Secţiunea 4. Perioadele din Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare şi durata lor

Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare a trebuit să restaureze prin intermediul paralelelor substanţiale Epoca Providenţei de Restaurare, epoca paralelelor în imagine. Din moment ce perioadele acestei epoci trebuiau să restaureze prin răscumpărare perioadele ce le corespundeau ale epocii precedente, aceste perioade au decurs într-un mod paralel, atât ca succesiune cât şi ca durată.

4.1 Perioada de patru sute de ani de persecuţii în Imperiul Roman

Isus a venit în momentul începerii Epocii Noului Testament, pentru a împlini Voinţa care îi fusese încredinţată lui Avraam, părintele credinţei, cel care a început Epoca Vechiului Testament. Ne amintim că israeliţii au trebuit să îndure perioada de patru sute de ani de sclavie în Egipt, pentru a restaura, la nivel naţional, fundamentul credinţei care fusese distrus din cauza greşelii lui Avraam în aducerea ofrandei simbolice. Primii creştini au trecut printr-o o perioadă de suferinţe asemănătoare, pentru a restaura prin răscumpărare fundamentul credinţei, care fusese distrus din cauza greşelii poporului evreu care nu l-a urmat cum se cuvine pe Isus, ca pe un sacrificiu viu. Aceasta a fost perioada de patru sute de ani în timpul căreia creştinii au fost persecutaţi în Imperiul Roman.

Persecuţiile au luat sfârşit în anul 313 după Hristos, atunci când împăratul Constantin oficial a recunoscut creştinismul ca religie legală. În anul 392 după Hristos, Împăratul Teodosie I a stabilit creştinismul ca religie de stat. Această perioadă a reprezentat paralela de tip substanţial faţă de perioada de patru sute de ani de sclavie în Egipt, iar scopul ei a fost de a restaura acea perioadă anterioară prin condiţii paralele de răscumpărare.

4.2 Perioada de patru sute de ani de conducere a bisericii regionale

Următoarea perioadă din Epoca Providenţei de Restaurare a fost perioada de patru sute de ani a judecătorilor, atunci când judecătorii conduceau triburile israelite. Dat fiind că Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare era epoca paralelelor substanţiale, ea trebuia să conţină o perioadă de patru sute de ani comparabilă cu perioada judecătorilor. Ceea ce se numeşte perioada de conducere a bisericii regionale a început atunci când creştinismul a fost declarat drept religie de stat a Imperiului Roman şi s-a sfârşit odată cu înscăunarea lui Carol cel Mare, în anul 800 după Hristos. În această perioadă poporul era condus de către liderii bisericii regionale – patriarhi, episcopi şi abaţi –care jucau roluri multiple şi corespundeau judecătorilor din Israel. Această perioadă a reprezentat paralela de tip substanţial faţă de perioada de patru sute de ani a judecătorilor şi a avut ca scop restaurarea acelei perioade anterioare prin condiţii paralele de răscumpărare.

4.3 Perioada de o sută douăzeci de ani a Imperiului Creştin

Atunci când s-a unificat ca naţiune sub conducerea Regelui Saul, poporul lui Israel a început perioada de o sută douăzeci de ani a regatului unit, care a continuat şi în timpul domniei Regilor David şi Solomon. Perioada paralelă de o suta douăzeci de ani a Imperiului Creştin, numit şi Imperiul Carolingian, a început cu înscăunarea lui Carol cel Mare ca împărat, în anul 800 după Hristos şi a luat sfârşit în anul 919 după Hristos, atunci când descendenţa sa regală a luat sfârşit în partea estică a imperiului, Henric I fiind ales ca rege al teritoriilor Germanice. Această perioadă a reprezentat paralela de tip substanţial faţă de perioada de o sută douăzeci de ani a regatului unit, iar scopul ei a fost de a restaura prin condiţii paralele de răscumpărare acea perioada anterioară.

4.4 Perioada de patru sute de ani a Regatelor divizate de est şi de vest

Dat fiind că sfinţenia Templului nu a fost slăvită cum se cuvine în perioada regatului unit, regatul, în cele din urmă, a fost împărţit în două regate: Israelul la nord şi Iudeea la sud. Astfel a început perioada de patru sute de ani a regatelor divizate de nord şi de sud. În Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare, Imperiul Carolingian a fost divizat în două regate: Sfântul Imperiu Roman la Răsărit şi Franţa la Apus. Deşi, atunci când Imperiul Carolingian a fost divizat pentru prima oară, el a fost împărţit în regatele Francilor Răsăriteni, al Francilor Apuseni, şi al Italiei, la scurt timp după aceea Italia s-a alăturat Francilor Răsăriteni şi împreună au constituit Sfântul Imperiu Roman, în timp ce Regatul Francilor Apuseni s-a consolidat devenind Regatul Franţei. Această perioadă de patru sute de ani a regatelor divizate de est şi vest a început cu divizarea Imperiului Creştin în 919 şi a luat sfârşit în 1309, atunci când papii s-au mutat la Avignon (ceea ce acum este Franţa sudică). Această perioadă a reprezentat paralela de tip substanţial faţă de perioada de patru sute de ani a regatelor divizate de nord şi de sud, iar scopul ei a fost de a restaura acea perioadă anterioară prin condiţii paralele de răscumpărare.

4.5 Perioada de două sute zece ani a exilului şi întoarcerii papilor

În timpul perioadei regatelor divizate de nord şi de sud, regatul lui Israel de la nord a pierit de mâna Asirienilor, din cauză că poporul său căzuse în corupţie şi idolatrie. Regatul Iudeei de la sud la fel şi-a pierdut credinţa şi nu a reuşit să susţină sfinţenia Templului; în consecinţă, poporul ei a fost luat captiv în Babilonul care reprezenta lumea satanică. În următorii două sute zece ani, ei au suferit în exil, s-au reîntors în Israel, au reconstruit Templul şi au reînnoit legământul cu Dumnezeu. Perioada paralelă a exilului şi reîntoarcerii papilor de asemenea a durat aproximativ două sute zece ani. Ea a început în 1309 după Hristos, atunci când, papalitatea devenind coruptă, papa Clement al V-lea a fost obligat să mute papalitatea de la Roma la Avignon, şi să trăiască sub stăpânirea regilor Franţei. Această perioadă a continuat chiar şi după ce papalitatea s-a reîntors la Roma, până în timpul Reformei Protestante care a început in 1517. Această perioadă de două sute zece ani a reprezentat paralela de tip substanţial faţă de perioada de două sute zece ani a exilului şi reîntoarcerii poporului Israel, iar scopul ei a fost de a restaura acea perioadă anterioară prin condiţii paralele de răscumpărare.

4.6 Perioada de patru sute de ani de pregătire pentru A Doua Venire a lui Mesia

După ce a fost eliberat din exilul său în Babilon şi s-a reîntors la Ierusalim, poporul evreu şi-a reformat viaţa politică şi religioasă. Pe baza profeţiilor lui Maleahi, ei au început pregătirile pentru primirea lui Mesia. După perioada de patru sute de ani de pregătire pentru venirea lui Mesia, Isus a venit la poporul evreu. Pentru a restaura acea perioadă prin răscumpărare în Epoca Prelungirii Providenţei de Restaurare, noi aşteptăm o perioadă paralelă de patru sute de ani de pregătire pentru cea de a Doua Venire a lui Mesia. De fapt, ea început în 1517 cu Martin Luther şi Reforma Protestantă şi a durat până în ajunul celei de a Doua Veniri a lui Hristos pe pământ. Ca paralelă substanţială faţă de perioada de patru sute de ani de pregătire pentru venirea lui Mesia, scopul ei a fost de a restaura acea perioadă anterioară prin condiţii paralele de răscumpărare.