Secţiunea 2. Perioada Conflictelor Religioase şi Ideologice 1648 – 1789
Perioada conflictelor religioase şi ideologice se referă la cei o sută patruzeci de ani, începând cu consolidarea sigură a protestantismului, prin Tratatul de la Westfalia în 1648, şi a luat sfârşit odată cu Revoluţia Franceză în anul 1789. Pe măsură ce oamenii moderni continuau să urmărească realizarea dorinţelor interioare şi exterioare izvorâte din natura lor originară, ei nu au putut evita divizările în cadrul teologiei, şi disputele dintre filozofiile, apărute în timp ce aceştia aplicau libertatea gândirii şi a credinţei.
Precum a fost discutat mai devreme, în decursul istoriei Dumnezeu şi-a înfăptuit providenţa de restaurare, separându-i mereu pe acei care îl reprezentau pe Abel de acei care îl reprezentau pe Cain, pornind de la nivelul individual, şi până la nivel mondial. În timpul Ultimilor Zile, această lume decăzută este împărţită între lumea comunistă, de tip Cain, şi lumea democratică, de tip Abel. Aşa cum fundamentul substanţial ar fi putut fi stabilit în familia lui Adam, dacă Cain s-ar fi supus lui Abel şi ar fi ascultat de acesta, în Ultimele Zile, lumea de tip Cain trebuie să se supună lumii de tip Abel, pentru a stabili fundamentul substanţial la nivel mondial. Acest lucru trebuie să se întâmple înainte de a-l putea primi pe Domnul celei de a Doua Veniri şi a realiza lumea unificată. Pentru ca aceasta să aibă loc, cele două viziuni asupra vieţii, care mai târziu se vor maturiza în aceste două lumi, trebuie să fie dezvoltate în această perioadă.
2.1 Concepţia despre viaţă de tip Cain
Urmărirea aspectelor exterioare ale naturii originare a făcut să apăra mai întâi o mişcare de renaştere a moştenirii antice a elenismului, şi a dat naştere umanismului Renaşterii. Umanismul Renaşterii s-a opus culturii medievale prin ridicarea demnităţii omului şi a valorii lumii naturale deasupra credinţei în Dumnezeu şi devotamentului religios. Gândirea medievală preţuia ascultarea faţă de Dumnezeu, în timp ce minimaliza valoarea lumii naturale şi considera corpul uman ca fiind josnic şi chiar păcătos. Renaşterea a stabilit o nouă concepţie despre viaţă, una care slăvea valoarea fiinţei umane şi a naturii; ea căuta să le înţeleagă prin intermediul raţiunii şi a experienţei, a logicii şi a experimentului. Sub influenţa progresului ştiinţelor naturale, această concepţie despre viaţă a dat naştere celor două şcoli principale ale filozofiei moderne: raţionalismul, bazat pe metoda deductivă, şi empirismul, bazat pe metoda inductivă.
Raţionalismul, fondat de filozoful francez Rene Descartes (1596 – 1650), susţinea că investigarea adevărului se poate baza numai pe raţiunea umană înnăscută. După ce a pus la îndoială fiecare adevăr primit prin istorie şi tradiţie, Descartes a rămas numai cu raţiunea sa, aşa cum a exprimat prin afirmaţia: „ Gândesc, deci exist.” Pornind de la acest principiu fundamental, el a folosit metoda deductivă pentru a confirma cunoştinţele despre lumea exterioară. Cu toate că Descartes a acceptat şi chiar a încercat să dovedească existenţa lui Dumnezeu pe baza raţiunii, mai târziu raţionaliştii au ajuns să se îndoiască sau chiar să nege existenţa lui Dumnezeu.
Filozoful englez Francis Bacon (1561 – 1626) a fondat empirismul, care susţinea că adevărul poate fi investigat numai prin intermediul propriei experienţe. Această şcoală a afirmat că mintea omului este asemenea unei foi curate de hârtie (tabula rasa). Ea susţinea că pentru a obţine cunoştinţe noi, trebuie să ştergi toate prejudecăţile şi să încerci să înţelegi adevărul prin intermediul experienţei şi observării lumii exterioare. Raţionalismul care punea valoare pe raţiunea umană, îndepărtându-se în acelaşi timp de Dumnezeu, şi empirismul care preţuia experienţa umană şi ştiinţele experimentale, ambele au respins superstiţiile şi misticismul. Fie că foloseau raţiunea sau observaţia empirică pentru a călăuzi viaţa omului, şi una şi cealaltă au avut tendinţa de a desparţi oamenii şi lumea naturală de Dumnezeu.
Renaşterea a lansat aceste două curente de gândire, care erau înrădăcinate în umanism. Însă, în loc să înlesnească înclinaţia interioară de a-l căuta pe Dumnezeu, ea a dat naştere unei viziuni despre viaţă care a încurajat oamenii să urmărească numai scopurile exterioare. Aceasta a blocat calea lor spre Dumnezeu şi i-a condus către sfera lui Satan. Din acest motiv, ea este numită concepţie despre viaţă de tip Cain. La începutul secolului al XVIII-lea, concepţia despre viaţă de tip Cain distrusese toate adevărurile păstrate de istorie şi tradiţie. Toată problematica vieţii umane a ajuns să fie judecată prin intermediul raţiunii, sau a observaţiei empirice. Orice altceva, considerat iraţional sau aparţinând celeilalte lumi, incluzând aici credinţa în Dumnezeul Bibliei, era complet desconsiderat. Toată energia oamenilor era îndreptată numai către viaţa practică. Aceasta a fost ideologia iluminismului, care s-a dezvoltat din cele două curente, raţionalismul şi empirismul. Iluminismul a reprezentat forţa motrice care a stat la baza Revoluţiei Franceze.
Deismul, reprezentând la rândul lui concepţia despre viaţă de tip Cain, a fost fondat de filozoful englez Edward Herbert (1583 – 1648). Deismul propunea o teologie înrădăcinată complet în raţiunea umană. Adepţii deismului respingeau orice concept potrivit căruia între raţiune şi revelaţie este posibilă armonia, o viziune tradiţională susţinută încă de pe timpul lui Toma d’Aquino. Ei limitau rolul lui Dumnezeu la cel al unui Creator, care a pus în mişcare universal şi l-a lăsat să se dezvolte de sine stătător, potrivit legilor naturale pe care le stabilise El la început. Ei negau faptul că oamenii ar avea nevoie de vreo revelaţie divină sau de miracole. La începutul secolului al XIX-lea, filozoful german G.W.F. Hegel (1770 – 1831) a realizat o sinteză cuprinzătoare a idealismului secolului optsprezece. Cu toate acestea, mulţi dintre discipolii lui Hegel au fost influenţaţi de ateismul şi materialismul Iluminismului Francez, şi au iniţiat şcoala hegeliană de stânga, care a inversat logica dialecticii lui Hegel. D.F. Strauss (1808 – 1874), un hegelian de stânga, a scris „Viaţa lui Isus”, care nega relatările Bibliei cu privire la miracolele lui Isus, considerându-le nişte născociri ale discipolilor lui prea creduli. Ludwig Feuerbach (1804 – 1872) a argumentat în „Esenţa Creştinismului” faptul că Dumnezeu nu reprezenta altceva decât proiecţia naturii psihice interioare a oamenilor. Argumentele lor au devenit fundamentale pentru ateismul şi materialismul modern.
Karl Marx (1818 – 1883) ;i Friedrich Engels (1820 – 1895) au sistematizat logica şcolii hegeliene de stânga sub forma materialismului dialectic. Ei au fost influenţaţi atât de Strauss şi Feuerbach, cât şi de socialismul francez. Ei au combinat materialismul dialectic cu ateismul şi socialismul, pentru a crea ideologia comunismului. Astfel, concepţia despre viaţă de tip Cain, apărută după Renaştere, s-a dezvoltat în timpul iluminismului prin ateism şi materialism şi s-a maturizat sub forma ideologiei marxiste lipsite de Dumnezeu, care a devenit piatra de temelie a lumii comuniste de astăzi.
2.2 Concepţia despre viaţă de tip Abel
Unii oameni consideră progresul istoriei de la Evul Mediu şi până la lumea modernă drept un proces care a înstrăinat oamenii de Dumnezeu şi de religie. Aceasta se datorează faptului că ei privesc istoria în corespundere cu viziunea despre viaţă de tip Cain. Natura originară însă nu urmăreşte numai valorile exterioare; ea urmăreşte de asemenea şi valorile interioare. Pe măsură ce oamenii medievali erau motivaţi de natura lor originară sa caute valorile interioare, a apărut o mişcare pentru renaşterea ebraismului, care a dat roade prin Reforma Protestantă. Reforma a dat naştere filozofiilor şi învăţăturilor religioase care au dezvoltat o concepţie despre viaţă multidimensională, căutând să realizeze natura originară a oamenilor, dăruită de Dumnezeu. Noi o numim concepţia despre viaţă de tip Abel. Chiar şi atunci când viziunea despre viaţă de tip Cain îndepărta oamenii de Dumnezeu şi de credinţă, viziunea despre viată de tip Abel călăuzea oamenii moderni să-l caute pe Dumnezeu într-un mod mai profund şi mai cugetat.
Filozoful german Immanuel Kant (1724 – 1804) a analizat din punct de vedere filozofic aspiraţiile interioare şi exterioare ale naturii originare, deschizând astfel calea concepţiei despre viaţă de tip Abel în sfera filozofiei. (Teoria etică a lui Kant poate ilustra acest punct de vedere chiar mai clar. Kant considera că nici raţiunea, şi nici observaţia nu pot asigura o bază solidă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. El a argumentat că noi putem înţelege cel mai bine existenţa lui Dumnezeu prin intermediul legii morale, care operează în interiorul conştiinţei fiecărei persoane. El a oferit astfel baza filozofică pentru concepţia despre viaţă de tip Abel. – Ed.) În filozofia critică a sa el a adunat teoriile conflictuale, cea a empirismului şi a raţionalismului. Potrivit lui Kant, diversele noastre senzaţii apar ca rezultat al contactului cu obiectele exterioare. Acestea singure ne pot oferi conţinutul cunoaşterii, însă nu pot realiza cunoaşterea în sine. Pentru a avea o cunoaştere deplină, trebuie să posezi anumite forme ale intuiţiei şi gândirii (care sunt a priori şi transcedentale) cu ajutorul cărora să poţi unifica diversele conţinuturi (care sunt a posteriori şi empirice) prin intermediul unei judecăţi sintetice. Aceste forme ale intuiţiei şi gândirii sunt tocmai subiectivitatea sinelui. Prin urmare, cunoaşterea este realizată în momentul în care diversele senzaţii venite de la obiectele exterioare sunt integrate şi unificate cu formele subiective personale, prin acţiunea spontană a gândirii şi înţelegerii. Astfel, Kant a răsturnat empirismul, care susţinea determinarea cunoaşterii de către obiectele exterioare, si a fondat o nouă teorie conform căreia cunoaşterea este guvernată de mintea subiectivă.
Filozofia lui Kant a fost urmată de câţiva filozofi idealişti: Johann G. Fichte (1762 – 1814), Friedrich Schelling (1775 – 1854) şi G.W.F. Hegel. În particular Hegel a deschis calea unei noi filozofii bazate pe dialectica hegeliană. Idealismul lor a consolidat concepţia despre viaţă de tip Abel în sfera filozofiei.
În cadrul sferei religioase au apărut noi mişcări care s-au opus influenţei preponderente a raţionalismului în religie şi au subliniat importanţa zelului religios şi a vieţii interioare. Ei puneau valoare pe experienţa mistică în defavoarea doctrinelor şi a ritualurilor.
De exemplu, pietismul a apărut în Germania sub conducerea lui Filip Spener (1635 - 1705). Această mişcare a avut un caracter conservator pronunţat şi a aderat la credinţa tradiţională, punând în acelaşi timp accentul pe experienţa mistică. Pietismul s-a răspândit în Anglia şi a înflorit printre credincioşii de acolo, dând naştere unor mişcări religioase noi, inclusiv metodismul, fondat de către fraţii Wesley (John, 1703 – 1791, şi Charles, 1707 – 1788). Lucrarea lor a creat o mare renaştere în Anglia, care se aflase până atunci într-o stare de stagnare spirituală.
George Fox (1624 - 1691), misticul englez care a fondat mişcarea Quakerilor a afirmat că Cristos este lumina interioară care iluminează sufletele credincioşilor. El a insistat asupra faptului că, dacă nu îl primeşti mai întâi pe Sfântul Duh, nu devii una cu Isus într-o unitate mistică şi nu ai experienţa luminii interioare a lui Hristos, nu poţi înţelege adevăratul sens al Bibliei. Quakerii au îndurat persecuţii severe în Anglia, însă apoi au reuşit să prospere în America.
Emanuel Swedenborg (1688 - 1772) a fost un renumit om de ştiinţă ale cărui simţuri spirituale erau deşteptate; el a început o investigaţie sistematică a lumii spirituale şi a descoperit multe dintre secretele ei. Cu toate că munca lui de cercetare a fost mult timp ignorată de către teologi, recent, după ce un număr din ce în ce mai mare de oameni au comunicat cu lumea spirituală, valoarea cercetărilor lui a început să fie recunoscută treptat. Prin aceste căi diverse, concepţia despre viaţă de tip Abel s-a maturizat, pentru a forma lumea democratică de astăzi.