Secţiunea 4. Elucidarea versetelor biblice care susţin doctrina predestinării absolute

Până acum am analizat diverse subiecte cu privire la predestinare. Mai departe vom examina din nou acele versete biblice care par a sugera că rezultatul fiecărei acţiuni este determinat de predestinarea absolută a lui Dumnezeu şi vom elucida semnificaţia lor.

Să începem cu următorul verset: Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte... şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:30)

Dumnezeu, fiind atotştiutor, cunoaşte cine posedă calităţile necesare pentru a deveni o figură centrală în providenţa de restaurare. Dumnezeu predestinează pe aceia pe care îi „cunoaşte”; apoi îi cheamă pentru a îndeplini scopul providenţei. A chema un om este responsabilitatea lui Dumnezeu, însă doar aceasta nu-l îndreptăţeşte în faţa lui Dumnezeu şi nu-l proslăveşte. Doar atunci când, fiind chemat de Dumnezeu, omul îşi îndeplineşte responsabilitatea, el este îndreptăţit şi apoi proslăvit. Predestinarea lui Dumnezeu cu referire la proslăvirea omului depinde astfel, de îndeplinirea de către acesta a părţii sale de responsabilitate. Deoarece versetul biblic nu menţionează porţiunea de responsabilitate umană, oamenii îl pot interpreta greşit, crezând că totul este determinat exclusiv de predestinarea absolută a lui Dumnezeu.

La fel este scris că: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur." Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:15-16)

Aşa cum a fost explicat şi mai înainte, numai Dumnezeu prevede şi alege pe acel care este cel mai potrivit pentru a îndeplini scopul providenţei de restaurare. Este dreptul lui Dumnezeu de a alege un om, de a-l milui sau a se îndura de el; acest lucru nu depinde de efortul sau voinţa omului. Scopul acestui verset este de a sublinia puterea şi graţia lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel a scris, „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:21)

S-a explicat că Dumnezeu le-a dat oamenilor partea de responsabilitate ca o condiţie, în baza căreia El poate să-i iubească mai mult decât pe oricare altă fiinţă din lumea creaţiei. Prin această condiţie Dumnezeu intenţiona să-i facă pe oameni demni de a fi stăpânii creaţiei prin moştenirea de către ei naturii Lui creative. Însă, oamenii au încălcat această condiţie şi au căzut. Ei au devenit fiinţe fără valoare, asemeni unor rămăşiţe care sunt aruncate. Într-o astfel de stare, oamenii decăzuţi nu au nici un motiv să se plângă, indiferent de felul în care i-ar trata Dumnezeu. Iată despre ce ne învaţă acest verset.

Este scris că Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Isav încă în timp ce se aflau în pântecul mamei lor fără a săvârşi nimic bun sau rău. Dumnezeu l-a favorizat pe unul dintre ei şi l-a defavorizat pe celălalt, spunându-i Rebecăi că „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”. (Romani 9:10-13)

Dumnezeu l-a preferat pe unul dintre ei pentru a stabili o anumită cale în providenţa de restaurare. Cu toate că detaliile vor fi discutate mai târziu, (cf. Fundamentul 3.2) Dumnezeu i-a dat lui Isaac doi gemeni, Isav şi Iacov, cu intenţia de a-i pune în poziţii de Cain şi Abel. Ei trebuiau să creeze condiţii de răscumpărare pentru îndeplinirea Voinţei Lui, care consta în recuperarea dreptului de frate mai mare care a fost pierdut atunci când în familia lui Adam Cain l-a ucis pe Abel. Dumnezeu intenţiona să realizeze această Voinţă prin victoria lui Iacov (în poziţie de Abel) asupra lui Isav, fratele mai mare (în poziţie de Cain). Deoarece Isav se afla în poziţie de Cain, el era „urât” de către Dumnezeu. Iacov, care se afla în poziţie de Abel, putea primi dragostea lui Dumnezeu.

Totuşi, dacă îi favoriza Dumnezeu sau îi defavoriza, depindea în cele din urmă, de îndeplinirea sau neîndeplinirea părţii lor de responsabilitate. În realitate, deoarece Isav i s-a supus lui Iacov, el a fost capabil să se ridice deasupra poziţiei sale anterioare, ca fiind urât de Dumnezeu, şi să primească binecuvântarea dragostei Lui în mod egal cu Iacov. Şi, dimpotrivă, chiar dacă iniţial Iacov se afla în poziţia de a primi favoarea lui Dumnezeu, el ar fi încetat să o mai primească, dacă ar fi eşuat în îndeplinirea responsabilităţii sale.

Doctrina predestinării absolute expusă de John Calvin a fost şi continuă să fie împărtăşită de mulţi oameni. Ei susţineau o astfel de doctrină, deoarece credeau în mod greşit că îndeplinirea Voinţei lui Dumnezeu depinde numai de puterea şi munca Lui. Ei nu au cunoscut adevărata legătură dintre partea de responsabilitate a lui Dumnezeu şi cea a omului în îndeplinirea scopului providenţei de restaurare.