnezeu adevăratul Israel. Dintre urmaşii lui Avraam care au intrat în Canaan, cele zece triburi ale regatului din nord al Israelului, care au greşit înaintea lui Dumnezeu, au pierit, deoarece îşi pierduseră dreptul de a reprezenta poporul ales de Dumnezeu. Numai cele două triburi ale regatului de sud al Iudeei, care au continuat să susţină Voinţa lui Dumnezeu, au rămas poporul ales care ar fi putut eventual să îl primească pe Isus. Cu toate acestea, atunci când l-au trimis pe cruce pe Isus, ei, la fel, şi-au pierdut calificarea de a fi poporul ce purta responsabilitatea centrală pentru providenţa lui Dumnezeu.

Cine a devenit poporul ales, după crucificarea lui Isus? Nimeni alţii decât creştinii care au moştenit credinţa lui Avraam şi au preluat misiunea pe care urmaşii lui Avraam nu au împlini-o. Sf. Pavel a scris: „Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos,” (Romani 11:11) demonstrând că centrul providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare s-a mutat de la evrei către Neamuri. (Fapte 13:46) Prin urmare, poporul ales, care trebuie să stabilească fundamentul pentru Domnul celei de a Doua Veniri, nu sunt urmaşii lui Avraam, ci, mai degrabă, creştinii care au moştenit credinţa lui Avraam.

3.2 Hristos se va reîntoarce într-o naţiune de la Răsărit

Precum a explicat Isus în parabola viţei de vie, (Matei 21:33-43) atunci când poporul evreu, asemenea vierilor din parabolă care l-au ucis pe fiul gospodarului, l-au trimis pe Isus pe cruce, ei şi-au pierdut misiunea lor providenţială. Atunci, care dintre naţiuni va moşteni lucrarea lui Dumnezeu şi va da roadele ei? Biblia ne sugerează că această naţiune se află în Orient.

Apocalipsa descrie deschiderea unei cărţi pecetluite cu şapte peceţi: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: "Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: "Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.” – Apocalipsa 5:1-5

Leul din tribul lui Iuda îl reprezintă pe Hristos; el este acel care va deschide cele şapte peceţi în Ultimele Zile. După ce şase dintre peceţi vor fi deschise: „Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare…zicând: "Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!" Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii.” – Apocalipsa 7:2-4

Acest lucru ne arată că pecetea lui Dumnezeu cel viu va fi pusă pe frunţile celor o sută patruzeci şi patru de mii din Răsărit, acolo de unde răsare soarele. Aceşti oameni aleşi vor însoţi Mielul în momentul reîntoarcerii sale. (Apocalipsa 14:1) Putem astfel deduce că naţiunea care va moşteni lucrarea lui Dumnezeu şi va da roadele ei pentru cea de a Doua Venire se află în Orient. Acolo se va naşte Hristos şi va fi primit de către cei o sută patruzeci de mii de aleşi ai lui Dumnezeu. Care dintre naţiunile Orientului este aleasă să-l primească pe Domnul?

3.3 Naţiunea care se află la Răsărit este Coreea

Din timpuri străvechi, naţiunile Orientului, în mod tradiţional, au fost considerate următoarele trei: Coreea, Japonia şi China. Dintre acestea, Japonia este cea care în decursul istoriei a venerat-o pe zeiţa soarelui, Amaterasu-omi-kami. Japonia a intrat în perioada celei de a Doua Veniri ca naţiune fascistă şi a persecutat cumplit creştinii coreeni. (cf. Pregătire 4.3.3) China, în timpul celei de a Doua Veniri, era un focar al comunismului şi urma să devină o ţară comunistă. Prin urmare, ambele ţări aparţineau părţii lui Satan. Atunci, Coreea este naţiunea din Orient în care se va reîntoarce Hristos.

Să examinăm din punct de vedere al Principiului diversele căi prin care Coreea a devenit demnă să îl primească pe Domnul celei de a Doua Veniri. Ca ţară în care se reîntoarce Mesia, Coreea trebuia să satisfacă următoarele condiţii.

3.3.1 O condiţie naţională de răscumpărare

Pentru a deveni o naţiune potrivită pentru a-l primi pe Mesia, Coreea trebuia să înfăptuiască o providenţă a numărului patruzeci la nivelul naţional pentru separarea de Satan, în scopul restaurării Canaanului la nivel cosmic. De ce i-a fost dată Coreei această condiţie de răscumpărare?

Dacă Hristos se întoarce în Coreea, poporul coreean este destinat să devină cel de al Treilea Israel. În Epoca Vechiului Testament, urmaşii lui Avraam, care au susţinut Voia lui Dumnezeu şi au îndurat persecuţiile în Egipt, au reprezentat Primul Israel. Creştinii care au fost persecutaţi ca eretici de către evrei, pentru că îl slăveau pe Isus cel înviat şi duceau mai departe providenţa de restaurare, au devenit cel de al Doilea Israel. Putem presupune că şi Hristos când se va reîntoarce, la fel, va fi condamnat ca eretic de către creştinii din timpul său, potrivit profeţiei care spune că el va suferi şi va fi respins de generaţia sa, (Luca 17:25) aşa ca şi Noe în timpul său. Dacă va fi aşa, Dumnezeu va trebui să-i abandoneze pe creştinii care îl persecută pe Hristos, aşa cum El i-a părăsit pe evreii care l-au respins pe Isus. (Matei 7:23) Atunci, poporul coreean, care îl va sluji pe Hristos cel revenit şi îl va susţine pentru ca el să desăvârşească cel de al treilea capitol al providenţei lui Dumnezeu, va deveni cel de al Treilea Israel.

Primul Israel a suferit timp de patru sute de ani în Egipt. Acest lucru a fost necesar realizării providenţei numărului patruzeci pentru separarea de Satan, aşa cum o cerea începerea căii naţionale de restaurare a Canaanului. Cel de al doilea Israel a trebuit să depăşească cei patru sute de ani de persecuţii în Imperiul Roman, pentru a realiza providenţa numărului patruzeci pentru separarea de Satan, aşa cum o cerea iniţierea căii mondiale de restaurare a Canaanului. Drept cel de al Treilea Israel, poporul coreean, la fel, a trebuit să sufere sub jugul unei ţări aflate de partea lui Satan, pentru o perioadă de timp care împlineşte numărul patruzeci. Prin aceasta, ei au putut realiza providenţa numărului patruzeci pentru separarea de Satan, aşa cum o cerea iniţierea căii de restaurare a Canaanului la nivel cosmic. Aceasta a fost perioada de patruzeci de ani în decursul căreia Coreea a îndurat suferinţe de neimaginat, fiind o colonie a Japoniei.

Coreea de mai mult timp reprezenta un obiectiv al politicii imperialiste a Japoniei. Tratatul de protectorat de la Ulsa, încheiat în 1905, de către Hirohumi Ito al Japoniei şi Wanyong Lee al Coreei, (Ministru pro-japonez al Educaţiei) i-a impus Coreei protectoratul Japoniei. Toate drepturile diplomatice ale Coreei au fost date în grija Ministerului Afacerilor Externe al Japoniei. Japonia a stabilit un general-guvernator şi a numit oficiali militari în fiecare regiune a Coreei, pentru a controla toate afacerile interne ale ţării. Într-un timp scurt, Japonia a impus cu forţa voinţa sa asupra poporului coreean, dictându-le politica lor, diplomaţia lor şi afacerile lor economice.

Japonia a anexat cu forţa Coreea în anul 1910. Japonezii au comis atrocităţi împotriva poporului coreean, întemniţând şi executând numeroşi patrioţi şi lipsind poporul de libertatea lui. Atunci când a izbucnit o mişcare de independenţă la unu martie, 1919, japonezii au ucis mii de civili pe tot cuprinsul peninsulei. În timpul când s-a produs marele cutremur Canto, în 1923, japonezii i-au făcut ţapi ispăşitori pe coreenii nevinovaţi care locuiau în Tokio şi au masacrat o mare parte din ei.

Între timp, mulţi coreeni care nu mai puteau îndura opresiunea japoneză şi-au părăsit căminele şi au fugit în pustiul Manciuriei, în căutarea libertăţii. Acolo ei au îndurat greutăţi de nedescris, jertfindu-şi sufletele şi inimile pentru independenţa ţării lor. Militarii japonezi au căutat din sat în sat aceşti coreeni loiali. În unele sate, ei au adunat bătrânii şi tinerii deopotrivă într-o încăpere şi le-au dat foc, arzându-i de vii. Japonia a continuat acest regim tiranic până în ziua căderii sale.

Coreenii care au fost ucişi în timpul mişcării pentru independenţă din 1 martie şi în pustiul Manciuriei erau cu precădere creştini. Către sfârşitul dominaţiei sale coloniale, Japonia a intensificat prigonirile creştinătăţii independente din Coreea. Coreenii au fost forţaţi să se închine sanctuarelor Shinto; acei care nu se supuneau erau întemniţaţi sau executaţi. Atunci când Împăratul Hirohito al Japoniei s-a predat la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, poporul coreean a fost, în sfârşit, eliberat din lanţuri.

Poporul coreean a suferit timp de patruzeci de ani, din momentul Tratatului de protectorat de la Ulsa din 1905, şi până în momentul eliberării lor în 1945. Suferinţa lor s-a asociat cu greutăţile Primului Israel în Egipt şi ale celui de al Doilea Israel în Imperiul Roman. Mişcarea pentru independenţa Coreei a fost condusă în special de creştini, atât în ţară, cât şi peste hotarele ei; creştinii au fost acei care au suferit cel mai mult de pe urma tiraniei Japoniei.

3.3.2 Prima linie de luptă a lui Dumnezeu şi prima linie de luptă a lui Satan

În Ultimele Zile lumea este divizată în lumea democratică şi lumea comunistă. Deoarece i-a dat lui Adam binecuvântarea stăpânirii, Dumnezeu a trebuit să-l lase pe Satan să domnească liber, creând prin urmaşii lui Adam o lume neprincipială. Dumnezeu a fost nevoit să meargă din urma lui Satan, lucrând pentru a restaura lumea neprincipială de partea Sa. Atunci când Hristos se reîntoarce pentru a restaura această lume decăzută la starea ei originară, aşa cum a fost creată de Dumnezeu, el, cu siguranţă, va lucra pentru a salva lumea comunistă.

Nu există nici o îndoială că naţiunea în care se va reîntoarce el va juca rolul central în această providenţă. Coreea, naţiunea în care se va reîntoarce Hristos, este locul cel mai drag lui Dumnezeu şi cel mai urât de Satan. Ea reprezintă prima linie de luptă atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Satan, locul în care forţele democraţiei şi forţele comunismului se ciocnesc. Această linie de confruntare o reprezintă paralela 38 a Coreei, care a fost trasată pentru a se realiza providenţa lui Dumnezeu.

În punctul confruntării dintre Dumnezeu şi Satan trebuie oferit un sacrificiu, drept condiţie care să determine rezultatul luptei lor. Poporul coreean a fost acest sacrificiu, plasat pe prima linie de luptă pentru a fi oferit întru restaurarea universului. De aceea, Dumnezeu a divizat Coreea, aşa precum trebuiau divizate sacrificiile lui Avraam. Acesta este motivul ce a determinat divizarea Coreei prin paralela 38, care a împărţit-o în două naţiuni: una de tip Cain, şi alta de tip Abel. Paralela 38 reprezintă prima linie de luptă dintre democraţie şi comunism. În acelaşi timp, ea este prima linie de luptă dintre Dumnezeu şi Satan. Războiul coreean, care a izbucnit în jurul paralelei 38, nu a fost numai un război civil; el a fost un conflict dintre lumea democratică şi lumea comunistă. Mai mult, a reprezentat un conflict dintre Dumnezeu şi Satan. Deoarece acest război a avut o semnificaţie mondială pentru realizarea providenţei de restaurare, forţele armate ale statelor membre ale Naţiunilor Unite au fost mobilizate pentru prima dată. Chiar dacă naţiunile participante poate că nu au înţeles această semnificaţie providenţială, ele au acţionat în concordanţă cu Voinţa lui Dumnezeu pentru eliberarea patriei spirituale.

În momentul căderii primilor strămoşi ai omului, partea lui Dumnezeu şi partea lui Satan s-au despărţit din acelaşi punct. Viaţa şi moartea, binele şi răul, iubirea şi ura, fericirea şi durerea, norocul şi nenorocirea, toate s-au divizat dintr-un singur punct şi s-au aflat într-un conflict continuu una cu alta în decursul istoriei umane. Aceste realităţi divizate s-au consolidat separat în lumea de tip Cain şi lumea de timp Abel, care, eventual, s-au maturizat pentru a forma lumea democratică şi lumea comunistă. Când aceste două lumi au intrat într-un conflict global, el s-a centrat pe Peninsula Coreeană. Religiile, ideologiile, forţele politice şi sistemele economice toate au intrat în conflict şi au creat o mare confuzie în societatea coreeană, care apoi a avut un impact mondial. Aceasta s-a petrecut pentru că fenomenul care a avut loc în lumea spirituală s-a desfăşurat ca realitate fizică în Coreea, naţiunea providenţială centrală şi s-a amplificat pe întreg globul. Această izbucnire a haosului ideologic şi social a reprezentat un semn clar că o nouă ordine a lumii se apropia rapid. Aşa cum a spus şi Isus: „Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. ” (Matei 24:32)

Când discipolii l-au întrebat pe Isus despre locul în care se va reîntoarce, el a răspuns: „Unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii.” (Luca 17:37) Viaţa eternă şi moartea veşnică se vor ciocni în Coreea, prima linie a luptei dintre Dumnezeu şi Satan. Diavolii, simbolizaţi de vulturi, se adună pe acest pământ în căutarea celor morţi spiritual, iar Domnul, care s-a reîntors, vine pe acest pământ în căutarea oamenilor plini de viaţă.

3.3.3 Partenerul obiect al Inimii lui Dumnezeu

Pentru a deveni partenerii obiect ai Inimii lui Dumnezeu, noi trebuie să urmăm mai întâi o cale în care să vărsăm sudoare, lacrimi şi sânge. De când oamenii au căzut sub stăpânirea lui Satan şi s-au împotrivit lui Dumnezeu, Dumnezeu a suferit având inima unui părinte care şi-a pierdut copiii. Dumnezeu a muncit fără încetare în lumea păcătoasă, pentru a salva oamenii nenorociţi şi imorali, care sunt, totuşi, copiii Lui. Mai mult, în eforturile Sale de a-Şi recupera copiii răzvrătiţi, Dumnezeu uneori era silit să îngăduie ca cei mai drepţi şi iubiţi fii să fie sacrificaţi lumii satanice, trimiţându-l chiar şi pe Isus, Fiul Său unicul născut, pe cruce. Dumnezeu a suferit astfel, în fiece zi, din momentul Căderii. (Geneza 6:6) Prin urmare, un individ, o familie sau o naţiune care luptă împotriva lumii satanice de dragul Voinţei lui Dumnezeu nu poate evita calea în care va vărsa sânge, lacrimi şi sudoare.

Cum putem noi, copii credincioşi şi devotaţi, simţindu-ne confortabil şi fiind satisfăcuţi, să rămânem în continuare partenerii obiect ai Tatălui nostru Ceresc, care suferă într-o mare agonie? Naţiunea care-l poate primi pe Mesia trebuie să devină partenerul obiect al Inimii lui Dumnezeu dând dovadă de pietate filială. Iată de ce ea trebuie să urmeze o cale plină de sânge, lacrimi şi sudoare. Atât Primul Israel, cât şi cel de al Doilea au mers pe calea suferinţei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre poporul coreean, cel de al Treilea Israel.

Istoria lor jalnică a reprezentat calea necesară pentru poporul ales al lui Dumnezeu. Nimeni niciodată nu ştie ce binecuvântări mari poate aduce în viitor această cale a durerii.

Naţiunea calificată să fie partenerul obiect al Inimii lui Dumnezeu trebuie să fie o naţiune a binelui. Poporul coreean, o rasă omogenă cu o istorie de patru mii de ani, nu a invadat aproape niciodată un alt popor. Chiar şi în timpul perioadei regatelor Koguryo şi Silla, când se mândreau cu o putere militară impresionantă, ei şi-au folosit forţele numai pentru a se apăra de invadatori. Dacă luăm în consideraţie că natura fundamentală a lui Satan este să năvălească agresiv asupra altora, devine clar că poporul coreean este calificat să stea de partea lui Dumnezeu. Strategia lui Dumnezeu este de a-şi asuma victoria după ce este atacată mai întâi partea Sa. Cu toate că nenumăraţi profeţi şi sfinţi au fost sacrificaţi în decursul istoriei, chiar Isus murind pe cruce, Dumnezeu mereu şi-a asumat victoria până la urmă. Deşi cei aflaţi de partea lui Satan au reprezentat agresorii în Primul şi în al Doilea Război Mondial, în final, victoria a fost a naţiunilor aflate de partea lui Dumnezeu. În mod similar, poporul coreean a fost invadat de nenumărate ori de către puterile străine. Adevărata intenţie a lui Dumnezeu în situaţia în care ei trebuiau să îndure aceste nenorociri era de a-i avea de partea Sa şi de a le asigura victoria finală.

Poporul coreean este prin natura sa înzestrat cu un caracter religios. Înclinaţia lor către religie i-a făcut să lupte mereu pentru ceea ce transcende realitatea fizică şi are o valoare mult mai profundă. Din timpuri străvechi, când cultura lor era încă primitivă, coreenii au manifestat o dorinţă puternică de a-L venera pe Dumnezeu. Ei nu au privit cu ochi buni religiile care zeificau în mod superstiţios natura sau luptau pentru fericire în viaţa efemeră. Ei au respectat întotdeauna virtuţile loialităţii, ale pietăţii filiale şi ale castităţii. Predilecţia lor pentru poveştile populare care exprimă aceste virtuţi, cum ar fi „Povestea lui Shim-ch’ong” şi „Povestea lui Ch’unhyang”, izvorăşte din această temelie puternică a culturii lor.

3.3.4 Profeţiile mesianice

Poporul coreean a nutrit timp îndelungat o speranţă mesianică, susţinută de mărturiile clare ale profeţilor lui. Primul Israel a crezut în mărturiile profeţilor săi, (Malahia 4:2-5; Isaia 60:1-22) care spuneau că Mesia va veni ca rege al lor, va stabili Împărăţia şi le va aduce salvarea. Cel de al Doilea Israel a putut să îndure o cale grea a credinţei, în parte, datorită speranţei lui ce ţinea de reîntoarcerea lui Hristos. În mod asemănător, poporul coreean, cel de al Treilea Israel, a crezut în profeţia despre apariţia unui Rege Drept care va fonda o împărăţie glorioasă şi veşnică în ţinutul lor. Agăţându-se de această speranţă, ei au găsit puterea de a-şi îndura suferinţele. Această idee mesianică a fost revelată poporului coreean prin Chonggamnok, o carte de profeţii scrisă în secolul al paisprezecelea, la începutul dinastiei Yi.

Deoarece această profeţie a prezis că va apărea un nou rege, clasa conducătoare a încercat să o suprime. Regimul colonial japonez a încercat să nimicească această idee prin arderea cărţii şi prin persecutarea celor care credeau în ea. După ce creştinismul a căpătat o acceptare largă, ideea a fost ridiculizată ca o superstiţie. Cu toate acestea, speranţa mesianică continuă să trăiască, fiind adânc înrădăcinată în sufletul poporului coreean. Regele cel Drept, mult aşteptat, prezis de Chonggamnok a fost numit Chongdoryong (cel care aduce adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu). De fapt, aceasta este o profeţie coreeană despre Hristos, care trebuie să se reîntoarcă în Coreea. Chiar înainte de introducerea creştinismului în Coreea, Dumnezeu a revelat prin Chonggamnok faptul că Mesia va veni în acest ţinut. Astăzi, savanţii afirmă că multe pasaje din această carte de profeţii coincid cu profeţiile din Biblie.

În plus, printre credincioşii fiecărei religii din Coreea există acei care au primit revelaţii despre faptul că fondatorii religiilor lor se vor reîntoarce în Coreea. Noi am învăţat prin studierea progresului sferelor culturale, (cf. Eshatologie 4.2) despre aceea că toate religiile converg către o singură religie. Dorinţa lui Dumnezeu este ca creştinismul Ultimelor Zile să devină această ultimă religie care să-şi poată asuma responsabilitatea pentru împlinirea scopurilor numeroaselor religii din istorie. Hristos cel reîntors, care vine ca centru al creştinismului, va atinge acele scopuri pe care fondatorii religiilor au luptat să le realizeze. De aceea, în ce priveşte această misiune, Hristos cel reîntors poate fi considerat a doua venire a fondatorului fiecărei religii. (cf. Înviere 2.4) Atunci când cea de a doua venire a fondatorilor diverselor religii apar în Coreea, ca împlinire a numeroaselor revelaţii, ei nu vor veni ca persoane diferite. O singură persoană, Domnul celei de a Doua Veniri, va veni ca împlinire a tuturor acestor revelaţii. Domnul, a cărei venire a fost revelată credincioşilor diferitor religii, inclusuv Maitreya Buddha în budism, Omul Adevărat în confucianism, reîntoarcerea lui Ch’oe Su-un, cel care a fondat religia Ch’ondongyo, şi venirea lui Chongdoryong în Chonggamnok, nu va fi nimeni altul decât Domnul celei de a Doua Veniri.

În cele din urmă, noi suntem martorii revelaţiilor şi semnelor date creştinilor sensibili spiritual care mărturisesc despre cea de a Doua Venire a lui Hristos în Coreea; ele se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Promisiunea lui Dumnezeu despre aceea că va turna din Duhul Său peste orice făptură (Fapte 2:17) se împlineşte printre coreeni. Mulţi creştini devotaţi iau legătura cu spirite de la diferite niveluri ale lumii spirituale, de la sferele inferioare până la Paradis, şi primesc revelaţii clare cu privire la faptul că Domnul va veni în Coreea. Cu toate acestea, conducerea actuală a Bisericii Creştine din Coreea încă nu s-a deşteptat. Fiind ignoranţi spiritual, ei îşi văd de preoţia lor, orbi la aceste semne ale timpurilor. Acest lucru este similar cu ceea ce s-a petrecut în timpul lui Isus. Preoţii, rabinii şi scribii, primii care trebuia să recunoască naşterea lui Mesia, au rămas total ignoranţi de aceasta, din cauză că erau orbi spiritual. Astrologii şi pastorii care au primit revelaţii au fost acei care au ştiut despre naşterea lui Isus.

Isus a spus: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25) El a deplâns ignoranţa spirituală a conducătorilor evrei din timpul său, pe de altă parte, fiind recunoscător lui Dumnezeu pentru că a dăruit graţia Sa credincioşilor inocenţi şi neînvăţaţi, prin dezvăluirea providenţei Sale. În cadrul creştinătăţii coreene de azi, într-un timp paralel cu cel din zilele lui Isus, au loc fenomene asemănătoare, cu toate că într-un mod mai complex. Prin intermediul credincioşilor puri şi inocenţi, Dumnezeu a revelat multe dintre secretele cerurilor cu privire la Ultimele Zile. Totuşi, deoarece ar fi izgoniţi ca eretici, dacă le proclamă public, ei păstrează aceste adevăruri pentru sine.

Între timp, asemenea preoţilor, rabinilor şi scribilor din timpul lui Isus, mulţi preoţi creştini se mândresc cu faptul cunoaşterii Bibliei şi cu capacitatea de a o interpreta. Ei găsesc plăcere în respectul pe care îl primesc de la adepţii lor; se mulţumesc să-şi ducă la împlinire îndatoririle ce ţin de slujbele lor; însă, spre mâhnirea lui Dumnezeu, sunt complet ignoranţi în ceea ce priveşte providenţa lui Dumnezeu din Ultimele Zile.

3.3.5 Încununarea tuturor civilizaţiilor

Civilizaţia spirituală şi materială, construite pe baza religiei şi ştiinţei – încercări de a depăşi cele două aspecte ale ignoranţei umane – trebuie armonizate. Numai atunci putem rezolva problemele fundamentale ale vieţii umane şi putem realiza lumea idealului lui Dumnezeu. (cf. Eshatologie 5.1) În lumea pe care vine să o construiască Hristos, ştiinţa va fi extrem de dezvoltată. Aceasta va fi o societate cu cel mai înalt nivel de civilizaţie, una în care toate civilizaţiile, care s-au dezvoltat în timpul căii verticale a istoriei providenţiale, vor fi restaurate orizontal sub conducerea Domnului. Prin urmare, aspectele materiale şi spirituale ale civilizaţiei ce se dezvoltă din religie şi ştiinţă şi care au înflorit în întreaga lume, vor fi îmbrăţişate şi armonizate în Coreea, călăuzite fiind de noul adevăr. Ele vor da apoi roade în lumea ideală, care este cea mai profundă dorinţă a lui Dumnezeu.

Mai întâi, esenţele tuturor civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe continente trebuie să dea roade în Coreea. Civilizaţiile antice continentale, care au apărut în Egipt şi Mesopotamia, au lăsat roadele lor civilizaţiilor peninsulare ale Greciei, Romei şi Iberiei, şi, în continuare, civilizaţiei insulare a Marii Britanii. Această civilizaţie insulară a transmis cultura ei Statelor Unite, o civilizaţie continentală. Apoi, direcţia s-a inversat, şi Statele Unite au transmis cultura sa civilizaţiei insulare a Japoniei. Acum aceste roade trebuie adunate în civilizaţia peninsulară a Coreei, unde trebuie să se nască Hristos.

Apoi, esenţele civilizaţiilor născute pe malurile râurilor şi ale mărilor trebuie să dea roade în civilizaţia Pacificului, la care aparţine şi Coreea. Civilizaţiile din jurul râurilor, care au răsărit pe malurile Nilului, Tigrului şi Eufratului, au transmis culturile lor civilizaţiilor din apropierea Marii Mediterane: Grecia, Roma, Spania şi Portugalia. Acestea au lăsat roadele lor civilizaţiilor din jurul Oceanului Atlantic: cu precădere Marii Britanii şi Statelor Unite. Toate aceste roade vor fi strânse în civilizaţia Oceanului Pacific, care leagă împreună Statele Unite, Japonia şi Coreea.

În cele din urmă, civilizaţiile care au apărut în diverse zone climatice trebuie să dea roade în Coreea. În cadrul succesiunii anotimpurilor, fiinţele vii îşi încep viaţa şi înmulţirea primăvara, înfloresc vara, rodesc toamna şi îşi depozitează rezervele iarna. Ciclul, primăvară, vară, toamnă şi iarnă, este repetat nu numai an de an, dar şi zi de zi: dimineaţa corespunde primăverii, după-amiaza corespunde verii, seara corespunde toamnei şi noaptea corespunde iernii. Cele patru perioade ale vieţii umane – copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea – se potrivesc, de asemenea, acestui model. Istoria umană, la rândul ei, se desfăşoară conform anotimpurilor, deoarece unul din aspectele Principiului lui Dumnezeu, care stă la baza creaţiei Sale, este ciclul vieţii ordonat armonios după anotimpuri.

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva în primăvara istoriei umane. Prin urmare, istoria trebuia să înceapă în civilizaţia zonei temperate a Edenului. Apoi, în anotimpul său de vară, ea trebuia să se strămute într-o civilizaţie tropicală; în toamna sa, către o civilizaţie a zonei răcoroase; şi urma să-şi atingă apogeul, în cadrul unei civilizaţii a zonei reci, corespunzătoare iernii. Cu toate acestea, din cauza căderii, oamenii au degradat până la nivelul de sălbateci. În loc să construiască o civilizaţie a zonei temperate, ei, înainte de vreme, au început să populeze zonele tropicale, ca oameni primitivi. Pe continentul Africii, ei au format civilizaţia zonei tropicale a Egiptului. Această civilizaţie continentală a transmis cultura sa peninsulelor şi insulelor unde s-au dezvoltat civilizaţiile zonei răcoroase. Roadele lor au fost adunate de civilizaţia zonei reci a Uniunii Sovietice. Acum acest circuit va culmina prin formarea civilizaţiei zonei temperate a noului Eden. Aceasta, cu siguranţă, trebuie să se întâmple în Coreea, unde toate civilizaţiile vor da roade.